Despre viitor se spun numai prostii


Distribuie articolul

Din punct de vedere editorial, Lucian Boia este un fenomen. Doar „De ce e România altfel?”, apărută în 2012, s-a vândut în 60.000 de exemplare.

Ca om, Lucian Boia este omul diferit. În noua lume, dominată de tirania comunicării, când reţelele sociale au împlinit visul comunist al traiului în comun, Lucian Boia este un singuratic. „Eu nu sunt bun să lucrez în colectiv. Îndrăznesc să cred că nu sunt un asocial, dar sunt un singuratic. Vă daţi seama ce am pătimit sub comunism, atâţia zeci de ani, pentru că în comunism nu poţi să trăieşti decât în colectiv. Dacă te izolezi de colectiv, e un păcat capital. Recunosc, e o insuficienţă de a mea”, spune Lucian Boia, într-o carte-interviu realizată de un fost student, carte care a apărut acum trei ani.

Profesorul Boia îşi scrie şi astăzi lucrările de mână. Apare rar în public, spre disperarea editorilor. Foloseşte doar de curând un telefon mobil şi o face cumpătat. „Mi se pare că aş fi în primejdie să devin prizonierul acestui mijloc de comunicare”, spune el. Internetul îl foloseşte tot aşa, destul de rar, doar pentru documentare. „Sunt un tip destul de conservator, nu sunt sensibil la mode, la ce se întâmplă în jurul meu…Înţeleg să-mi trăiesc viaţa aşa cum cred eu de cuviinţă, cum îmi place mie şi nu văd de ce aş face ce fac alţii”.

Lucian Boia la Annency în vara anului 1991 | Foto: arhiva personală

Lucian Boia la Annency în vara anului 1991 | Foto: arhiva personală

Neinfectat de mode, Lucian Boia a ajuns la modă. Dar înainte ca lucrările sale să intre în canon, profesorul Boia a deschis drumuri. Ca să înţelegi amploarea schimbărilor pe care cărţile lui Lucian Boia le-au iniţiat, sunt de revăzut începuturile. În plin blocaj al gândirii istorice, în 1984, când era asistent-stagiar la Facultatea de Istorie din Bucureşti, Lucian Boia publică la o editură germană o lucrare despre… „Secolul marţienilor”!

Nu-mi plac locurile unde eşti înregimentat. Dacă ţin la un lucru şi cred că s-a văzut de-a lungul întregii mele cariere şi vieţi, acesta este libertatea. Libertatea mea individuală. Vreau să mă manifest şi să trăiesc ca un om liber.

Se poate spune că Lucian Boia a fost predestinat să fie deschizător de drumuri. Provine, pe linie maternă, dintre-o familie de italieni care chiar asta făceau. Construiau, în secolul al XIX-lea, drumuri în Ţara Românească. „Aici a fost întotdeauna suferinţă cu drumurile. Noi am devenit legendari în privinţa stării proaste a drumurilor, la fel cum şi italienii sunt legendari pentru calitatea lor, pentru că din vremea romanilor s-au ocupat de drumuri, şi sunt buni şi astăzi”, spune el.

Până să apară copilul Boia, în 1944, în familia mamei se remarcau deja patrioţi români. Bunicul său, Corneliu Morandini, era o figură bucureşteană, tot el a interzis familiei să mai vorbească în italiană. Pe linie paternă, Lucian Boia se trage tot din spiţă de rătăcitori. Bunicul era chiabur din Dobrogea, originar însă din mărginimea Sibiului. Tatăl, licenţiat în Sociologie, mama în Litere; copilăria micului Boia s-a aflat mai mult sub tutela mamei şi a bunicului matern, pentru că părinţii au divorţat cînd Lucian avea nouă ani, iar tatăl a părăsit casa din Cotroceni pe care familia o locuia la parter.

Comunismul a scos din rădăcini lumea veche a familiei Morandini, pe care, de bună seamă, micul Boia nu şi-o aminteşte. Povesteşte însă cum bunicul s-a străduit să-l dăscălească acasă, întârziind cât de mult s-a putut să-l dea la „mizeria asta de şcoală comunistă, poate vin americanii”. Aceste cuvinte ale bunicului sintetizează raporturile familiei cu comunismul. „Toţi am fost de un anticomunism primar, cum spuneau dispreţuitor francezii la un moment dat. În mintea mea n-au existat concesii de niciun fel faţă de comunism”, avea să-şi amintească Lucian Boia.

Tezaurul de vechituri din casa de la Cotroceni şi din cea a sorei bunicului de la Câmpulung l-au îndrumat pe tânărul Boia spre istorie. El povesteşte ( în cartea interviu a lui Eugen Stancu, „Istoriile mele”, Humanitas 2012) că la admitere la Facultatea de Istorie, în 1962, venea deja cu istoria lui în cap. Facultatea nu mă va învăţa prea multe, avea să mai spună.

Cu toate acestea, termină şef de promoţie şi rămâne asistent-stagiar la facultate. Au fost importante vorbele mamei, care îi repeta pe la începutul anilor 50, „ascultă, noi nu mai avem acum pe nimeni, nu mai avem relaţii de niciun fel, nu ne mai putem susţine prin nimeni. Ce poţi tu să faci este să te afirmi prin forţele tale şi să fii mereu primul” (a luat bacalaureatul cu 10).

