Interviu cu scenarista Rebecca Lenkiewicz: Viața după „Ida” și momentul Oscar


Distribuie articolul

Rebecca Lenkiewicz este o scenaristă cunoscută în toată lumea. Autoare a textului „Her Naked Skin” (2008), Rebecca Lenkiewicz a devenit prima femeie dramaturg al cărei text original a fost jucat pe scena Olivier de la Royal National Theatre din Londra. Câțiva ani mai târziu, în 2015, filmul „Ida”, al cărui scenariu l-a scris împreună cu regizorul Paweł Pawlikowski, a fost premiat cu un Oscar pentru Cel mai bun film străin, cu un premiu BAFTA și cu Spirit Award, la aceeași categorie, precum și cu Premiul pentru cel mai bun film la London Film Festival și Warsaw Film Festival în 2013. A scris recent un scenariu pentru regizoarea Kristin Scott Thomas, „The Sea Change” și a colaborat la „The Sweet Life” cu regizorul rus Alexander Zeldovich. A fost co-scenaristă la filmul „Disobedience”, în care joacă Rachel Weisz și Rachel McAdams, film regizat de Sebastián Lelio, premiat în 2018 cu un Oscar pentru filmul „A Fantastic Woman”. În prezent, are în desfășurare șapte proiecte, printre care un proiect despre rasism pentru BBC, cu Steve McQueen, regizor premiat cu Oscar în 2013 pentru filmul „12 Years A Slave”. Două dintre filmele pentru care a fost coscenaristă, „Disobedience-Nesupunere” şi „Light Thereafter-Lumina de după”, au putut fi văzute la TIFF 2018. De asemenea, Rebecca Lenkiewicz a făcut parte din juriul TIFF.17.

Despre Rebecca Lenkiewicz se spune că a deschis multe uși pentru ca vocile femeilor să fie auzite, iar piesele sale de teatru, precum și scenariile pe care le-a scris, vorbesc de la sine. „Cred că femeile sunt în continuare slab reprezentate ca protagoniste principale. Sunt văzute fie ca victime, fie ca iubite al personajelor bărbați. Nu am o regulă, dar în general le ofer femeilor roluri principale pentru că simt această nevoie”, a spus Rebecca Lenkiewicz în interviul acordat revistei Sinteza.

Foto credit: Dan Bodea

Cum ați intrat în lumea filmului? Cât de lung a fost drumul de la a scrie primul scenariu, la a-l vedea transpus pe ecran? Ați fost și actriță la un moment dat.

Am studiat actoria și am fost actriță o perioadă de șapte ani. Mi-a plăcut foarte mult, dar pe atunci era foarte greu să-ți găsești o scenă pe care să joci și, în plus, mai era și frustrarea de a fi refuzat ca actor. Așa că în timp ce jucam unde puteam, încercam să și scriu. În 2000 mi-a fost dramatizată prima piesă pe o scenă de teatru la Edinburgh Festival Fringe, Soho: A Tale of Table Dancers, care apoi a fost jucată la Londra pentru prima dată la Arcola Theatre, un teatru foarte în trend acum, dar care atunci părea mai mult o fabrică veche. Acela a fost începutul și după doi-trei ani de scris texte de teatru, lumea a început să îmi solicite scenarii de film. Așa am ajuns să scris un scenariu pentru Kristin Scott Thomas pe care îl lucrăm în prezent. Apoi am început să scriu tot mai multe scenarii de film și totul s-a schimbat când am scris împreună cu Paweł Pawlikowski scenariul pentru „Ida”.

„Ida” a fost cel mai important scenariu din carieră până acum?

Sunt foarte mândră de acest film. Perioada în care am lucrat la el alături de Paweł a avut o anumită puritate. Eram doar noi doi zi și noapte timp de un an. Nu a fost ca la filmele obișnuite când te întâlnești cu tot felul de comitete și iei notițe peste notițe. Mi-a plăcut foarte mult ce a ieșit, chiar dacă a fost destul de diferit de ceea ce scrisesem inițial împreună. A fost o experiență frumoasă. Recent, lucrând alături de Sebastián Lelio la „Disobedience” a fost din nou o experiență deosebită. Am stat într-un hotel evreiesc timp de două zile și am încercat să cunoaștem această lume. Așa că fiecare experiență ajungi să o prețuiești asemenea unui copil care nu poate să spună ce îi place cel mai mult. După „Ida” multe uși mi s-au deschis. Viața nu mi s-a schimbat, nu m-am mutat în altă casă. Dar presiunea din punct de vedere profesional nu a mai existat. Lucram mult și înainte, dar de atunci am putut să refuz multe propuneri și consider acest lucru un lux.

