Infidelităţi în lumea păsărilor

Îmi făceam bagajele în grabă, încercând să mă împac cu gândul că o să uit ceva. Cred că este mai firesc şi mai real să accept asta decât să încerc să devin ceea ce nu sunt. Adică un om care îşi face bagajele din vreme. Când toate păreau puse în geamantan, merg înspre bibliotecă şi scot ţintit câteva cărţi. Le pun pe masă şi privesc spre geantă gândindu-mă ce pot să scot din ea, ca sa le fac loc. Nu eram singur, ochii de pe canapea citeau pe cotorul cărţilor titluri: „Maimuţa goală”, „De ce sexul este o plăcere”, „A-i ajuta pe alţii este cel mai sexy lucru”, „Prigoana plăcerilor”, „Population genetics” şi încă ceva cu The science of love and betrayal, după care, mă priveşte şi cu un zâmbet cârcotaş îmi spune „Săracu’ de tine… tot citeşti şi tot degeaba, habar n-ai ce-i dragostea”, râdem amândoi şi după ce îmi scot una din perechile de papuci, rămâne şi loc de cărţi.


Adult de Cârstel de baltă

Adult de Cârstel de baltă

Trec cele câteva ore de gânduri pe drum şi ajuns undeva în nordul Germaniei, la Institutul de Ornitologie al Universităţii din Greifswald. Acolo încercăm, pe baza analizelor genetice, să aflăm dacă, în ce fel şi cât de des cârsteii de baltă îşi înşală perechea. Cârsteii de baltă sunt una dintre speciile cele foarte puţin studiate, pentru că trăiesc în stuful des al mlaştinilor, iar mâlul greu de străbătut, vegetaţia ce nu îţi permite să vezi la nicio jumătate de metru în faţă şi „timiditatea” acestor păsări le-au ţinut ascunse de ochii cercetătorilor. Însă în stufărişurile de la Sic, în cea mai întinsă mare de trestie din Transilvania, ce măsoară peste 240 ha, am găsit aceste păsări şi, foarte bine ascunse, câteva dintre cuiburile lor. Am luat probe de ADN de la fiecare ou din fiecare pontă şi încercăm acum folosind „microsateliţi” – fragmente scurte de ADN – să stabilim dacă ouăle dintr-o pontă aparţin sau nu aceleiaşi femele, iar dacă aparţin aceleiaşi femele, să vedem dacă au fost fecundate de acelaşi mascul. În contextul în care se ştie despre aceste păsări că ar fi monogame, adică o femelă formează în perioada de reproducere o pereche cu un singur mascul.

„Să nu îţi păstrezi toate ouăle în acelaşi coş”

De ce am pus problema unui „parazitism de cuib în cadrul aceleiaşi specii”, de ce o femelă şi-ar depune ouăle şi în alte cuiburi? Ei bine, motivele sunt multe. În primul rând nu este vorba de fuga de responsabilitate. Căci, dacă depune o parte din ouă şi în alte cuiburi, nu înseamnă că va avea mai puţini pui de îngrijit, pentru că, în acelaşi timp, altele depun ouăle în cuibul ei şi numărul de ouă între ponte nu variază foarte mult. Atunci, care ar fi explicaţia din moment ce acest comportament a fost descris şi la alte câteva sute de specii de păsări? Interesul femelei este să facă în aşa fel încât, dacă tot investeşte atâta energie în ouă, să poată avea un număr cât mai mare de ouă eclozate. Multe dintre păsările care manifestă acest comportament îşi depun ouăle în cuiburi care pot fi prădate sau distruse de factorii de mediu.

Cuibul cârsteilor se află la doar 10 cm deasupra luciului apei, în stuf, fiind astfel uşor de prădat de nevăstuici, dihori sau de alte păsări de pradă şi uşor de inundat, atunci când apele cresc brusc. În felul acesta, dacă pune ouăle în mai multe cuiburi, şansele ca măcar o parte din ele să supravieţuiască sunt mai mari, şi acesta este unul dintre principalele motive. Evident că păsările nu gândesc analitic, nu cugetă, dar natura, prin selecţie a condus spre acest comportament instinctual. Cum? Poate că la început au existat femele care îşi depuneau toate ouăle într-un cuib, şi atunci când acesta era prădat, pasărea nu mai avea niciun urmaş în generaţia următoare. Deci genele care răspundeau de manifestarea acestui comportament nu se regăseau în indivizii din generaţia următoare, în schimb, cele care îşi depuneau ponta în mai multe cuiburi aveau sigur urmaşi în generaţiile următoare, şi deci, genele care răspund de acest comportament se perpetuau. Încet, încet, numărul celor care făceau parazitism de cuib a crescut în defavoarea celorlalţi şi în felul acesta s-a ajuns ca astăzi să avem doar forme ce manifestă acest comportament. Natura a selectat, în acest fel, nu pe cel mai puternic ci pe cel mai eficient, mai adaptabil sau putem să-i spunem „mai descurcăreţ”.

„Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înseală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu”, Alexandru N. Stermin

„Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înseală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu”, Alexandru N. Stermin

De ce ar înşela femelele?

Să acceptăm că, pentru siguranţa pontei, femelele îşi depun ouăle în alte cuiburi. Dar totuşi, de ce, după ce a fost sedusă şi cucerită de un mascul pe care ea l-a ales, aceasta ajunge să „se întâlnească” şi cu alţi masculi, care ajung să îi fecundeze o parte din ouă. O explicaţie ar fi tot siguranţa perpetuării genelor în pui cât mai sănătoşi şi mai adaptaţi. Şi avem deja două motive, siguranţa perpetuării genelor, în sensul în care femele investesc foarte multă energie în ouăle lor, totalul ouălor depuse ajungând să cântărească chiar mai mult decât greutatea sa, ceea ce reprezintă un efort energetic teribil din partea femelei. În acest context, aceasta nu riscă să lase toate aceste ouă fecundate de un mascul care ar putea avea o problemă de fertilitate sau o mutaţie genetică ce poate cauza moartea puilor. Astfel, cu cât ouăle sunt fecundate de mai mulţi masculi, şansa de a fi fecundate cu gene sănătoase este mai mare. În al doilea rând, chiar dacă masculul este fertil şi, chiar dacă genele acestuia nu prezintă mutaţii dezavantajoase pentru individ, combinaţia lor cu cele ale femelei poate duce la forme ineficiente sau neadaptate de indivizi, în acest fel, combinându-şi genele cu mai mulţi masculi şansele ca măcar o parte din pui să posede combinaţii avantajoase de gene, cresc. Evident că şi in acest caz, selecţia naturală a fost cea care a dus la acest rezultat şi comportament instinctual, eliminând formele care manifestă un comportament de reproducere „strict monogam”.

De ce ar înşela masculii? – Monogamia un caz excepţional

Atâta timp cât ouăle dintr-o pontă aparţin aceleiaşi femele, dar au fost fecundate de mai mulţi masculi, atunci unii dintre masculii respectivi sunt poate masculii vecini, care formează pereche cu alte femele. În acest context, se pune întrebarea, de ce ar înşela masculii, atâta timp cât ei nu au învestit energie în ouă, aşa cum au făcut femelele? Ei bine, pentru că, pe lângă selecţia naturală, care acţionează asupra lor aceştia trebuie să facă faţă şi selecţiei „sexuale”. Selecţia sexuală, este, dacă vreţi, tributul pe care ei îl plătesc faptului că nu investesc energie în ou şi că nu investesc în creşterea puilor, lucru ce se aplică mai cu seamă la speciile poligame. Însă, dacă ne referim strict la masculii de cârstel de baltă, aceştia nu participă energetic la formarea şi depunerea ouălor, însă îşi consumă energia pentru câştigarea unui teritoriu în confruntarea sa cu alţi masculi conspecifici. Cu cât teritoriul este mai mare şi mai bogat în hrană, cu atât puii eclozaţi din ouă şi hrăniţi din teritoriul său au şanse mai mari de supravieţuire, deci genele sale vor ajunge în generaţiile următoare. Cu cât teritoriul este mai mare, cu atât masculul este mai sănătos şi mai viguros şi ales de femele. Însă cum îşi dau seama femelele de sănătatea masculului şi de cantitatea de hrană din teritoriul său, atâta timp cât acesta „nu le face un tur” al moşiei sale. Ei bine, culorile masculului vorbesc despre sănătatea sa, abilitata de a găsi hrană şi abundenţa acesteia în teritoriul său. Cum? Păi, majoritatea culorilor sunt date de nişte pigmenţi numiţi carotenoizi, aceste substanţe sunt cele din care se formează vitaminele. Vitaminele sunt, după cum le spune numele, substanţe aminice vitale, fără de care păsările nu se pot dezvolta normal. Ştim cu toţii că vitaminele se află în cantitate mică în hrană, deci ca să ai penele sau tegumentul ciocului intens colorate, trebuie să ai la dispoziţie o cantitate mare de hrană. Şi pe lângă toate acestea, trebuie să ai o cantitate mare de vitamine în exces, căci o dată ajunse în pene, acestea nu mai pot fi metabolizate. În consecinţă masculul cel mai colorat are un teritoriu cu multă hrană, are abilitatea de a căuta hrană şi pentru că a supravieţuit aşa colorat are şi abilitatea de a se ascunde de prădători. În acest fel, dintr-o privire, femela îi face un „profil economic” masculului. Acesta prin semnalele pe care i le dă femelei îi sugerează că „uite, toate aceste vitamine şi hrană care pentru mine au fost în plus, şi mi-am permis să îmi colorez penele, pot să le investesc în puii noştri, care vor avea şanse mai mari să supravieţuiască dacă îi faci cu mine decât dacă îi faci cu un altul mai puţin colorat”.

