Încrederea în sistem sau în puterea de a-l schimba

Interviu cu un neurofiziolog celebru: Florin Amzică


Este considerat „numărul unu” în lume în studiul activităţii creierului în comele induse şi anestezii. A fost pasionat toată viaţa de a merge la frontierele cunoaşterii. Cu aceeaşi pasiune cântă la vioară şi spune poveşti. Profesorul Florin Amzică predă, din 2008, la Universitatea din Montreal şi desfăşoară cercetări în domeniul proceselor celulare şi ionice ale creierului în cazuri de comă. Cercetările sale s-au concretizat în peste 100 de texte ştiinţifice publicate şi peste 100 de prezentări la conferinţe de specialitate. Împreună cu neurologii Daniel Kroeger şi Bogdan Florea, a descoperit, în 2013, un nou tip de activitate electrică a creierului în starea de comă profundă. Florin Amzică a făcut studii de inginerie electronică la Bucureşti înainte de Revoluţie şi a fost cercetător în România până în 1991, când a plecat în Canada la Universitatea Laval din Québec, unde a făcut studii doctorale şi postdoctorale în neurofiziologie. În 2016, organizează în România turneul Orchestrei Mondiale a Medicilor (concertele au loc în luna mai la Bucureşti, Cluj şi Braşov) pentru a susţine un proiect al Cluburilor Lions de creare a sistemului de telemedicină în epilepsie, sistem care implică instalarea a cinci aparate EEG în marile centre medicale din România şi crearea unor centre-satelit în ţară, astfel încât să poată fi efectuate investigaţii la distanţă în cazul a câtorva mii de pacienţi anual.

 Florin Amzică

Florin Amzică

Faptul că sunteţi expert în acest domeniu al medicinii, neurofiziologia, este întâmplător sau a fost alegerea dumneavoastră?

Nu pot să spun că în copilărie m-am trezit într-o dimineaţă şi am văzut o lumină pe care scria „neurofiziologie”. A fost din aproape în aproape, evident. Dar pot să spun că medicina a fost subiectul meu de predilecţie de foarte devreme şi, la un moment dat, eram hotărât să merg spre medicină, dar m-a descurajat sistemul de admitere care se practica la vremea respectivă şi care era bazat exclusiv pe învăţat pe de rost. Or, firea mea era complet opusă la vremea respectivă: era o gândire structurală, o gândire raţională.

Din păcate, medicina, aşa cum este concepută ea astăzi cam peste tot, este o ştiinţă neştiinţifică. Şi, din păcate, educaţia este o educaţie neştiinţifică.

Asta, deşi e una dintre cele mai vechi ştiinţe, pentru că bolile au existat dintotdeauna…

Da, dar fie că materia numită ştiinţă a evoluat spre altceva, fie că ştiinţa, din ştiinţă a devenit altceva. Medicina a trecut prin diferite faze. A trecut printr-o fază de artă, apoi de ştiinţă, artă, ştiinţă… În funcţie de indivizi, uneori este artă, uneori este ştiinţă, uneori nu este niciuna, uneori e ambele.

Ce vă învaţă experienţa muzicii şi a orchestrei?

Muzica mi-a fost impusă prin educaţie în familie, deci a devenit o parte integrantă în mod inconştient, cum devine în marea majoritate a cazurilor. De la mamă am moştenit educaţia muzicală — am moştenit-o sau mi-a fost impusă —, iar de la tată am dobândit ştiinţa, gândirea riguroasă şi raţională. În momentul în care s-a făcut alegerea pentru profesie, cu foarte mare regret am renunţat la medicină…

La muzică…

Nu, la medicină!

Aţi renunţat la medicină?

