„Infrastructură este şi acea spiritualitate închegată – legi, cultură, ştiinţă, artă -, care legitimează”

Interviu cu Nicolae Breban, realizat de Caius Chiorean


Distribuie articolul

Dacă viaţa trăită a autorului poate fi cuprinsă în conturul unui roman, atunci preferinţa lui pentru acest gen literar este fără îndoială mai mult decât o opţiune de creaţie. Nicolae Breban, ultimul mare constructor român de roamn epic, este astăzi un autor aclamat. Opera sa a fost tradusă la mari edituri occidentale. Dar viaţa sa este în aceeaşi măsură remarcabilă, nu este cu nimic mai prejos faimei. Victimă a politicii staliniste de excludere din universităţi a studenţilor cu origini sociale nesănătoase, Nicolae Breban a fost, prin excelenţă, un autodidact, instruindu-se prin lectură în afara mediului universitar al acelei epoci. Dar primele lui scrieri atrag instantaneu atenţia, sunt elogiate de critică şi câştigă premii literare. Când îşi manifestă adeziunea faţă de politica PCR, după discursul antisovietic al lui Nicolae Ceauşescu din august 1968, partidul îl tratează ca pe un trofeu. La Congresul al X-lea al PCR este ales membru supleant al Comitetului Central, iar în 1970 devine redactor-şef al revistei „România literară”, funcţie la care va renunţa public, prin interviuri acordate presei occidentale, în semn de protest faţă de revoluţia culturală declanşată de cel ce devenise dictator comunist. Parcursul său de la convertire la răzvrătire faţă de politicile comuniste îl urmează pe cel al lui André Gide, chiar dacă autorul român îl desconsideră pe cel francez, mai mult îl consideră responsabil pentru declinul marii literaturi europene. Exclus din partidul comunist, Breban continuă să scrie şi, în pofida criticilor şi incriminărilor de acasă, scrierile sale sunt publicate de edituri din Occident. Începând din 1979, după ce a obţinut cetăţenia germană, a stat majoritatea timpului la Paris, unde şi-a publicat mai multe romane. Discreditat de autorităţile comuniste din ţară, dar şi de figurile angajate politic ale exilului anticomunist, Breban respinge constant tendinţa vieţii intelectuale spre instituţionalizare de orice tip şi pledează pentru autonomia esteticului. Ulterior revoluţiei, mişcarea de rezistenţă anticomunistă apărută în România ca o consecinţă a prăbuşirii comunismului îl indexează drept colaborator al fostului regim. În schimb, în 24 octombrie 1997, Breban este ales membru corespondent al Academiei Române. Iar în 2001, o anchetă literară iniţiată de revista „Observator cultural” plasează Bunavestire între primele zece romane româneşti ale secolului XX. L-am întâlnit pe Nicolae Breban în decembrie, la Cluj, unde a participat la o aniversare a revistei Tribuna.

SINTEZA: Domnule academician, revista SINTEZA explora recent stadiul actual al poeziei româneşti. Dacă e să ne referim la proza românească, cum o priviţi dumneavoastră?

Nicolae Breban: Faţă de poezie, proza stă destul de slab. Pentru că, după cum spuneam adineauri, (la conferinţa Tribuna, Cluj, decembrie 2017, n.r) generaţia mai tânără sau fostă tânără nu continuă să scrie roman aşa cum este acesta în accepţiunea mea, romanul dostoievskian, thomas mannian, romanul pe care l-a încercat Hortensia Papadat Bengescu. Proza lunecă sau a alunecat deja spre facil. Asta s-a întâmplat după revoluţie, mai ales, nu înainte, când şcoala optezecistă ne urma şi încerca să ne imite, să ne continue. Dar după 1989 şi optzeciştii s-au întors şi au încercat să creeze un roman-eseu, îmbibând epicul pur, curat, cu teorii de naratologie care au fluidificat, au anemiat, au slăbit enorm romanul ca o construcţie epică, cum îl văd eu.

Noi avem o boală în literatură, în cultură. Neavând o evoluţie organică în istorie, noi facem salturi. O spun asta în câteva texte, sărim în diverse şcoli aduse din Occident, şi aşa am păţit cu ultimul mare curent, modernismul. Am intrat în acest curent în anii 30. Cu generaţia mea am intrat încă o dată în modernitate cu nişte succese formidabile, îi vezi pe Nichita Stănescu sau pe Sorescu, sau pe Ion Mureşan din Cluj. Dar în loc să continuăm să fructificăm modernitatea şi aspectele modernităţii, acum am inventat repede şi pripit un aşa-zis alt curent, postmodernist, şi apoi altele şi altele. Şi am făcut asta în loc să adăstăm, în loc să stăm să epuizăm acest curent, să scoatem din el tot ce se poate scoate, pentru că el este încă foarte fertil. Din păcate, suntem celebri prin iuţeală, superficialitate, frivolitate. Iar provincialismul de aici se naşte, din imposibilitatea de a absorbi o substanţă fundamentală.