În lumea închisă ideologic a facultăţii de istorie, Lucian Boia a căutat mereu căi de ieşire. A reuşit să o facă întâia oară la Praga, la începutul lui decembrie 1968, cu o bursă de şase luni facilitată de un profesor ceh pe care îl cunoscuse la Bucureşti, pentru a studia relaţiile dintre români, cehi şi slovaci. Aşa ajunge să studieze despre Transilvania, pentru că majoritatea românilor care aveau relaţii cu cehii sunt ardeleni. Pentru studiul ardelenilor, vizitează arhivele din Budapesta, unde are probleme cu limba, care are altă logică, de multe ori înţelegea cuvintele, dar nu înţelegea ce vrea să spună fraza. Cu toate dificultăţile relaţiei sale cu limba maghiară, se naşte teza sa de doctorat, despre un român ardelean memorandist Eugen Brote. Asistentul-stagiar Lucian Boia devine doctor în istorie. Îşi publică teza pe cont propriu neavând relaţii la edituri. „Nici eu, nici mama mea nu am fost suficient de sociabili. Am fost oameni care am zis să ne păstrăm o anumită independenţă, şi nu prin izolare, dar mă rog, stând la locul nostru. Un sistem de relaţii ne-ar fi putut ajuta”, rememorează Lucian Boia cauzele pentru care a reuşit greu să publice în România în vremea comuniştilor.

În facultate îşi face drumul lui, fără a avea vreo relaţie apropiată cu nici unul din profesori. „N-am avut vreun model pe care să-l urmez. Mi-am urmat drumul meu în istorie. Am avut o relaţie foarte strânsă, o relaţie de iubire, pot să spun, cu istoria”, i se destăinuia Lucian Boia, în 2012, lui Eugen Stancu.

În a doua călătorie la Praga o întâlneşte pe Helga, o nemţoaică căsătorită în Franţa. Avea să fie începutul unei lungi prietenii care l-a îndreptat în cele din urmă spre imaginar. Cu Helga, specialistă în limba germană, care îl vizitează în România an de an, scrie în 1984 cartea despre marţieni şi extratereştri, care avea să fie doar prima dintre mai multe pe care le va scrie despre istoria imaginarului, disciplină pe care o va impune în România după Revoluţie.
Cu Helga nu avea să se vadă doar în România, pentru că, înainte ca în ţară lucrurile să se deterioreze complet, Lucian Boia pune la cale ruta sa de evadare în Occident. În 1980, la Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice care are loc la Bucureşti el înfiinţează o comisie internaţională de istoriografie. Ca secretar ales al comisiei, Lucian Boia va părăsi ţara în fiecare vară, până în 1989, ca să participe la sesiuni ştiinţifice.

Va renunţa să o mai facă după Revoluţie, când se angajează pentru o cauză, contrar filosofiei sale de viaţă. „Nu am simţit nevoia să mă asociez cu nici un grup. Asta nu înseamnă că nu am propriile convingeri ideologice şi politice. Poate că le am mai ferme decât ale altora, dar nu sunt omul care să fie activist de nici un fel. Nu am stofă de activist, nici măcar pentru cauzele cele mai nobile. Am stofa omului care gândeşte şi care scrie”, avea să spună el peste mulţi ani.

Dar în 1989, intră în luptele pentru putere de la Facultatea de Istorie, în confruntare cu grupul conservatorilor. În ianuarie 1990, studenţii preiau conducerea şi îi propun să devină decan. Îi refuză şi o propune, în schimb, pe Zoe Petre. Peste ani, îşi va motiva decizia. „Eu nu am nici simţ de comandă şi, pe de altă parte, nu am nici simţul compromisului. Ştiam prea bine că aş fi înnebunit să fiu decan. Ar fi însemnat să-mi stric viaţa şi să le-o deranjez şi pe a altora şi, mai mult, să nu fac ceea ce puteam să fac. Venise, în sfârşit, vremea când puteam să-mi fac cărţile pe care doream să le fac”.

O polemică are rost să o porţi cu oameni care gândesc în termeni apropiaţi. Dar, când cineva funsţionează în cu totul alt sistem de gândire, ce discuţie sau polemică poţi să faci? Sunt două lumi mentale şi ideologice paralele. Atunci i-am lăsat în pace. Cine vrea să mă atace, să mă atace.

Cărţile profesorului Boia au devenit rapid cunoscute după 1989. Când a procedat la deconstruirea mitologiilor istorice româneşti, s-a lăsat cu atacuri violente dinspre mai multe medii. Emisunea Armatei „Pro Patria” a fost vehement contestatară, făcându-l extrem de popular în mediile reformatoare. Doi ani mai târziu, în 1997, când Humanitas a publicat „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, volumul beneficia de un mare orizont de aşteptare şi a avut un succes instantaneu, de public şi critică. După 15 ani de la apariţia cărţii, Lucian Boia îţi aminteşte: „Publicasem destule cărţi până atunci, inclusiv în Franţa, dar nu cunoscusem niciodată un asemenea succes. Şi sigur, aş fi putut să devin şi mai cunoscut dacă nu ar fi fost rezerva pe care am avut-o şi atunci, pe care o am şi acum şi care ţine de temperamentul meu, fericit sau nefericit, după judecata fiecăruia. Eu apar foarte puţin în public. Dau foarte puţine interviuri”.