Da. La vremea respectivă, da. Eram în România şi am dat admitere la Inginerie la Politehnică şi am devenit inginer pe cinci ani de zile. Dar, în timpul facultăţii, n-a fost un moment în care să nu mă gândesc şi să nu stau să visez cu ochii deschişi la medicină. Asta a făcut că, din anul trei, activităţile de cercetare pe care le-am început au fost toate cu aplicabilitate medicală, pe urmă proiectul de diplomă a fost un aparat medical…

Eminamente interdisciplinar, deci…

Da, asta a fost şi ideea. Era, cumva, un adagio pe care îl auzeam des în familie. Părinţii m-au încurajat enorm pentru partea creativă şi totdeauna îmi spuneau, “Du-te la frontieră, între domenii, acolo sunt lucrurile interesante.”

Iar funcţionarea creierului ţine de frontieră… Aţi avut şi o apetenţă pentru neurofiziologie?

Da. Deci, imediat după ce am terminat facultatea, am fost repartizat la un institut de cercetări electronice, unde puteam să fac orice, precum radiolocaţie sau tot felul de cercetări în electronică, dar era şi un laborator de electronică biomedicală. Eu n-am vrut nimic altceva decât acel laborator.

Unde era?

La Bucureşti. Nici nu m-aş fi prezentat la locul de repartiţie dacă n-ar fi existat acel laborator care era, la vremea respectivă, condus de un medic. Pe urmă, medicul a plecat în străinătate, a venit un inginer la conducere şi în continuare a fost un mediu extrem de propice dezvoltării acestei „curiozităţi de frontieră” şi acolo, după o iniţiere în materie, am ajuns repede la aparatele cu destinaţie neurologică. Din discuţiile cu câţiva medici extrem de entuziaşti, bine pregătiţi şi interesaţi de a „zgândări” frontierele ne-am întâlnit în acest domeniu. Eu am făcut câteva aparate cu aplicaţie în neurologie şi neurochirurgie. Apoi a venit Revoluţia, au venit deschiderile de frontiere ş a mai venit cineva: a venit un canadian de origine română celebru în lumea largă, mai puţin în România…

Și aşa a început şi exodul medicilor…

Da, poate că a fost asta…

V-aţi simţit vreodată parte a acestui fenomen de exod?

Nu al medicilor, dar exodul a fost clar, pentru că am vrut să plec înainte de Revoluţie. Iniţial, eu am vrut să plec şi apoi să mă întorc. Am vrut să plec doar ca să traversez — iarăşi — o frontieră, să ies din limitele prestabilite, să învăţ ceva. Dar nu voiam neapărat să plec să învăţ în străinătate. Eu voiam lucruri foarte simple. Lucram în cercetare, făceam nişte lucruri care depăşeau cu mult sarcinile de serviciu (cum ar veni, „fişa postului de muncă”) şi, la un moment dat, nu mai aveam cu cine să vorbesc despre lucrurile respective şi voiam să-mi dea drumul să mă duc şi eu la un congres, să văd cum gândesc şi alţii, cum se face în altă parte. Voiam să mă „îmbogăţesc” cu ce puteam eu. Și, bineînţeles, mi-au dat peste cap şi peste nas, că eram „fantezist”; mi s-a spus şi că ar trebui să mă preocup mai mult de tractoare… Cu timpul, mi-a devenit clar că, cumva-cumva tot o să trebuiască să plec. Pe urmă, s-a putut pleca şi am zis, bun, dacă se poate pleca, sunt liniştit. Numai că au venit minerii şi, când au venit prima dată în ianuarie, am zis că nu în timpul vieţii mele active se va întâmpla ce-mi doresc eu.

A fost o experienţă traumatizantă?

Foarte. Eram la Bucureşti şi… nu mi-a plăcut că a trebuit să alerg pe străzi sau s-o iau pe străzi ocolite ca să ajung unde aveam de ajuns. Nu mi-a plăcut nici situaţia care s-a creat în jur.

Cum vedeţi povestea acum, după mai bine de 25 de ani?

Tot aşa.

Subiectul mineriadei a redevenit important zilele acestea. Există un dosar…

E foarte bine să fie. Oamenii aceia sunt criminali nu pentru contul victimelor, ci pentru contul ţării. Din punctul meu de vedere, au nenorocit, au mutilat o ţară. Au mutilat o ţară într-un moment în care ţara putea să înflorească.