Dar acest lucru se întâmplă şi în alte ţări. În Franţa, de exemplu, a apărut un autor care a debutat odată cu mine la Flammarion; Houellebecq. Dar spre deosebire de cărţile pe care le-am propus eu francezilor, „Buna Vestire” sau „Don Juan”, Houellebecq propune, aşa cum o fac şi unii autori români, aşa-zişi autenticişti, un tip de roman care merge pe linia (ei bine, ei nu o declară, dar asta e linia) celui care a inventat în roman autenticismul, André Gide. Gide a fost un autor tânăr, inteligent, teribil, al Parisului, dar căruia nu i-au reuşit multe romane bune, cu excepţia unuia, „Falsificatorii de monede”. Era un autor în avanposturile modernităţii şi asta îi întuneca obiectivitatea artistică. Aşa încât, primind să citească două volume, de la editura Gallimard, care voia să-l lanseze pe un oarecare jurnalist monden, Marcel Proust, el a respins manuscrisele calificându-le baroce şi prolixe. După aceea, André Gide şi-a regretat public şi amarnic gafa. E tipul de eroare în care se află oameni care se pripesc, cum spuneam eu, să dea soluţii unor probleme care uneori nu au niciun fel de soluţii.

Reproşul acesta al prolixului, faptul că scriu lung este un reproş care mi se aduce şi mie. Dar, în viziunea mea, romanul lung, romanul mare, nu e un roman. De pildă, cei care acceptă opusul lui Victor Hugo, „Mizerabilii”, tratându-l ca roman, se înşală. Nu e un roman, e un poem epic, ceea ce e altceva. De aceea şi eu am intitulat „Drumul la zid”, cartea mea de o mie de pagini, în manuscris, poem epic. Poemul epic are alte reguli, propune altceva decât romanul, aşa cum a fost el popularizat: romanul de gară, cum îi spuneau francezii, sau romanul de bulevard, cum îi spuneau românii. Spre deosebire de romanul de vagon, cel pe care îl citeşti într-o noapte, poemul epic îngemănează notaţia epică, istoria şi viziunea. Din romanele scurte, romanele să le spunem normale, actuale, lipseşte viziunea. Există vocaţia, există istoria, nu există viziunea.

– Viziunea dumnevoastră în privinţa romanului o extindeţi ca viziune de societate. Spuneaţi într-un interviu mai vechi faptul că romanul epic este piatra de temelie a culturii europene.

– Romanul este stâlpul în jurul căruia se înfăşoară toate ştiinţele umaniste în ultimele două secole, de la Balzac şi Tolstoi încoace, prin Victor Hugo, Thomas Mann, Herman Hesse, prin atâţia alţii, prin ai noştri, Rebreau, Camil Petrescu, doamna Bengescu, Marin Preda. Se înfăşoară întreg universul umanist: psihologie, filosofie, istoriografie, sociologie, totul este încorporat în acest tip de roman care nu se mai face astăzi. Este considerat învechit, depăşit. Adevărul e că spiritele de astăzi sunt tulburate, sunt posedate de un sens, de o fascinaţie a actualităţii uneori penibile. Tuturor li se pare că se întâmplă ceva important în actualitate. Eu cred că este fals. Actualitatea este enorm turbulentă, apar mereu fenomene sociale şi politice care însă nu sunt de anvergură. Nu se poate compara cu războaiele troiene sau cu războaiele lui Napoleon sau cu revoluţiile mari, franceză sau italiană. Sunt fenomene stridente, gălăgioase, dar fără substanţă, zic eu, drept dovadă că se perimează rapid.

– Într-un manifest literar din 1990 din „Contemporanul” identificaţi perioada comunistă ca una în care s-a remarcat ura împotriva valorilor. Dar cum se raportează la valoare epoca de acum?

