Inflaţia, cursul şi dobânzile în creştere vor anula în parte majorările salariale

Salariile vor creşte, în medie, cu încă zece procente, numărul de joburi în economie va fi mai mare cu 200.000 şi va trece de cinci milioane, rata şomajului se va menţine sub 5%. Dar inflaţia va muşca între 3 şi 4% din venitul real, cursul de schimb va ajunge la 4,7-4,8 lei pentru un euro, iar dobânzile bancare ar putea pune probleme multora dintre cei îndatoraţi.


Distribuie articolul

Când economia îţi aduce la masă „meniul”, nu poţi alege. Nu poţi alege salarii majorate până la cer, într-un timp foarte scurt, dar fără inflaţie. Nu poţi alege inflaţie fără creşterea dobânzilor bancare. Nu poţi alege consum în creştere cu două cifre, fără o deteriorare a cursului de schimb. Şi nici nu poţi face pe deşteptul, comandând din toate câte un pic. Când economia îţi aduce la masă „lista de bucate”, aceea este, de fapt, „nota de plată”.

Economia României creşte prea frumos ca să nu dea de gândit. Macroeconomiştii au destule rezerve: o creştere economică de 6-7%, în condiţiile în care „creşterea potenţială” este de 3-4%, aduce cu sine o majorare a importurilor, care antrenează majorarea deficitului comercial. Majorarea deficitului comercial antrenează majorarea deficitului de cont curent (diferenţa dintre intrările şi ieşirile de valută). Inflaţia în creştere şi majorarea deficitelor comercial şi de cont curent lovesc în cursul de schimb şi în dobânzile bancare.

Nu cumva ce iei pe mere dai pe pere?

Temerile sunt justificate, dar, deocamdată, lucrurile arată bine. Şi asta pentru că, înainte ca avansul salariilor să fie înghiţit de inflaţie, banii se văd în contul de salariu al fiecărui angajat.

Salariile au crescut anul trecut, pe medie, cu 16% şi vor continua să crească. Când vorbim de medie, trebuie să fim prudenţi: dacă cineva are o creştere de 100%, iar altcineva creştere zero, media este de 50%. De exemplu, în decembrie anul trecut, faţă de decembrie 2016, salariul mediu pe economie a crescut cu 11,5%. Dar, pentru funcţionarii publici, el a crescut cu 24% (plus 773 de lei), în învăţământ cu 13,1% (plus 247 de lei), iar în sănătate cu 6,3% (plus 166 de lei). Pentru că baza de creştere este diferită, rezultatele sunt diferite.

Salariile

În 2018, salariile vor continua să crească – pe medie – pentru că salariul minim brut cu care sunt plătiţi 1,5 milioane de angajaţi din România merge la 1.900 de lei, de la 1.450 de lei anul trecut. Apoi piaţa este tensionată – supraîncălzirea economiei a făcut să explodeze cererea. Angajatorii, ca să facă faţă cererii de comenzi în creştere, vor încerca să-şi ţină angajaţii prin oferte salariale şi ele în creştere. Comisia Naţională de Prognoză estimează că salariile vor creşte, în medie, cu 11%. Dar „câştigul salarial real” va fi de 7%, pentru că inflaţia va topi o bună parte din câştigul nominal. (Grafic 1).

Angajările

Economia în plină expansiune se confruntă cu o neaşteptată – în urmă cu câţiva ani – lipsă de forţă de muncă. Plecările în străinătate au însemnat o soluţie nu doar pentru cei plecaţi, ci şi pentru stat, care nu a mai avut pe umeri povara a milioane de oameni, cărora economia nu le-a putut asigura o viaţă decentă. Într-o ţară abandonată de către 3-4 milioane de oameni în ultimii 15 ani, oameni în majoritatea lor tineri, o creştere economică atât de puternică, de 5-6% anual, devine o povară. La acest moment, economia României ar putea absorbi uşor o jumătate de milion de oameni fără angajament acum. Aceşti oameni există în satele uitate ale României, doar că, fie nu ştiu să facă nimic, pentru că nu i-a învăţat nimeni să facă ceva, fie salariile care le sunt oferite sunt prea mici ca să fie atractive. Economia cere însă mână de lucru, iar companiile vor face anul acesta între 150.000 şi 200.000 de angajări – sunt prognoze ale Comisiei Naţionale de Prognoză pe care economiştii independenţi nu le contestă. (Grafic 2).

Inflaţia

BNR a majorat, în ultimul raport asupra inflaţiei, prognozele de inflaţie, de la 3,9% la 5% pentru trimestrele întâi şi doi 2018 şi de la 3,2% la 3,5% pentru sfârşitul anului.

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, explica plastic, la ultima conferinţă: „Cocoaşa (graficului cu proiecţia inflaţiei – n. n.) s-a cocoşat de tot”. De unde vine această inflaţie?

Din preţurile administrate şi din politica fiscală. Altfel zis: preţurile la utilităţi vor creşte, iar politica fiscală de venituri în care statul acordă noi şi noi creşteri salariale, alăturată de piaţa tensionată în care mediul privat se vede obligat să majoreze salariile, fac inflaţie. Banii sunt mai mulţi, ofertele nu ţin pasul cu cererea şi totul se vede în inflaţie care „muşcă” din veniturile reale. (Grafic 3)

Cursul

Pentru cei care au credite în valută – aproape jumătate din creditele comerciale în România sunt în euro – evoluţia cursului de schimb este/trebuie să fie o preocupare. Sunt câţiva ani, cinci mai precis, în care cursul a fost stabil şi asta arată, încă o dată, cât de necesar este ca, la un moment dat, România să intre în zona euro, lucru care ar scuti-o de această tensiune a cursului.