Cum credeţi că afectează asta relaţiile interumane?

Capital. E o ţară care are tot potenţialul. Când mă uit în jur şi cunosc anumiţi oameni deosebiţi, văd un potenţial extraordinar. Văd tinerii, văd studenţii de acum. Îi văd pe studenţii de acum câţiva ani care, între timp, au intrat în câmpul muncii, sunt tineri specialişti sau cadre. Toţi ajung la vârsta normală cu vise, cu entuziasm şi, după câţiva ani, îi văd cu privirile cam în gol şi cam în zare. Asta este criminal; din punctul de vedere al ţării, este o crimă pentru care sper că oamenii respectivi vor plăti.

„Sistemul educaţional în general e important, pentru că de acolo începe un sistem: sistemul medical este tributar medicilor care ies din şcoală, cam pe acolo încep primele lucruri”

„Sistemul educaţional în general e important, pentru că de acolo începe un sistem: sistemul medical este tributar medicilor care ies
din şcoală, cam pe acolo încep primele lucruri”

Experienţa canadiană ce a însemnat pentru dumneavoastră?

Orice experienţă dincolo de o frontieră — în sensul foarte larg şi metaforic al cuvântului — este benefică, este necesară, este de întreprins.

Ce ar putea să înveţe românii de la canadieni?

Nu e vorba de învăţat. E vorba de a face o experienţă. E ca baia de dimineaţă. Te scalzi în ceva care curge pe lângă tine, mai ia din ce e de luat şi mai împrospătează ceea ce e de păstrat. Între ţările pe care le cunosc, Canada este o ţară care are o anumită detaşare care vine şi din istoria ei, e o ţară care n-a făcut războaie — când s-a băgat în războaie, a făcut-o în mod idealist, ca să ajute pe alţii, dar n-a avut niciun interes şi n-a avut nici vreun mare câştig. Deci e o ţară care are o detaşare faţă de încleştări, de încrâncenări, de supărări… Dar, revenind la întrebarea „ce ar avea românii de învăţat”, cred că românii ar trebui să înţeleagă că anumite lucruri sunt posibile dacă sunt făcute de omul potrivit la locul potrivit. Aici problema este că sunt foarte mulţi oameni nepotriviţi în locul în care se află.

De exemplu, cred că acum România se confruntă cu un sistem legislativ care este o catastrofă şi care a început cu prima Constituţie de după 1990. Aceea a pus bazele unui sistem care nu avea nicio şansă să ajungă undeva bine. Și dovada este acuma, în sistemul legislativ actual.

Dar au fost reforme peste reforme…

Da, ca atunci când, în loc să-ţi cumperi un palton cum trebuie, îţi cumperi un palton prost şi pe urmă îl peteceşti şi-l peteceşti, până nu mai ştii dacă-i palton sau ce-a fost dedesubt. Asta e legislaţia actuală.

Care ar fi o structură acceptabilă în momentul de faţă pentru România? Aţi vedea o schimbare structurală, precum a formei de guvernământ?

Asta nu ştiu să vă spun. Eu vă spun că unul dintre lucrurile care nu merg şi care e complet anacronic pentru orice ţară este sistemul de votare. Faptul că oamenii care sunt în Parlament nu reprezintă pe nimeni.

S-a experimentat şi votul uninominal, prin care votăm omul şi nu partidul. A fost o încercare, dar au apărut tot soiul de personaje…

Este singura posibilitate, pentru că altminteri responsabilitatea e translatată undeva la infinit: nimeni nu e responsabil. Responsabil e un şef de partid care face nişte liste sau un grup de interese care face o listă şi care pune pe cineva în faţa altcuiva. Dar ţara se poate trezi reprezentată de nişte prieteni de la Bucureşti, de exemplu, iar omul din Baia Mare sau din Suceava sau din Constanţa se poate trezi că nu are niciun fel de vot. Când omul cartierului este cel care se prezintă, dacă este ales, el este cel care e responsabil. În orice moment, omul din cartier se poate duce la alesul lui să-l tragă de mânecă sau să-i spună ce-şi doreşte sau să-i spună că lucrul pe care l-a promis nu l-a făcut. Dacă ar fi aşa, altfel ar vota ei în Parlament şi altfel ar reprezenta interesele.