Însă acum imaginaţi-vă câtă energie investeşte masculul în tot acest joc de şanse, toate acestea pentru a îşi perpetua specia şi reproduce genele. Acesta este interesul principal al masculului, să fecundeze cât mai multe ouă, de la cât mai multe femele ca să îşi răspândească în următoarele generaţii genele în cât mai mulţi indivizi. În cazul acesta, ar fi normal şi firesc, ca după ce s-a împerecheat cu o femelă, să o lase pe aceasta să îşi crească puii şi el să plece să fecundeze alte femele. Evoluţia a dus în această direcţie la majoritatea grupelor de animale, de la insecte, la moluşte, reptile, amfibieni, păsări şi mamifere. În acest context, dacă analizăm comportamentul de reproducere al masculului în istoria evoluţiei sale, vedem că este în principal poligam. Majoritatea speciilor sunt poligame şi în ceea ce priveşte păsările.

Cuibul cârsteilor se află la doar 10 cm deasupra luciului apei, în stuf, fiind astfel ușor de prădat atunci când apele cresc.

Cuibul cârsteilor se află la doar 10 cm deasupra luciului apei, în stuf, fiind astfel ușor de prădat atunci când apele cresc.

Monogamia este un caz particular, excepţional întâlnit doar la unele specii. Şi atunci ce a determinat trecerea de la poligamie la aşa-numita monogamie în rândul masculilor cârsteilor de baltă şi nu numai ?
O explicaţie ar fi teoria ce vorbeşte despre „opţiune şi eficienţă”. Adică, din cauza habitatelor unde condiţiile de mediu se schimbă brusc, a celor în care hrana este greu de procurat sau a speciilor care se reproduc în zone unde perioadele calde durează foarte puţin, puii pentru a supravieţui şi a ajunge la maturitate au nevoie şi de grija tatălui. În acele contexte, dacă masculul se împerechează cu femela şi o părăseşte pentru a se împerechea cu alta, aceasta nu reuşeşte să îşi crească singură puii şi deci indivizii purtători de gene ale masculului nu supravieţuiesc, deci eficienţa sa reproductivă este zero. În schimb, dacă se implică în creşterea puilor, şansele lor de supravieţuire cresc şi deci eficienţa reproductivă a masculilor creşte. Cu siguranţă că au existat masculi ai speciei, care nu au adoptat această strategie şi nu au contribuit la creşterea puilor, însă pentru că puii lor nu au supravieţuit, aceştia au dispărut încet încet din populaţie, o dată cu genele ce răspundeau de poligamie.

În aceste situaţii au fost favorizaţi ceilalţi, adică cei care tindeau spre monogamie. În acest caz, faptul că masculul de cârstel de baltă îşi înşală femela este, din perspectivă evolutivă, un fapt explicabil, fiind un comportament primar al speciei, care a evoluat de la poligamie la aşa-numita „monogamie”, în care masculul îngrijeşte în principal puii avuţi cu o femelă, dar îşi asigură perpetuarea genelor şi în alte ponte.

„Împlinirea unui vis evoluţionist”