Toate cărţile publicate de Lucian Boia după „Istorie şi mit” au devenit bestseller, chiar dacă autorul le-a popularizat cu rezervă, nemulţumindu-şi editorii de la Humanitas. „Dacă ar fi după mine, nu aş da nici un interviu, nu aş apărea nicăieri. Mai e câte un scriitor excentric prin America care nici nu se ştie cum arată. Din păcate nu am tăria asta, să merg până la capăt într-o asemenea direcţie. Mi-a spus odată, pe la începuturi, Gabriel Liiceanu: «Domnule Boia, ar trebui să faceţi şi dumenavoastră ceva pentru cărţile dumneavoastră». I-am dat şi eu răspunsul care mi-a venit pe limbă atunci: «Domnule Liiceanu, am făcut măcar un lucru, nu o fi mult, dar l-am făcut: le-am scris!»”

Cu toată ostilitatea faţă de vedetism, Lucian Boia este o vedetă. Pe cât este el de puţin sensibil la opiniile altora şi pe cât ia în derâdere ideile de-a gata, ideile sale sunt tot mai populare. Tineri dornici de autografe l-au asaltat la începutul lunii octombrie la Cluj, unde a venit să vorbească la Festivalul Internaţional de carte Transilvania. A doua zi, a acceptat un interviu pentru revista „Sinteza”; discuţia noastră o redăm în continuare. Aici, doar un detaliu. În noiembrie, profesorul Boia va lansa o nouă carte. Ne-a spus subiectul, dar a cerut discreţie. Să spunem doar atât: celebrul „demolator de mituri” va investiga un mit îmbrăţişat cu maximă intensitate de români.

Nota redacției: Profesorul Lucian Boia este, aşa cum aţi constatat, un om foarte discret. Frânturile din povestea sa de viaţă prezentate mai sus au fost preluate din volumul „Istoriile mele”, un interviu în 200 de pagini luat profesorului Boia de un fost student, Eugen Stancu. Este singurul autor care a avut privilegiul de a pătrunde în intimitatea istoricului. Cartea-interviu a apărut la editura Humanitas în 2012


Accelerarea istoriei și declinul Europei

– dialog despre trecut, prezent și viitor cu Lucian Boia –

Lucian Boia

Lucian Boia

Vorbeaţi despre declinul Europei într-o carte apărută în 2012, aţi numit-o „Sfârșitul Occidentului”. Atunci când ați scris-o era o perioadă de relativ optimism. Se presupunea că criza economică este aproape depășită. Astăzi, lucrurile s-au mai complicat: a apărut criza grecească, a apărut această invazie… cum vedeți lucrurile astăzi?

Trebuie să ne ferim de la a fi prea dependenți de ziua de astăzi, pentru că zilele se schimbă și lucrurile sunt când mai bune, când mai rele. Sunt amestecate și riscăm să ne imaginăm viitorul pornind de la ziua de azi, ziua de mâine sau ziua de poimâine. Faptul că acum suntem mai înclinați spre pesimism nu înseamnă că lucrurile o să meargă mai rău doar pentru că noi suntem mai înclinați spre pesimism. Dacă avem zile mai bune și suntem înclinați spre optimism, nu înseamnă că lucrurile o să meargă bine doar pentru că privirea noastră este mai senină. Ideea mea, pe care am susținut-o în multe rânduri, este că viitorul nu avem cum să îl descifrăm. Nici nu avem ce descifra pentru că, mai întâi de toate, viitorul nu există. Viitorul va fi cândva și, când va fi, nu va mai fi viitor. Va fi prezent și foarte repede va trece în trecut. Deci nu avem ce desluși, pentru că nu e nimic de deslușit. Viitorul se fabrică fără încetare și se fabrică prin combinarea unor factori extrem de numeroși și diverși și, până la urmă, e o combinație aleatorie. Firește că ne gândim la viitor, construind scenarii de viitor, poate e și util să o facem, dar să avem conștiința asta că este totuși o deosebire între scenariile nostre, care și ele se bat cap în cap, și ceea ce va fi viitorul adevărat. Viitorul e întotdeauna inedit și ne ia prin surprindere. Se mai nimeresc pronosticuri, dar tot contextul este altul. Viitorul nu îl putem ști, și e mai bine că nu îl știm. Ar fi cumplit și pentru om să își cunoască viața până la cap și pentru societăți să știe ce se va întâmpla în următoarele sute de ani.