Vă este dor să urcați pe scena de teatru?

Nu îmi este dor să joc pe scenă. Dar îmi este dor de comunitatea pe care o formează oamenii de teatru, de a face parte dintr-o echipă. Pentru că atunci când scrii, o faci oarecum solitar chiar și când scrii un co-scenariu. Actoria e un sport de echipă și asta e deosebit. Mi-e dor de această familie. Dar mulți dintre prietenii mei sunt actori și nu am pierdut contactul cu acea lume.

Cum faceți față sentimentului de solitudine pe care-l implică scrisul?

Cred că mi se potrivește pentru că altfel nu aș fi mers pe această cale. Dar am parte și de întâlniri cu diverși oameni pentru că, implicit, cercetarea implică contactul cu oameni. Așa că nu putem vorbi de o viață în singurătate. Doar că scrisul propriu-zis trebuie să îl faci de unul singur, ceea ce îmi și place de altfel. Este acea parte minunată a scrisului când te ții departe prostioarele din jur și te concentrezi asupra foii.

Cum vă alegeți temele despre care scrieți și de ce vă axați mai mult pe personaje feminine?

Cred că femeile sunt în continuare slab reprezentate ca protagoniste principale. Sunt văzute fie ca victime, fie ca iubite al personajelor bărbați. Așa că nu am o regulă, dar în general le ofer femeilor roluri principale pentru că simt această nevoie. Și am o anume satisfacție făcând asta.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un personaj feminin puternic?

Cineva care nu se bazează pe un bărbat. Care este independentă. O femeie poate fi fragilă, vulnerabilă, sau orice înseamnă a fi o persoană umană complexă. Dar să nu fie precum un satelit în jurul unui bărbat. Un personaj feminin puternic are un spirit independent. Nu înseamnă că are un loc de muncă fantastic sau că e puternică, ci este cineva care nu servește unei prezențe masculine. Ar putea fi în criză, nu trebuie să fie un înger, nu trebuie să fie perfectă. Femeile pe care le portretizez sunt chiar problematice.

În 2016 ați declarat că nu este ușor să fii femeie astăzi. S-au mai schimbat lucrurile de atunci?

Nu foarte mult. Campania #metoo este minunată. Este tragic că a trebuit să se întâmple, dar măcar este bine că există. Femeile au ocazia să spună ce le doare. Este o bătălie constantă. Este istorie și prezent în același timp. De la violență domestică, la salarii diferențiate, va fi o bătălie continuă până va exista egalitate.

Este important ca vocea femeilor să fie exprimată în stradă?Anul trecut ați luat parte la Women’s March în Londra, ca parte a unui protest la nivel global împotriva regimului Trump. Doar în Londra au participat atunci 100.000 de persoane.

A fost extraordinar să vezi mii de femei în stradă. Astfel de evenimente sunt semne ale progresului, ceea ce este fantastic. Există în continuare femei izolate în comunitățile în care trăiesc, care se simt încarcerate de cultura din care provin și nu se bucură de libertatea pe care o avem aici în Vest. În acest sens, pentru libertatea lor, sunt foarte multe de făcut.

Vi s-a întâmplat până acum, în mediul în care ați lucrat, să fiți victimă a sexismului?

Nu am simțit până acum că a fi femeie este un obstacol. Dar am văzut statisticile. De exemplu, în Marea Britanie 30% dintre femei adaptează texte pentru scena de teatru și ajungi să te întrebi de ce 70% dintre bărbați acoperă restul procentajului. Se vede și în numărul mult mai mare de directori artistici bărbați. Am simțit uneori o anumită frustrare, dar nu am simțit că mi s-au pus piedici dacă am vrut să fac ceva. Am făcut întotdeauna alegerile pe care le-am vrut și am făcut ceea ce am vrut. Poate am avut o poziție privilegiată. Unele femei în profesia noastră, în film și în televiziune, au simțit însă anumite constrângeri. Societatea se poate schimba. Acum 100 de ani în Marea Britanie femeile obțineau dreptul de a vota. Dacă ne gândim la următorii 100 de ani, putem vedea alte asemenea schimbări. Este însă o confuzie generală. Social media nu ajută aceste timpuri și în același timp ajută. E o relație de iubire-ură pentru feminism, pentru că femeile pot fi auzite mai bine prin intermediul social media, dar în același timp imaginea femeii o vezi peste tot și nu întotdeauna bine reprezentată.