Toată evoluţia pare din perspectiva noastră una puţin „misogină”, însă, un fapt excepţional care vine tot din lumea păsărilor, şi încearcă să regleze conturile, este fenomenul numit „poliandrie cu inversiune de sexe”. În acest caz, femelele se împerechează cu mai mulţi masculi, masculi care îngrijesc ponta şi progeniturile singuri, timp în care mama pleacă în căutarea altor masculi cu care să se împerecheze, şi pentru care ajunge să se confrunte cu celelalte femele. Din perspectiva femelei, acest fapt este, după cum îl numeşte Jared Diamond, „împlinirea unui vis evoluţionist”. Cum s-a ajuns totuşi la acest fenomen excepţional? Explicaţia ţine de biologia reproducerii la speciile la care acest fenomen a apărut, şi anume la jcane şi unele specii de fluierari şi falaropi. Aceste specii depun câte patru ouă, iar puii care eclozează sunt acoperiţi de puf şi apţi să îşi găsească hrana, oarecum singuri. În acest fel pot fi uşor crescuţi doar de un singur părinte. În cazul acestor specii, fiecare ou cântăreşte o cincime din corpul femelei, astfel întreaga pontă cântăreşte 80 la sută din greutatea sa şi necesită un efort formidabil din partea femelei. Efortul este imens în comparaţie cu cel al masculului, care pentru a compensa acest dezechilibru energetic, investeşte mai mult în îngrijirea pontei, dându-i timp femelei să depună o altă pontă de care să îngrijească ea singură. În acest fel, avantajul este pentru ambii parteneri, depun două ponte, deci au posibilitatea unui număr mai mare de urmaşi şi depun pontele în două cuiburi, deci şansa acestora de exlozare este mai mare. La prima vedere, totul pare „onest”, însă atâta timp cât masculul a îngrijit de prima pontă, unele femele s-au împerecheat cu alţi masculi, lăsându-le acestora impresia că ei sunt cei cu care au prima pontă, ele plecând şi depunând o a treia pontă cu un al treilea mascul. În comparaţie cu cele „oneste”, femelele care şi-au lăsat fiecare pontă în grija unui mascul au avut un număr mai mare de urmaşi şi au ajuns în timp ca genele lor să fie dominante în populaţie, fiind cele mai eficiente din punct de vedere reproductiv. Genele acestora au ajuns să domine numeric genele celor „oneste” şi încet să le înlocuiască, întreaga populaţie fiind reprezentată de femele poliandre, care nu îşi mai îngrijesc ponta, ci o lasă masculului. În acest fel, femelele au ajuns să intre în competiţie pentru masculi, fiind din ce în ce mai puţini masculi disponibili, în competiţia dintre ele câştigând cele mai puternice, deci cele mai mari şi mai sănătoase. Femelele acestor specii erau de la început mai mari decât masculii, pentru că aveau nevoie de o investiţie energetică enormă în depunerea pontei, dar talia lor a crescut şi datorită selecţiei, în sensul în care în lupta pentru masculi, câştigă cea care era cea mai mare, deci cea mai puternică, şi ea avea şansa răspândirii a cât mai multe gene în populaţie. Aceste femele au ajuns în acest fel, urmând această linie evolutivă, să se comporte ca nişte masculi.

Monogamia este un caz particular, excepțional, întâlnit doar la anumite specii.

Monogamia este un caz particular, excepțional, întâlnit doar la anumite specii.

Enigme

Este evident că în spatele oricărui comportament există o explicaţie care de cele mai multe ori ţine de o eficienţă selectată în timpul evoluţiei. Însă lumea păsărilor fascinează şi prin comportamente care nu şi-au găsit încă răspuns. Unul dintre aceste cazuri îl reprezintă raţele mari sau raţele sălbatice pe care le întâlnim în ochiurile de apă din parcurile oraşelor. S-a observat la acestea, că după ce au depus ponta şi au început clocitul ei, masculii, atunci când femelele clocesc, şi femelele, atunci când clocesc masculii, se împerechează cu vecinul sau vecina, fără a mai depune niciun ou. Acest comportament bizar nu şi-a găsit o explicaţie ecologică, biologică sau evolutivă, fiind la ora actuală unul dintre subiectele studiate de specialişti din întreaga lume. Întrebarea este „Dacă nu mai depun ouă, de ce se împerechează totuşi?” şi nu poate fi vorba de „plăcere”, căci acest fenomen „al plăcerii” apare descris doar la unele specii de mamifere. Şi pe mine, ca pe orice biolog, îl macină această întrebare la care încerc să îi caut un răspuns, dar de câte ori mă gândesc la subiect îmi vine în cap o frază a lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, “- Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”

Dincolo de curiozitatea firească a naturii umane, acestea sunt câteva argumente pentru care am ajuns în Greifswald şi am început studiul relaţiilor sociale şi al comportamentului reproductiv la cârsteii de baltă, despre care nu se ştie mare lucru până acum. Rezultatele încă nu au văzut lumina zilei, dar chestionarea acestui subiect a deschis un univers întreg în faţa mea, mi-am dat seama ce înseamnă să nu te satisfacă neapărat un răspuns la o întrebare, ci mai cu seamă bucuria confruntării tale cu întrebarea însăşi şi am băgat de seamă încă o dată că ornitologia nu este doar despre păsări, este despre timp, evoluţie, despre şansă şi despre noi, oamenii.

stermin 4.onlineVitaminele sunt, după cum le spune numele, substanțe aminice vitale, fără de care păsările nu se pot dezvolta normal. Știm cu toții că vitaminele se află în cantitate mică în hrană, deci ca să ai penele sau tegumentul ciocului intens colorate, trebuie să ai la dispoziție o cantitate mare de hrană”, Alexandru N. Stermin.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

12 − six =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te