Dar există o tentație continuă…

E o tentație justificată, scenariile e firesc să se construiască, dar viitorul se încăpățânează să fie cum vrea el, nu cum vrem noi. Așa că nu știu, faptul că acum e toată temerea asta sau neliniștea generată de criza refugiaților care cer azil în țările occidentale nu înseamnă că lucrurie se vor intensifica în sensul acesta și se va ajunge, cum spun unii, la o islamizare a Europei, după cum nici invers nu înseamnă că nu se va ajunge la o contopire a civilizațiilor. E posibil și asta pe termen lung. Totul este posibil, dar nu putem să spunem, prin faptul că anul acesta și-au căutat refugiu în țările Europei aproape un milion în total, nu putem spune că gata, s-a terminat cu Europa și Europa e în curs de islamizare, fiindcă 4% din populația Europei este islamică, iar acum venind un milion într-un an, înseamnă încă 0,2%. Timp de cinci ani, dacă se mai păstrează ritmul acesta, se va mai adăuga un procent. Sigur, asta pune probleme de ordine publică, de logistică, probleme financiare, chestiune de terorism, dar de aici până la islamizarea Europei e cale lungă. Asta nu vrea să spună că se va întâmpla sau nu se va întâmpla, fiindcă nu avem de unde să știm ce se va întâmpla peste 100 de ani. Probabil că se va petrece un amestec de civilizații, fiindcă lumea este tot mai mică, frontierele contează tot mai puțin.

Așa cum și dumneavoastră ați remarcat, Europa este în pierdere de viteză, comparativ cu cu alte zone lumii. Și demografic, și economic…

Demografic nu stă prea bine și populația este mult mai mică decât a lumii care o înconjoară, natalitatea este mai scăzută, deci Europa are nevoie efectivă de oameni, așa încât își găsește și o rațiune în faptul că mai vin oameni în Europa.

Vin, dar infuzia aceasta de oameni care sunt de credințe diferite, au modele comportamentale diferite e o problemă?

E o problemă a coexistenței civilizațiilor diferite, dar lucrurile aici pot merge rău sau bine. Nu cred că există rețete sau un mers obligatoriu. Uneori, multiculturalismul a funcționat bine. Alteori a dus însă la învrăjbire și la lucruri teribile. Să ne gândim ce s-a întâmplat cu evreii în al doilea Război Mondial. Lucrurile pot merge spre bine sau spre rău sau să fie amestecate. Nu există scenarii obligatorii, însă ce vreau să spun încă o dată e că ce se petrece zilele acestea nu reprezintă un pericol iminent de islamizare a Europei sau un fenomen care amintește, cum spun unii, de prăbușirea Imperiului Roman. Adică să ne păstrăm sângele rece, pentru că nu se întâmplă nici o catastrofă zilele astea. Dar lucrurile ar putea merge și în direcția asta, după cum ar putea merge în foarte multe alte direcții.

Pe mine mă preocupă nu neapărat o posibilă islamizare, deoarece cred că o infuzie de sânge bun, străin, ar fi sănătoasă. Europa în sine este o construcție nu foarte bine fundamentată.

Pericolul este mai degrabă în interiorul Europei decât în elementele care vin din afară, fiindcă mai ales crizele din ultima vreme, care s-au ținut lanț- criza grecească și apoi toată imigrația aceasta masivă și neașteptată- au pus în evidență fragilitatea construcției europene. Vezi imediat cum apar deosebirile dintre state, dintre națiuni, dintre diversele politici. La prima zguduire mai puternică vezi că edificiul nu se prăbușește, dar se fisurează puțin și se clatină. Asta arată că avem încă pași mulți de făcut pentru consolidarea Uniunii Europene. Suntem încă departe pentru ca UE să însemne o singură politică în plan intern, în plan extern, o singură politică de apărare… sunt tot atâtea politici cât națiuni.

Uniunea Europeană pare construită doar din pragmatism. E un motiv îndeajuns să rămână unită?

Este un pragmatism de înțeles. Să nu fim pesimiști nici în ce privește construcția europeană, pentru că s-au făcut pași extrem de importanți. Ca de la două războaie mondiale să se ajungă la această apropiere și relativă măcar unitate, pașii au fost extrem de importanți. Să ne uităm la Franța și Germania, care s-au luptat în atâtea războaie și acum s-a petrecut o apropiere cu totul remarcabilă. Pe de altă parte, să nu fim nici exagerat de optimiști, să spunem că toate lucrurile s-au rezolvat fiindcă rămân multe de pus la punct între țările europene. Sunt încă fisuri.

Se vede zilele acestea că Uniunea Europeană este o construcție mai degrabă defensivă. Ea nu are un scop, un proiect…

Da. Și asta e o lipsă. Lipsește un mare proiect și e o parte condusă de birocrația de la Bruxelles, mai mult decât un mare proiect. Lipsesc și marile personalități. Mă gândesc la ce au însemnat de Gaulle în Franța, Adenauer în Germania. Parcă, sau așa ni se pare nouă, că cei care au fost au o statură mai înaltă, dar cred că nu greșesc spunând că e destulă mediocritate la nivelul conducerii politice a țărilor europene, lucru care s-a văzut și prin bâjbâielile din ultimele luni: declarații contradictorii și lideri luați prin surprindere.

Atitudinea actuală de pesimism este accentuată și de schimbările acestea tehnologice pe care le vedem în lume?