Surpriza neplăcută a fost că au apărut figuri de „comedianţi”…

A cui e vina? De unde au apărut? Cum au apărut acolo? Cine i-a pus?

Pe unii i-a creat mass-media…

Evident că în orice situaţii pot să apară farseuri din ăştia, printr-o întâmplare. Dar ei nu trebuie să dureze. Ei trebuie să dureze maxim un termen, până se lămureşte lumea ce-i cu ei, iar după aceea… Și-au jucat deci şansa în mod cinstit până la un moment dat, dar n-au făcut faţă. La noi se spune că politicienii trebuie schimbaţi exact ca pamperşii. Și din aceleaşi motive.

Tocmai au fost schimbaţi. A fost o schimbare de structură la Guvern.

Ăsta e Guvernul, nu e Paramentul. E altceva. Guvernul se schimbă uşor, că nu doare pe nimeni să schimbi câţiva oameni…

La Parlament, îi mai schimbă DNA-ul…

Ah, acuma se sare calul în partea cealaltă. Nu zic că nu e necesar, că s-au acumulat, de 25 de ani… dar asta e o discuţie infinită…

Vorbind de sistemul medical, e un loc comun că „sistemul medical românesc e la pământ”. Credeţi că e adevărată afirmaţia?

Asta nu vă pot spune. Eu pot să constat câteva situaţii, pentru că, între timp, după cum probabil aţi văzut, în momentul în care am ajuns în Canada am studiat medicina, iar acuma dacă aş zice că sunt inginer, ar fi „port ilegal de titlu”. Cunosc, evident, sistemul canadian, contribui la educaţia tinerilor canadieni în medicină. Din când în când, sunt solicitat să vin aici să ţin cursuri şi o fac cu cea mai mare plăcere. Sistemul educaţional în general e important, pentru că de acolo începe un sistem: sistemul medical este tributar medicilor care ies din şcoală, cam pe acolo încep primele lucruri. Sistemul educaţional din România, cred eu, are nevoie de o anumită reflecţie interioară pentru a redeveni ceea ce a fost cândva. A fost o vreme când în şcoala medicinii erau gânditori şi oameni care erau cunoscuţi în lume, care şi-au lăsat numele, precum Marinescu, Constantin Arseni, Vlad Voiculescu… Au fost câteva „capete” importante (vorbesc de zona „neuro”, dar evident că au existat şi în celelalte domenii). A fost şi acea dispută cu insulina, cine a descoperit-o… Chiar dacă n-a fost Paulescu cel care a descoperit-o… deşi probabil că el a fost…

„Nobelul” nostru ratat… Cine a greşit aici? Unde a fost greşeala?

O să enervez pe mulţi că spun asta, dar sistemul academic este funciar greşit. Este un sistem de baroni, de oameni care, printr-un titlu îşi arogă dreptul de a şti totul. N-aş vrea să generalizez, pentru că nu e cazul tuturor, dar întâlnesc mult prea mult aceste figuri şi aceste rapoarte de forţă în academie care n-ar trebui să existe.

Aşa ceva nu vedeţi în Vest?

Nu zic că nu văd. Dar nu creează o masă care să blocheze şi să degenereze… Toate sistemele au probleme. În toate sistemele se pot găsi hibe şi toate se pot critica. Dar ceea ce văd aici este acest sistem de baroni în care există, în primul rând, o ierarhie. Asta nu există în Canada. În Canada, în momentul în care ţi-ai făcut anumite probe de capacitate, devii profesor sau nimic. Aici este un sistem ierarhic: are la bază „negrişori” numiţi asistenţi care speră că, la un moment dat, unul din câţiva va promova şi va sălta pe postul de lector, pe urmă se creează stratul următor de lectori care şi ei îşi fac muşchiuleţii ca eventual să ajungă conferenţiari, iar din câţiva conferenţiari, la un moment dat, când dispare un faraon — care, în general, e îngropat cu toată suita lui — reuşesc să ajungă în vârf. Şi, în momentul în care ajung în vârf, se aşază şi… pe acolo nu se mai trece!