Vă considerați o activistă?

Sunt  mai mult ca sigur o feministă și munca pe care o fac reflectă asta. Nu mă vedeți tot timpul în stradă dar, când am ocazia, particip la proteste și îmi place să fac parte din mișcarea feministă. Dar există femei mult mai active, a căror viață gravitează în jurul acestor cauze. Care trimit zilnici mail-uri sau care se asigură că Donald Trump nu este binevenit în Londra.

Cât de implicată politic sunteți?

Sunt foarte implicată politic. Dar aș spune că acest lucru se reflectă în munca mea și munca mea este modul meu de a fi activă din punct de vedere politic.

Care au fost poveștile care v-au influențat să deveniți ceea ce sunteți astăzi?

Am copilărit în Plymouth, în sud-vestul Angliei și mergeam la cinema foarte des, mă uitam mult la televizor și îmi plăcea ideea de Hollywood, îmi plăceau vechile musicaluri. Era un anume romantism în ele. Pe măsură ce am avansat în vârstă l-am descoperit pe Dennis Potter, și seria lui TV, „Pennies From Heaven”. Cred că „Chinatown” l-am văzut când aveam vreo 12 ani și mi-a plăcut enorm. Am văzut și multe filme europene în copilărie, de exemplu „Les Enfants du paradis”. Și consider că am fost norocoasă să văd toate aceste filme de referință. Am urmat studii de film mai târziu și toată viața am fost înconjurată de cărți.

Ați schimba ceva din viața dumneavoastră dacă ați avea ocazia?

Nu aș schimba nimic din ceea ce am făcut până acum. Poate de anumite texte nu sunt foarte mulțumită, dar la acea dată au făcut parte din mine. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp și aș fi mult mai puternică. Mai puternică în ceea ce înseamnă a fi mai deschisă și sinceră, fără să îmi fie teamă să mă exprim. Experiența cred că îți oferă acest atu, dar ar fi fost atât de bine să îl ai de la început. În rest nu am regrete foarte mari.

Cât de greu sau cât de ușor este să creezi un personaj real față de unul imaginar?

Este greu să creezi un personaj care a fost o persoană reală pentru că ai o datorie față de ceea ce ea a reprezentat. Dar poate fi minunat pentru că îi păstrezi amintirea vie. Aș fi foarte reticentă să scriu despre cineva care este încă în viață. Nu am făcut-o niciodată și nu cred că mi-aș dori să fac asta. Poate doar să îl reprezint pe Donald Trump într-o satiră. Dar să încerc să portretizez pe cineva real, aflat încă în viață, nu mă atrage. Să creezi un personaj imaginar nu este ușor, dar cel puțin ai libertatea deplină asupra lui. Fiecare scriitor are puterea lui și puterea mea cred că este de a crea personajul și psihologia lui.

Vă amintiți care a fost prima poveste pe care ați scris-o?

Știu că în studenție, în timp ce studiam Walt Whitman și Huckleberry Finn trebuia să scriu un eseu despre poezia lui Walt Whitman și nu am vrut să scriu un eseu, așa că am scris un monolog de 16 pagini al lui Huckleberry Finn citind poeziile lui Whitman și era prima mea explozie de scris. Am primit o notă de D pentru acel text, ceea ce la noi este o notă rea și îmi amintesc că lectorul a scris ”universitatea nu este locul pentru scriere creativă”. Eu știam însă că era cel mai bun lucru pentru mine. Acela a fost primul meu text. Apoi am scris o piesă când aveam 22 de ani și eram foarte deprimată și a fost foarte interesant că piesa s-a transformat într-o comedie. Acela a fost începutul. Și apoi mult mai serios am început să scriu după 30 de ani.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

five × five =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te