– Gravă nu e ura. Ura poate să te incite, să te provoace. Gravă este teama. Adineauri, vorbeam despre teama noastră de a construi, spuneam că nu e o neputinţă, nu e o lene cum o taxează superficial presa, este un fel teamă de construcţie. Acest lucru s-a văzut în istorie. Noi nu am construit pe acest teren. Au construit saşii, ungurii în Ardeal. În Muntenia nu s-a construit nimic, oraşele sunt sate dezvoltate. Astăzi pare că există o teamă să construim până şi autostrăzi şi iată că circulăm extrem de riscant, pe şosele de acum 50-60 de ani, cu o singură bandă, care creează nesfârşite accidente mortale. Deci există o teamă, avem o ezitare în faţa construcţiilor ample, inclusiv în cultură. Iar atunci când ele apar în cultura României, cum a apărut construcţia amplă a lui Lucian Blaga, singurul edificiu românesc de filosofie neokantiană, lumea stă cu spatele sau o dispreţuieşte. Nici până astăzi, Lucian Blaga şi filosofia lui nu au primit acordul întregii intelectualităţi române. Scrierile lui nu sunt la modă.

În ce priveşte valoarea, acesta e un cuvânt complex şi se interpretează în mai multe feluri, ca întotdeauna. Generaţia mea, vechea gardă, credem în autonomia esteticului, credem în marile nume care au fondat România modernă, începând cu paşoptiştii lui Heliade-Rădulescu, cu junimiştii lui Maiorescu, cu corifeii Şcolii Ardelene, cu Lucian Blaga, cu romancierii Liviu Rebreanu, Sadoveanu, povestitorul istoriei noastre.

– Dumneavostră vă înscrieţi în această linie.

– Mulţumesc, deşi eu am adus un element străin în literatura naţională, care era mai degrabă agrară şi istorică. Eu am adus două mari spirite străine, neacceptate nici în Europa până de curând, pe Nietzsche  şi pe Dostoievski. Şi e greu să-i fac pe comentatorii români să accepte aceste spirite extrem de radicale, care sunt, de fapt, profeţi ai modernităţii ultime şi ai viitoruluiculturii europene. Asta dacă Europa va continua să producă o mare cultură, o cultură similară cu cea din vechime. Lucrul acesta nu e uşor, pentru că e greu să te apropii de renaştere şi de clasicismul şi romantismul european încă o dată.

Împreună cu bunul său prieten, Nichita

– Poate fi doar o părere, dar dintre speciile prozei, romanul are cel mai mult de suferit în epoca aceasta a internetului, a lecturilor uşoare, a informaţiei scurte, instanee.

– Da. Există un asalt. E o agresiune a vorbăriei, pentru că tot ce se întâmplă pe internet e o vorbărie. I se spune comunicare, dar eu constat şi am spus în mai multe rânduri, inclusiv unor universităţi: de ce să începi să comunici înainte să ai ce să comunici? Deci, foarte mulţi tineri şi foşti tineri comunică ceva ce ei nu posedă. Posedă un conţinut, un reziduu, nici măcar o concluzie asupra propriilor lor existenţe. Îşi comunică stări, dar şi aceste stări sunt fugitive, sunt oarecare, sunt extrem de banale. Adeseori frivole. E plăcerea frecării de alt spirit, să spun aşa. Îţi freci spiritul de alt spirit, te freci de cineva pe care îl cunoşti sau nu-l cunoşti, e senzaţia plăcută că te afli într-o mulţime. Dar mulţimile actuale nu sunt ca mulţimile vechi din istorie, corporale. Nu sunt adunări, ci sunt mulţimi care se exprimă scriind într-un mic aparat formulări care par că imită păreri şi idei, dar care nu sunt decât stări. Sunt idei de moment pe care eu nu le numesc idei.

– Credeţi că preocuparea aceasta pentru gestionarea prezentului, a imediatului, slăbeşte cumva fibra istorică şi vizionară a Occidentului, cum era ea reprezentată în romanul epic?

– Se acordă prea multă importanţă prezentului, eu îi zic în textele mele prezentul mic, în locul prezentului mare, cel al zeilor, al istoriei. Noi trăim, cei mai mulţi, în prezentul mic, imediat. De aceea, de exemplu, ne fâstâceşte, ne incomodează acest cult al banului. Că tot vorbeaţi despre valoare; iată, pare că banul e unica valoare, a înlocuit toate valorile de pe altarul Europei renascentiste şi iluministe şi moderne. E o valoare dominantă, dar eu spun că nu poate fi stabilă, nu va rezista. Mercantilismul, pentru că el este în esenţă banul, arta şi forţa comerţului, a stâpânirii prin materialitate, e contondent, e foarte brutal, e foarte puternic, dar nu e rezistent în timp. Să ne amintim că nu au rezistat nici grecii, primii mercantili, primii negustori ai continentului. Eu, în textele mele, vorbesc despre Ulise care merge din comunitate în comunitate, rătăcind pe mări şi întâlnind diverse triburi. El este poate primul comerciant care făcea negoţ cu informaţii, cu zvonuri, povestea despre ceea ce voiau alţii să afle. Să afle ce s-a întâmplat cu anumiţi eroi, de pildă. El ducea dintr-un loc în altul moravuri, moduri de a gândi, poate şi scule preţioase. Grecii au fost primii comercianţi ai mărilor şi Ulise a fost eroul acestui fel de trai, însă mercantilismul le-a şubrezit civilizaţia. E adevărat, peste o mie şi cinci sute de ani, englezii, prin comerţul lor, au ajuns să stăpânească lumea. Dar ei au avut forţa de a crea şi un comerţ al ideilor şi al operelor, având mari filosofi, mari scriitori, mari sociologi. Ca să închei, banul ne obsedează astăzi, ne stăpâneşte, dar stăpânirea aceasta nu va dura. Nu va dura în forma de astăzi.