Și repetă ciclul…

Repetă ciclul acesta de forţă. Ei sunt acolo să se păstreze, să nu lase pe alţii. Vă spun, sunt atât de întristat să văd acest lucru! Eu am cunoscut un sistem care, poate, era la fel, doar că eu eram imatur, în orice caz nu aveam ochi pentru aceste aspecte…

Dar aţi plecat la timp.

Am plecat când am putut, nu ştiu dacă la timp, dacă prea târziu, dacă prea devreme… Sigur nu prea devreme!

Sistemul are o anumită inerţie şi merge înainte după regulile acestea. Credeţi că direcţia poate fi schimbată? Nu cumva inerţia e prea mare?

Hai să ne gândim ce au făcut alţii. De exemplu, în ţara vecină şi, sper, prietenă — Ungaria — în 1990, când au reuşit să scape de acele „forţe reacţionare” care erau comuniştii, s-au îndreptat spre Diaspora, care era deja bine dezvoltată: din Ungaria se pleca şi sub comunişti şi se pleca fără supărare, oamenii nu rupeau graniţa ca să plece; li se dădea voie să plece, se şcoleau, se duceau la alţi conaţionali şi învăţau. Iar în momentul în care ţara a devenit aşa-zis liberă şi a vrut să se alinieze la Occident, primul lucru a fost să facă apel la Diaspora să-i ajute, pentru că şi-au dat seama că interiorul are nişte mere putrede şi că sistemul nu este cel competitiv. Diaspora, evident, a răspuns cu cea mai mare generozitate, la modul dezinteresat, pentru că erau oamenii care aveau funcţii şi în afară, nu depindeau în niciun fel de “jocul de gleznă” care se practica în interior. Tot sistemul de granturi, de contracte de cercetare trecea prin judecata Diasporei: „Sunt propunerile acestea la nivel occidental sau sunt mici încercări izolate, nesemnificative din punct de vedere al cercetării?” Iar Diaspora răspundea. În felul acesta, legătura s-a făcut cu Occidentul imediat, Occidentul a susţinut ţara, ei au ştiut să intre nu în raport de subordonare sau de pupat mâna marilor maeştri din afară, nici vorbă de aşa ceva. Era un raport colegial bazat pe nişte relaţii sănătoase. Asta se poate face. Nu zic neapărat să se uite spre Diaspora românească, dar exemplele sunt atât de mari, iar capitalul de simpatie… a fost şi, din când în când, se reface pentru România… A fost în ’90, dacă vă aduceţi aminte. Îmi aduc aminte, în decembrie 1989, când Țiriac a vorbit cu politicienii germani şi ne-au dat o lună de electricitate gratuită. Nu el a dat, Germania a dat. Ce s-a întâmplat după o lună când ajutorul a încetat? Toată lumea s-a supărat! Ca în bancuri… Există această mentalitate, care nu e în rândul fiecăruia, pentru că există aici oameni cu extrem de mult bun simţ.

În legătură cu susţinerea pe care România o primeşte din Occident, sunteţi implicat în acest proiect al Orchestrei Mondiale a Medicilor care va ajuta bolnavii de epilepsie din România. Ce credeţi că va schimba acest sistem de telemedicină dacă va fi implementat?