De ce se depreciază leul în faţa euro (şi a altor valute)? Fundaţia macroeconomică este în bună măsură responsabilă. Din ţară iese mai multă valută decât intră (deficit de cont curent), din cauza majorării importurilor de bunuri, pentru că cererea de consum (plus 11% în 2017, an/an, înseamnă creşterea cifrei de afaceri în comerţul cu amănuntul) este peste ceea ce poate oferi economia internă. Cursul, cred analiştii financiari, va ajunge la 4,7-4,8 lei pentru un euro (Grafic 4).

Dobânzile

Dobânzile vor creşte inevitabil, iar creditele se vor scumpi – atât cele în valută, cât şi cele în lei. Pentru cele în valută, pe canalul deprecierii leului; pentru cele atât în valută cât şi în lei, pe canalul majorării dobânzilor, pe fondul creşterii inflaţiei. Deja Banca Naţională a majorat dobânda-cheie la 2,25%, de la 1,75% anul trecut, după ce, în decembrie, inflaţia a ajuns la 3,3%. Prin urmare, ROBOR – dobânda la care băncile comerciale se împrumută între ele şi în funcţie de care sunt stabilite dobânzile comerciale în lei – a sărit de 2% în decembrie trecut şi va creşte spre 3,5% la final de an (Grafic 5).

Şi asta pentru că BNR va continua să majoreze dobânda-cheie (care dă tonul dobânzilor la creditele comerciale), în funcţie de evoluţia inflaţiei – 5% în prima parte a anului şi 3,5% la final, potrivit anticipării Băncii Naţionale. Este firesc, însă, pentru că dobânzile bancare nu pot fi sub inflaţie.

Pentru bancheri şi macroeconomişti e simplu: majorarea dobânzilor va pune frână împrumuturilor, fapt ce va diminua consumul şi, pe cale de consecinţă, va tempera inflaţia. Doar că, atunci când un bancher explică acest mecanism „simplu”, cineva trebuie să scoată în celălălt capăt de ţară mai mulţi bani din buzunar, pentru că plăteşte băncii o dobândă pe care nu a anticipat-o în urmă cu doi ani, să zicem, când şi-a cumpărat casă pe credit.

Şomajul

Dacă facem abstracţie de lucrurile de mai sus – inflaţie, creşteri de dobânzi, depreciere a monedei – chiar putem spune că economia se află la zenitul unui ciclu economic. Angajările cresc, şomajul scade. Avem de-a face cu cel mai mic şomaj (Grafic 6) oficial din ultimii zece ani, comparabil cu cel al Germaniei. Doar că, spre deosebire de Germania, România are această mare problemă: neînregistrarea adecvată, care distorsionează orice calcul. Avem, de pildă, nouă milioane de persoane care fac ceva (sunt „apte de muncă”), dar sub 5 milioane de „angajaţi”. Sunt în România peste câteva milioane de oameni activi, despre care nimeni nu ştie ce fac cu precizie. Evoluţia şomajului este un indicator solid pentru o economie „standardizată”, dar oferă impresii false, dacă îl aplici unei economii în care mulţi oameni trăiesc din ce cultivă în grădină.

Exodul

Nu există niciun semnal că exodul se va opri. Economia creşte solid de trei – patru ani încoace, salariile cresc la rândul lor. Dar 200.000 de oameni pleacă în fiecare an din ţară (Grafic 7) – sunt peste trei milioane de români care au plecat de când nu au mai avut nevoie de vize pentru a trece graniţa. Asta înseamnă că oamenii nu mai vor doar un job, ci vor un job bine plătit. Şi fac sacrificii. Profilul de ţară low-cost al României – mai mult decât al estului Europei, în general – se răzbună acum. Sunt companii străine – multe – care au investit aici, pentru că salariile şi taxele sunt mici. Dar salariile mici îi determină pe oameni să plece, iar taxele mici perpetuează starea de paragină în care se află ţara. Nu este masa critică pentru inversarea semnului, astfel că, după datele din ultimii ani, şi anul acesta zeci de mii de români vor pleca din România pentru joburile mai bune din Vest, în ciuda creşterii solide a salariilor aici.

Decalajul faţă de Vest

Creşterea economică solidă înregistrată în ultimii doi ani ne-a mai apropiat puţin de media UE, în ceea ce priveşte nivelul de trai. Cum a fost obţinută, este o altă poveste, statistica rămâne: România a sărit anul trecut de pragul de 60% a PIB/capita în PPS (paritatea puterii de cumpărare), de la 58% în 2016 (Grafic 8).

În această statistică se ascunde miezul: evoluţia este prea lentă şi soluţiile puţine.

România avea în 2007, anul aderării la UE, un PIB/capita în PPS de 43% din media UE. Azi are ceva peste 60%. O „recuperare” de 17 puncte în zece ani, adică o medie de sub două puncte pe an. În ritmul acesta, convergenţa cu media se va petrece în 25-30 de ani. Adică într-o generaţie. Generaţia copiilor actualei generaţii „millennials”, cum ar veni.

Dar nu ar fi de mirare ca şi această prognoză să fie înşelătoare. Din 2007 până în 2016 – arată datele Eurostat – PIB nominal/capita al României a avansat cu 1.600 de euro, iar al Germanei cu 2.600. Despre ce recuperare a decalajelor vorbim, aşadar?

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

three + seven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te