Lumea se schimbă foarte repede și e imprevizilă. Întotdeauna schimbările sunt imprevizibile. Să ne gândim ce a însemnat în viața de zi cu zi și în civilizație apariția internetului, telefonia mobilă care au schimbat viața oamenilor și au schimbat raporturile sociale, raporturile naționale. Se petrec schimbări rapide și masive. Ieșim dintr-o zonă de civilizație și intrăm în alta. Vin sau nu vin arabii peste noi, dar schimbările cele mari se petrec prin însăși mersul istoriei care s-a accelerat.

Avem vreun corespondent de asemenea proporții în istorie?

Un corespondent de asemenea proporții nu există, fiindcă istoria și-a accelerat foarte mult mersul. Asta s-a întâmplat în lumea occidentală după anul 1000, când Occidentul a început să progreseze și a progresat tot mai repede. Occidentul este civilizația care a inventat progresul, pentru că toate celelalte civilizații tradiționale sunt de natură conservatoare, încercând să păstreze ce au și neavând ideea că lumea de mâine trebuie să fie diferită de cea de azi. Asta s-a inventat în Europa și mai precis în lumea occidentală. Avem o istorie care merge din ce în ce mai repede, care e menită să îmbunătățească viața oamenilor, să perfecționeze sistemul de civilizație și cel politic. Istoria s-a tot accelerat. Putem vedea analogii în epoca industrială, însă oricât de dramatice ar fi fost schimbările în perioada revoluției industriale de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ele încă nu se compară ca proporții și intensitate cu ce se întâmplă astăzi. E pur și simplu o accelerare a istoriei și o schimbare a tuturor datelor. Intrăm în altă lume, dar nu mă întrebați în ce lume.

„Ce se petrece zilele acestea nu reprezintă un pericol iminent de islamizare a Europei sau un fenomen care aminteşte, cum spun unii, de prăbuşirea Imperiului Roman”

„Ce se petrece zilele acestea nu reprezintă un pericol iminent de islamizare a Europei sau un fenomen care aminteşte, cum spun
unii, de prăbuşirea Imperiului Roman”

Când vă gândiți la internet și la modificările pe care le-a adus, cum vedeți lumea digitalizată?

Și asta contribuie la accelerarea istoriei. Sunt raporturile care se sstabilesc tot mai ușor și mai repede între oameni aflați oriunde pe planeta asta. S-au micșorat sau s-au anulat distanțele, fenomenele de tot felul se propagă tot mai repde. Lumea a devenit foarte mică. Gândiți-vă cât de mare era lumea când s-a făcut primul înconjur al Pământului, care a durat trei ani. În secolul al XVI-lea, lumea noastră avea o mărime de trei ani și asta s-a menținut până în secolul al XVIII-lea când avea deja doi ani. Jules Verne a calculat cu precizie cele 80 de zile pentru a face înconjorul Pământului, folosind toată tehnologia transporturilor disponibilă în secolul al XIX-lea. 80 de zile era încă foarte mult în raport cu dimensiunile de astăzi când putem înconjura lumea în 24 de ore. Dar nici nu avem nevoie, pentru că multe le putem face fără să ne deplasăm, cu ajutorul internetului. Lumea a devenit foarte mică și civilizațiile, care până acum erau despărțite prin distanțe considerabile, acum suntem cu toții în același apartament, am putea spune. În felul acesta se vor întâmpla tot felul de lucruri. Sau ciocniri mai dese și mai violente sau fenomene de sinteză culturală sau și unele și altele.

Informația este acum la îndemâna tuturor. Când au apărut enciclopediile accesibile nu doar mediului academic, savanții spuneau că se vulgarizează informația științifică în felul acesta. Astăzi, cine are o cultură enciclopedică este socotit un savant. Cultura aceasta de internet…

Este o cultură cam lipsită de busolă. E o informație amestecată, nu suficient verificată, nu suficient comentată. Cultura nu e dată doar de gradul de informare, dar e dată mai ales de modul în care poți să legi și să fii capabil să intepretezi o informație. Dacă ai avea doar informație brută, fără să știi ce să faci cu ea, asta echivalează cu analfabetismul. Nu are nicio importanță că știi o grămadă de date, dacă nu îți folosesc la nimic. Sigur că internetul are virtuți incontestabile: o imensă cantitate de informație disponibilă la secundă e ceva cu totul remarcabil și impresionant, dar, pe de altă parte, și cantitatea asta insuficient ordonată și legată poate ajunge un balast și să pricinuiască multă dezorientare.

În domeniul dumneavoastră, în istorie, informația de pe internet…

Păi, nu vedeți ce prostii se pot spune pe bloguri. Informația nu duce neapărat la mai multă deșteptăciune sau cultură și unora li se pare că sunt foarte informați fără să își dea seama că nu știu ce să facă cu informația respectivă.

Dacă ne-am lua după numărul de accesări, dacii ar fi fondatorii lumii moderne.

Tocmai. E un amestec de informație valabilă și aberație, iar cine nu are suficientă orientare științifică ar putea să nu știe ce să aleagă. Ar putea să aleagă exact ce e mai rău.