Sistemul acesta de telemedicină este, pentru mine, una dintre marile şi frumoasele idei care au succes în această ţară şi o dovadă că lumea se gândeşte şi că ştie să se uite şi în afară — pentru că nu e o invenţie românească, evident — şi este unul dintre lucrurile cele mai raţionale care pot fi făcute în medicină. La ora actuală, şi nu de acum, ci de foarte multă vreme, există acest crez — care e, în acelaşi timp, o neîncredere! — în capacităţile medicinei de a rezolva probleme. Oamenii bolnavi, în momentul în care dau piept cu boala, trebuie să vadă dacă au încredere sau nu în sistem. Reacţia lor este, în general una de neîncredere, cred eu. Și toţi cei care se grăbesc să-şi înfăşoare bolnavul într-o pătură şi să se ducă cu el la Bucureşti, la Cluj, la Tîrgu-Mureş, în marile centre, fac asta, în general, ca o reacţie de neîncredere: nu ai încredere în medicul de lângă tine, în profesionistul tău. „Te duci la profesor”. Există această patologie românească, să te duci să te vadă profesorul, că dacă pune mâna profesorul pe tine… Personal, fiind profesor, nu cred că acest lucru este justificat. Un profesor nu le ştie pe toate, nu e un panaceu. Deci începem cu o reacţie de neîncredere a pacientului care ce face? Încarcă sistemul într-un mod dezechilibrat. Marile centre se trezesc cu cozile şi cu maşinile, cu toate necazurile la porţile lor, iar centrele periferice nu neapărat şomează, dar, prin faptul că sunt mai puţin solicitate, lucrează mai puţin. Iar atunci, fondurile sunt diriguite spre marile centre, pentru că acolo e presiunea, în vreme ce populaţia e relativ uniformă. Mutându-se resursele spre marile centre, micile centre devin din ce în ce mai mici. Cu alte cuvinte, se creează un dezechilibru.

Și poate că se şi deprofesionalizează din cauza asta.

Urmează şi deprofesionalizarea, nu în sensul că devin ei mai proşti, dar, prin faptul că un medic dintr-un oraş nu are şansa să vadă foarte multe cazuri deosebite, evident că nu poate evolua în profesia lui decât ducându-se la congrese, dar şi la congrese se vorbeşte despre cazuri, nu neapărat se şi consultă. Sau se duce într-o specializare de o săptămână, de două, iar dacă se întoarce, se întoarce cu ştiinţa. Dar el trebuie să practice. Asta e o meserie pe care, ca orice dexteritate manuală, dacă nu o practici, o pierzi. Deci din punctul ăsta de vedere, e o problemă care e întărită şi de faptul că marile centre şi baronii din marile centre se bucură foarte mult şi fac tot posibilul să-şi dezvolte propriul centru. Parţial, acest lucru e rezonabil, parţial e nerezonabil. Deci, în capătul liniei, centrele mici şi zonele ex-centrice sunt perdante, sunt defavorizate. Un sistem de telemedicină precum cel imaginat de prietenii de la Clubul Lions este un sistem care apropie asistenţa medicală de populaţie şi, în acelaşi timp, un lucru pe care l-am găsit foarte bun la acest sistem, e faptul că ei îşi propun ca, după ce se alocă mijloacele — în cazul de faţă este vorba de electroencefalografe — se face întărirea pregătirii personalului. Un medic dintr-un oraş precum Galaţiul sau Baia Mare, să zicem, prin faptul că se va trezi într-o zi cu un aparat, nu-l va face neapărat şi mai pregătit. Trebuie să ştie să-l folosească, trebuie să-l folosească, trebuie să aibă un asistent care să poată să-l ajute, or, acest program se ocupă de toţi aceşti paşi. Ei bine, asta este o idee extraordinară. Nici nu pot să subliniez cât de important este ca acest lucru să se facă. Problema cu toate lucrurile astea este atunci când ai o societate care este nerăbdătoare. Cum a fost şi în 1990. Și eu am fost nerăbdător când am plecat. Puteam să fiu răbdător să stau aici şi să aştept sau să încerc să contribui. Dar am fost nerăbdător; am zis: “Eu vreau imediat şi pot imediat! Nu pot să aştept încă 30 de ani, pentru că peste 30 de ani o să fiu în afara vieţii active.” Acelaşi lucru e şi cu pacienţii.