– Dar ce şi cine va înlocui oare civilizaţia actuală a banului?

– Forţa şi geniul generaţiilor viitoare, care vor reuşi să-şi găsească şina lor, calea lor fundamentală, o cale care să-i ducă la istoria esenţială, la istoria mare. O istorie în tradiţia înaintaşilor. Nu se poate construi nimic fără tradiţie. Chiar dacă astăzi cuvântul tradiţie este demonetizat, a dispărut din vocabularul curent sau este ironizat, numai în tradiţie se găsesc căile de refacere. Dar atenţie, eu nu văd tradiţia ca pe o custodie de valori, eu o văd ca pe o formă dinamică a valorilor, care vine dintr-un anumit trecut, nu din orice trecut, ci unul filtrat de o perspectivă amplă şi bărbătească,.

– Aţi pomenit de câteva neajunsuri ale naţiei noastre. Acum că s-a stins un rege, un om căruia îi putem atribui mai mult calităţi decât defecte, cum priviţi revenirea României la monarhie?

– România fără rege există de jumătate de secol. Instituţia regală a fost benefică pentru România sub primii doi regi. A fost nefericită sub Carol al II-lea, care a desfiinţat democraţia politică, partinică şi a înfiinţat, în mod catastrofal, lagăre de concentrare înaintea naziştilor sau o dată cu naziştii. Speranţa românilor faţă de monarhie nu vine dintr-o admiraţie faţă de instituţia monarhică, ci vine din disperarea faţă de inapetenţa şi corupţia din administraţia noastră. E o formă de eşuare în politică fuga aceasta spre o imagine, spre imaginea unui rege care acum 150 de ani ne-a salvat, Regele Carol I, cel care a creat instituţiile moderne româneşti.

– Suntem în anul Centenarului şi societatea pare nedumerită despre cum ar trebui marcată această aniversare. Cum ar trebui gestionat acest moment istoric?

– Eu îmi pun problema aceasta foarte serios. Vreau să mă implic în celebrarea acestui centenar, va fi o probă, un test, pentru elita adevărată sau pentru falsele elite româneşti, pentru întreaga suflare spirituală românească. Eu cred că Academia va trebui să aibă un rol efectiv mai dinamic spre a echilibra lucrurile, spre a ne feri de anumite derapaje. Căci vor fi derapaje de dreapta, de tip legionarist sau excesiv naţionalist. Româneşti sau maghiare. Dar pot apărea şi derapaje de stânga, comunist nostalgice, la fel cum poate că vom asista încă o dată la o falsă luptă împotriva comunismului, luptă în care reapar eroi după război. Va trebui să arătăm că unirea, marele stat românesc, s-a făcut într-o conlucrare cu etniile importante din această ţară, cu nemţii, cu evreii, cu maghiarii. Aşa am reuşit noi, românii, să facem o Românie demnă de sine şi să creăm ceea ce se cheamă infrastructură, adică acea spiritualitate închegată, legi, cultură, ştiinţă, artă, care să legitimeze şi să justifice o naţiune.

– Care este cel mai însemnat câştig al României în aceşti primi 100 de ani de naţiune întregită?

– Este încercarea în sine de a ne regăsi pe noi înşine într-un stat puternic şi unitar, noi care atâtea secole am fost trei franjuri, trei provincii periferice la limita unor mari imperii antagonice. Aici văd eu marele câştig şi permenenta provocare: încercarea de a ne recunoaşte şi a fi recunoscuţi ca posesori ai unui stat puternic. Şi foarte bogat. Că avem o bogăţie care ne zăpăceşte, nu ştim să o girăm ca lumea, o trădăm, o vindem sau o calomniem. În pofida multora, acesta este drumul, trebuie să continuăm în încercarea de a exista ca fiinţă în istorie, o naţiune cu demnitate istorică.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

1 × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te