L-am ascultat și pe Mircea Lucescu zilele trecute (interviul a fost luat în preziua meciului în care românii au fost doar români, nu daci – n.r.) spunând „românii vor învinge Finlanda pentru că, la urma urmei suntem daci”…

A ajuns Mircea Lucescu specialist în istorie? E bine, fotbaliștii oricum scriu acum cărți. În jurul dacilor este oricum o mitologie care nu e de ieri, de-alaltăieri, dar e o mitologie autohtonistă care a început să se manifeste prin Nicolae Densușianu, cu „Dacia preistorică”, apoi în perioada interbelică… dacă vorbim despre ideologizarea istoriei, cei care mizează pe romani de pildă consideră că suntem mai degrabă romani decât daci și sunt de factură occidentalizantă. Cei care insistă asupra dacilor au o concepție de natură autohtnonistă. Adică „lasă-i la o parte pe romani, nu ne interesează ei, nu ne interesează restul, romanii au fost invadatori, noi suntem urmașii celor care au stăpânit dintotdeauna aceste meleaguri” și este o încărcătură ideologică aici. Suntem și romani, și daci și, dacă vreți, nu suntem nici una, nici alta pentru că, dacă nu mă înșel, suntem români. (meciul cu Finlanda a dat dreptate domnului Boia, n.r.). Insistența asta asupra originilor are o dimensiune ideologică, dar și mitologică. Firește că avem strămoși, dar ceea ce contează în viața națiunilor este ziua de astăzi, nu cea de ieri și în niciun caz să mergem cu două milenii în urmă. Ne-am despărțit de mult de daci și de romani. Suntem sau ar trebui să fim oameni ai timpului nostru și nu ar trebui să visăm la cai verzi pe pereți.

Dar mitologiile sunt printre noi…

Sunt printre noi, pentru că fără mitologii nu se poate. Mitologiile sunt niște mari credințe, ca și cele religioase, credințe care caută esențialul. Eu nu iau în derâdere asemenea credințe, dar în același timp nici nu pot să subscriu la toate și pe de-a-ntregul la niciuna. Am, sper, un dram de spirit critic și gândire rațională.

Ați fost numit „demolatorul de mituri”

Dacă așa gândesc unii despre ce am făcut… eu nu am urmărit niciun moment să dărâm mituri, ci să le interpretez. Nu mă interesează să demonstrez ceva legat de daci și de romani, ci pur și simplu să văd partea de mitologie.

Spunând că miturile sunt printre noi, dar funcționează mai dificil o națiune în absența lor?

E bine ca oamenii să aibă niște credințe și obiective mari și vorbind despre Europa tocmai asta lipsește. Se vede că e o construcþie mai mult o treabă birocratică. Dacă comparăm vremea când s-au constituit națiunile atunci au existat în secolul XIX, începutul secolului XX, a existat o mare credință în destinul și configurația aceasta a națiunilor. Acum, în cazul Europei, e o credință generală, dar suntem foarte departe de încărcătura asta de vis, de ideal care a caracterizat fondarea națuiunilor. E mai rece și mai birocratic ce se petrece acum. Dacă nu avem nicio credință, atunci viața nu este nimic, dar problema este să nu avem credințe greșite sau prea greșite. Unii dintre compatrioții noștri merg în continuare cu mitologia de secol XIX, care își avea locul la acea vreme, dar care acum nu își are rost pentru că avem alte probleme: problema construcției europene, a globalizării, a contactului din civilizații, care e locul nostru. Și noi suntem în continuare cu daci, romani și Mihai Viteazu. Sunt lucruri interesante ale istoriei, dar să le lăsăm totuși în istorie și să avem cultură istorică, dar să nu mai amestecăm istoria cu prezentul și viitorul pentru că nu Traian și Decebal ne vor spune ce trebuie să facem în UE sau ce să facem când vor veni musulmanii peste noi. Abuzul de istorie poate face rău, pentru că viitorul este altceva decât trecutul. Deci dacă noi vrem să construim viitorul spunând că învățăm din trecut, asta e o aiureală. Nu ai cum învăța din trecut cum să construiești cu totul altceva pentru că viitorul este cu totul altceva.

Nemaivorbind că trecutul poate fi văzut în multe feluri

Sigur, unii ba își închipuie că istoria este una singură. Noi nu avem acces la istoria adevărată ci la reprezentări ale istoriei. Istoria în înțelesul acesta nu este trecutul ci privirea prezentului asupra trecutului, adică multiplele priviri ale prezentului asupra trecutului. Nu e există o singură istorie. E doar discursul nostru despre istorie și asta înțelegem noi din istorie.

Istoria era o știință foarte importantă, foarte apreciată la începutul secolului XX…

Secolul XIX, care este secolul națiunilor e în același timp și secolul istoriei și apropierea asta nu e deloc întâmplătoare. Națiunile s-au făcut în mare măsură apelând la istorie, iar în cazul românilor este evident. Sunt marile simboluri și mituri istorice care au fost ridicate la o simbolistică foarte înaltă.