Încrederea nu vine a doua zi că a apărut aparatul, doctorul a fost şcolit şi, din momentul ăsta, am scăpat de probleme! Nu, pentru că un aparat sau un astfel de sistem nu va rezolva toate problemele. E nevoie de timp ca lumea să îşi capete încrederea ca ei să-şi facă mâna şi să se construiască o relaţie de încredere între pacient şi sistem, între pacient şi profesionistul din sănătate. Dar nu se poate trece prin alte etape, nu se poate merge direct cu o baghetă magică. Lucrurile acestea trebuie construite. Până acum, în 25 de ani, nu s-au construit.

E posibil ca telemedicina să se extindă şi la alte domenii?

Cum să nu? De exemplu, în Canada sunt medici care nu vor să plece din Montreal sau din marile oraşe, pentru că le place mai mult viaţa acolo. (Să nu vă închipuiţi că acolo curge lapte şi miere şi că toate lucrurile sunt perfecte. Toate lucrurile sunt perfectibile!) Deci sunt zone îndepărtate şi relativ izolate în care, pur şi simplu, nu sunt medici. Dar sistemul de telemedicină se pune în mişcare. Se fac eforturi imense. Medicii care merg în “zonele îndepărtate”, cum se numesc acolo, primesc reduceri la impozitul pe venit, li se dau pachete de încurajare… Dacă aţi şti cum sunt trataţi medicii în zonele îndepărtate! Comunitatea, municipalitatea le plăteşte până şi locul de parcare la aeroport, pentru că, evident, la un moment dat vor dori să se întoarcă — au familie în marile oraşe sau vor să se ducă într-un sfârşit de săptămână să se distreze undeva — şi au locul lor pe care scrie „Doctorul Cutare” sau „Dentistul Cutare”. Li se dă casă, nu e o mare problemă, iar toate cheltuielile sunt acoperite. Li se cere numai să vină şi să aibă grijă de oameni. Și, dacă nici astea nu atrag un medic, din ce în ce mai mult se practică, prin Skype, consultaţia de la distanţă, în sensul că există la faţa locului un medic generalist, iar când e nevoie de un specialist, acesta are acces prin Skype la un specialist, care nu dă efectiv prescripţii, dar dă sfaturi şi spune: „Pe acest pacient îl urcaţi urgent în ceva şi îl trimiteţi, pentru că e un caz problematic”, sau: „E normal, e bine, puteţi să vă descurcaţi cu el; faceţi cutare, daţi-i cutare dacă credeţi”. Până la urmă, tot cel care semnează prescrie, dar e sub guverna şi sub ajutorul unui specialist.

De unde vine încrederea pe care membrii orchestrei o au în dirijor?

Dacă ea există! Ca o paralelă, dacă vreţi, e precum relaţia dintre călăreţ şi cal. Un cal simte un călăreţ care e nesigur şi, eventual, se debarasează de el, îl trânteşte. La fel este şi la orchestră.

Fac şi membrii orchestrei cu dirijorul la fel?

Oh! Nu pot să spun că lucrul ăsta se întâmplă undeva anume, dar, dacă există nişte dirijori care citesc asta, ei ştiu exact despre ce vorbesc. Un muzician într-o orchestră este exact ca restul lumii… numai că e diferit! În faţa unui lider care nu e sigur pe ceea ce face, orchestra ştie, la fel cum dirijorul ştie foarte bine când un muzician e în dificultate şi nu produce ceea ce este aşteptat de la el. Din afară, din sală, s-ar putea ca astfel de lucruri să treacă total neobservate. Dar în interiorul profesiei se ştie foarte bine. Și dumneavoastră ştiţi care ziarist ştie meserie şi care nu ştie. Deci e o relaţie foarte directă, foarte clară şi fiecare se descurcă în felul lui până la urmă. Ceea ce contează este orchestra ca ansamblu şi asociaţia ca ansamblu, dacă vrea ca barca să plutească. Și-atunci toţi pun umărul. Nu dau un exemplu despre orchestra noastră: întrebarea era generală şi vă răspund în general. Dacă o orchestră vrea să supravieţuiască, face eforturi, face ce trebuie ca un concert să fie reuşit. Treaba se termină acolo. Ceea ce e în bucătăria interioară, nu e neapărat agăţat la geam, la uscat. Sunt orchestre care se sabordează. Ca să scape de un dirijor, de exemplu, trântesc câteva concerte, exact cum se întâmplă şi la fotbal: trânteşti câteva meciuri până scapi de antrenor, pentru că, până la urmă, el e totdeauna vinovatul, nu? Aşa poate să fie şi la o orchestră. Dar dacă vreţi să mă întrebaţi de Orchestra Mondială a Medicilor, aici este o atmosferă absolut superbă. Avem şansa să avem un dirijor care, pe lângă faptul că aparţine breslei, este un om care s-a format serios în muzică şi are nişte preocupări muzicale ieşite din comun, cheltuieşte foarte mult timp pentru perfectarea tehnicii muzicale din punct de vedere al unui dirijor, astfel că noi avem o atmosferă foarte frumoasă în orchestră. La fiecare turneu se întâlneşte mereu cam acelaşi nucleu, care sunt vreo 10-20 de oameni care suntem entuziaşti şi care vrem să mergem peste tot, la care se adaugă un grup oarecum periferic care vine ocazional, care participă, poate, la unul din patru turnee.

Sunteţi în nucleu, deci.

Sunt pe cale să devin nucleu, dar nici activităţile mele nu-mi permit să mă duc la toate concertele şi trebuie să fiu selectiv. Suntem 800! Șansa trebuie dată tuturor. Eu, ca organizator al acestui turneu, în principiu am dreptul să mă prezint fără să trec printr-o selecţie, aşa e tradiţia. Dar eu nu vreau să fac asta, pentru că ar însemna ca, dacă unul vrea să participe, să fie aruncat afară. Nu mi se pare interesant şi nu serveşte ideea orchestrei. Oamenii din acest nucleu sunt nişte mari entuziaşti, dar nu sunt nişte oameni care să vrea să dea pe cineva afară ca să se ducă ei. În afară de acest nucleu, sunt de fiecare dată vreo 60-70 de oameni care se văd la doi-trei-patru ani. Sunt unii pe care nu i-am revăzut din 2011, deci iată că de patru ani nu i-am revăzut deloc. Dar atunci când orchestra se întruneşte, este acest moment de regăsire: repetiţia fiind dictată de germani, ar trebui să înceapă la ora nouă dimineaţa şi începe pe la nouă şi jumătate, pentru că sunt atâtea acolade, îmbrăţişări şi pupături că nu se poate începe la ora dictată, iar acesta e un moment deosebit de plăcut. Pe urmă, în timpul repetiţiilor, aglutinările pe mici grupuri profesionale, pe specialităţi sau pe prietenii, pe afinităţi muzicale, pe instrumente, sunt momente extrem de plăcute pentru noi. Iar asta nu depinde de locul unde ne întâlnim. În plus, dacă organizatorii locali creează o atmosferă care este bună şi plăcută, vă spun că tot turneul „pluteşte”, iar după aceea ani de zile se vorbeşte despre locul acela, La fiecare alt turneu, locul devine o referinţă. De exemplu, o referinţă a fost Africa de Sud, unde organizarea a fost deosebit de prietenoasă, sau un alt turneu care a fost anul trecut în Chile, unde, iarăşi, localnicii au fost foarte discreţi şi foarte eficienţi, ceea ce nimeni n-ar fi aşteptat în America de Sud. Aici, în România, eu sunt cel din orchestră care cunoaşte cel mai bine ce ne aşteaptă şi sper că mobilizarea va fi de aşa natură ca să creăm — şi ne vom strădui să creăm — un moment deosebit, o referinţă pentru viitor. Asta vizăm.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

11 − two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te