Acum nu mai este preţuită ca în trecut.

Elevii la școală nu au iubit niciodată istoria pentru că la școală istoria se predă prost. Se pune accent pe memorizare și un accent prea puțin e pus pe libera interpretare a fenomenelor istorice. I se dă elevului de-a gata, cum s-au petrecut lucrurile și cum trebuie explicate, chiar dacă acele lucruri pot fi explicate în fel și chip și elevii ar trebui atrași într-un astfel de joc al inteligenței. Cum să înterepretăm ce s-a întâmplat, am putea construi alte scenarii? Istoria nu ar trebui să fie un joc de memorizare, ci un joc de inteligență, ceea ce se petrece foarte rar. Sunt convins că orele de istorie sunt plicticoase. Și pe mine m-a plictisit istoria în școală. Noroc că aveam istoria mea, cu care am mers înainte. Istoria este o disciplină care nu place multora pentru că sunt o grămadă de informații despre care te întrebi „cu ce mă ajută? Să îi fie de bine lui Ștefan cel Mare că s-a bătut cu turcii. Ce am eu, elev din anul 2000, cu faptul că Ștefan cel Mare s-a bătut cu turcii?. Adică ar trebui găsită soluția unei istori într-adevăr interesante și inteligente, nu o istorie care presupune memorarea unor date din trecut. Cred că istoria interesează, și în occident cartea de istorie merge bine, și biografiile sunt foarte solicitate. La noi în genereal cartea nu merge bine și după informațiile mele suntem țara cu cea mai slabă vânzare de carte. Nu istoria este vitregită în mod special, dar dacă s-ar adânci un fenomen de marginalizare a istoriei, asta s-ar putea explica prin impactul prezentului și al viitorului. Istoria se accelerează și ne interesează tot mai puțin trecutul pentru că nu mai este relevant trecutul pentru ceea ce facem noi azi și ce avem de făcut pentru ziua de mâine. Nu cred totuși că s-a ajuns până aici.

Cărțile dumneavoastră sunt totuși foarte vândute.

Asta este fenomenul Lucian Boia, care m-a mirat și pe mine la un moment dat. Știam că sunt apreciate, dar succesul a venit odată cu „De ce este România altfel?”, o carte de mai mică întindere pe care am scris-o nu în ideea de a face din ea un bestseller. Eu îmi scriu cărțile pe care le port în minte și în suflet. Nu fac calcule comercicale de niciun fel. E o carte care a avut un succes extraordinar, s-au vândut în peste 60.000 de exemplare, ceea ce e enorm pe piața cărții din România.

Sunteți un autor adeseori contestat

Ce scriu eu e normal să fie discutabil și ce scrie orice istoric este discutabil. Problema e când ești contestat cu argumente chiar mincinoase sau calomnioase. Nici eu nu sunt de acord cu alții de multe ori. Sunt și calomnii sau invenții. Auzi niște lucruri complet neadevărate despre mine care nu au nicio legătură cu viața sau cu activitatea mea.

Cu Philippe Walter în excursie la Grand Chartreuse | Foto: arhiva personală

Cu Philippe Walter în excursie la Grand Chartreuse | Foto: arhiva personală

Credeţi că pentru ca Europa să funcționeze ar avea nevoie și de o istorie unificată?

E firesc să fie mai multe istorii, dar când eu am spus „o istorie unificată” nu m-am pronunțat împotriva pluralității discursului istoric, ci împotriva unei istorii fărămițată la nesfârșit pe națiuni. Adică fiecare națiune să susțină propria ei dreptate și să ignore punctul de vedere al celeilalte. Așa nu ne vom înțelege niciodată. E firesc să ții la dreptatea ta, dar în același timp să faci un efort de înțelegere pentru că poate nici celălalt nu e complet nebun. Adică își are argumentele lui. Asta au reușit bine francezii și germanii. Au apărut în ultimii ani manuale comune de istorie, ceea ce nu e puțin într-o istorie atât de conflictuală cum a fost cel puțin pe parcursul unui secol. Au reușit de pildă, în manualul lor de istorie comun să aibă o istorie comună ºi în privinþa cauzelor declanºării primului Război Mondial, fără absolut nicio divergență. S-au pus de acord istoricii francezi și germani. Nu o să avem toți o singură istorie, dar să încercăm să ajungem cu adevărat la istorii ale Europei văzută ca o entitate, nu la istorii vechi puse alături

Dacă încercăm o istorie a viitorului și ieșim din Europa?

Nu știm absolut nimic despre viitor. Poate despre ziua de mâine. Dacă zic că mâine Europa nu fa fi islamizată, cred că am toate șansele să câștig acest pariu. Dacă spun că peste 100 de ani Europa va fi islamizată, vorbesc complet înafară oricărui mers istoric. Nimeni nu are vreo idee cu privire la ce se va întâmpla pentru că istoria este compusă din foarte mulți factori. Asta e pledoaria mea pentru imposibilitatea de a cunoaște viitorul. E ideea mea fixă cu privire la viitor. Am spus că despre viitor se spun numai prostii și dacă vreți, pot intra în joc

Mă gândeam la o prognoză privind cine va domina lumea în viitor. Occidentul, spuneţi, e în declin.

Ce se poate spune e că Europa rămâne tot mai mică în comparație cu restul lumii. Are încă o superioritate enormă, intelectuală și tehnologică, dar întrebarea este dacă va reuși să o păstreze sau se va petrece, potrivit principiului vaselor comunicante, o egalizare la un moment dat. Cum lumea e atât de mică, tendința va fi probabil spre egalizare. Dacă lumea va ajunge la același nivel intelectual, științific și tehnologic, Europa nu va mai reprezenta foarte mult în economia gneerală a planetei, tocmai pentru că este mică în raport cu ceilalți. Oricum istoria se accelerează, e de presupus că va continua și nu știu dacă nu vom ameți, planeta e tot mai mică, oamenii sunt tot mai apropiați, culturile și civilizațiile sunt tot mai apropiate și asta poate duce la împletirea și sinteza lor mai armonioasă, dar poate duce și cu siguranță o va face, la tot felul de conflicte. Nu cred că va mai exista un al treilea război mondial, dar vedem cum se multiplică conflictele, e alt tip de stare conflictuală. Sunt multe conflicte locale care se înmulțesc, sunt multe grupuri care țin în șah mari puteri datorită tehnologiei care lucrează în favoarea grupurilor mici, dar hotărâte. Cred că e o lume aflată departe de a ajunge la sfârșitul istoriei, cum a au spus mulți gânditori, dar avem o istorie care se intensifică și care e tot mai nervoasă și agitată. În ce sens se va merge, nu știu.

Ce părere aveţi de momentul actual, când Rusia își testează noile arme în Siria și, în curând, în Irak?

Rusia încearcă o revenire în forță pe scena mondială. Au rămas cu nostalgia marelui Imperiu Rus, a politicii rusești de la Petru cel Mare și până acum, care a fost o politică de expansiune, și sigur că au nostalgia unor vremuri în care reprezentau mai mult decât au ajuns să reprezinte. Nu se împacă cu pierderea de teritorii și încearcă să revină la rolul ei de mare putere care i-a fost știrbit în urma prăbușiri Uniunii Sovietice.

Are capacitatea să o facă?

S-ar putea să o aibă, pentru că armament au. Se pare că populația îl sprijină pe Putin sau cel puțin asta e impresia. Sunt opozanți, dar cei care se maniestă așa sunt o minoritate care nu pun sub semnul întrebări continuarea acestei practici. S-au obișnuit să fie un imperiu, să fie o mare putere, să aibă un cuvânt de spus în treburile mondiale și au avut un sentiment de eșec odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, când rolul acesta a scăzut mult pentru o vreme.

Dar România, care de un secol și jumătate se teme de Rusia, are motive să se teamă și acum?

Știu eu ce va aduce viitorul? În principiu suntem bine apărați prin integrarea în UE și NATO. Sigur, suntem într-o zonă sensibilă, chiar la frontiera Rusiei. Motive de temere sunt, dar nu cred că trebuie să fim prea pesimiști. Ce să mai zică țările baltice pe care rușii le pot considera provincii luate ºi pe care le-ar putea readuce în imperiu. Ucraina este într-o situație mai delicată, ați văzut ce s-a întâmplat cu Crimeea. E clar că Rusia este o putere expansionistă, se vede asta de la Petru cel Mare și până acum, și e țara care a avut cea mai constantă politică externă. Americană o schimbă de la un președinte la altul, dar rușii nu o schimbă de 300 de ani. Au avut momente de slabiciune și eșecuri, dar tendința de expansiune a existat. Așa și-au și făcut țara asta imensă. Rusia, după căderea comunismului și fără adaosurile respective, încă e de departe cea mai extinsă țară a lumii. Asta s-a petrecut în urma unei expansiuni temeinice.

(Dan Bodea, unul din fotografii redacției, simte nevoia să intervină): Spuneați mai devreme că noi nu ne cunoaștem istoria adevărată și am să mă refer la istoria României: sunt multe lucruri neadevărate în istorie?

Nu e vorba că nu ne cunoaștem istoria. M-am referit la o imposibilitate metodologică de a distinge între istoria adevărată și ce facem noi: reprezentările noastre. Asta, în raport cu istoria adevărată, înseamnă o istorie selectivă, o istorie simplificată. Nu poți învia întreg trecutul pentru că nu încape nici într-o carte, nici nicăieri. Avem copii ale istoriei adevărate, care pot fi foarte apropiate în unele privințe, dar nici documentele nu îți permit să reconstitui istoria pentru că e mult prea mare. Nu încape nici în spațiul cosmic.

Dar poate noi știm doar lucrurile frumoase din istorie. Despre Ștefan cel Mare…

Deformările se adaugă, dar eu discutam istoria făcută fără deformări, făcută temeinic. Istoria încă e incompletă și nu e una singura. Cum interpretăm istoria, variază de la un istoric la altul, care nu se pun de acord. Dacă adăugăm la asta procesul de mitologizare, cosmetizarea voită sau chiar minciuna, ne îndepărtăm și mai mult.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te