Ioan-Aurel Pop: „Academia Română nu poate, nu trebuie şi nu are voie să rămână pasivă”


Distribuie articolul

Revista Sinteza a realizat un interviu cu noul președinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, cu ocazia numărului din martie-aprilie 2018, dedicat celor care gândesc strategiile de dezvoltare ale României. Dialogul a fost purtat în calitatea profesorului clujean de contributor la strategia elaborată de Academie, înainte ca acesta să fi fost ales în funtea forului.

– Domnule academician, ideea necesităţii unei strategii fundamentate pe studiu nu era nouă, dar de ce s-a decis realizarea ei în 2015-2016? A fost o solicitare din partea preşedintelui ţării, a fost o cerinţă din partea politicienilor, a fost o iniţiativă a Academiei? Cum s-a decis realizarea ei?

– Mi-e greu să ştiu detalii foarte multe în cazul de faţă, eu nefiind membru al conducerii Academiei Române. România modernă, adică România din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea (1821-1918), s-a făurit pe baza unei strategii, care s-ar putea numi, pe scurt, ideea daco-românismului. Aceasta ar însemna construirea României noi pe baza moştenirii vechii Dacii, în primul rând a Daciei Romane, a acelei Dacii intrate în circuitul roman, în lumea civilizată de acum două milenii. Proiectul acela de ţară s-a concretizat cel mai bine în programul Revoluţiei Române de la 1848-1849, program care a îmbrăcat diferite forme (la Iaşi, Blaj, Lugoj, Braşov, Islaz, Bucureşti, Cernăuţi etc.), dar care era unitar şi cuprindea aceleaşi mari deziderate pentru naţiunea română. Cererile din vremea revoluţiei s-au pus în practică (aproape toate) până la Marea Unire: unirea Ţării Româneşti şi Moldovei, unificarea instituţională, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor, reforma şcolară, aducerea principelui străin, adoptarea constituţiei, obţinerea independenţei de stat absolute, unirea Dobrogei cu România, crearea Băncii Naţionale etc. Academia Română, creată la 1866, după un plan judicios, făurit în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, a contribuit din plin la realizarea acestui proiect de ţară şi, în primul rând, la unirea tuturor românilor. Academia a făcut România înainte ca ea să existe pe hartă, prin primirea în cadrul ei, începând cu anii 1866-1867, a personalităţilor culturale şi ştiinţifice din toate provinciile istorice româneşti şi din rândul românilor de la sud de Dunăre. Academia ne-a unificat instituţional toate valorile intelectuale, adică elita aceea care a condus lumea românească spre Marea Unire. Iniţiativa recentă de strategie naţională a venit din partea Academiei, fiindcă această instituţie, unică în peisajul instituţiilor româneşti, are prin naştere, prin cutumă, prin lege şi prin statut misiunea de a se pronunţa în legătură cu toate problemele importante ale naţiunii şi ale ţării. Academia Română este cea mai importantă instituţie de cultură şi de ştiinţă a României, cel mai important for de consacrare a valorilor din toate domeniile intelectuale şi nucleul cercetării de vârf româneşti (prin cele circa 70 de institute şi centre şi cei peste 2.000 de specialişti). Decizia a luat-o, prin urmare, conducerea Academiei, cu scopul îndeplinirii obligaţiei Academiei de elaborare şi de înfăptuire a strategiei de dezvoltare a României.

– Cum se desfăşoară concret un astfel de proiect? Am înţeles că au lucrat 11 institute ale Academiei Române la această strategie. S-a lucrat individual, pe domenii şi s-au reunit rezultatele sau a fost muncă de echipă?

– Nu există o metodologie unică sau fixă de desfăşurare, fiindcă astfel de proiecte se fac rar. Un proiect de ţară este menit să aibă în vedere nu un an sau doi, ci zece ani sau zeci de ani. De regulă, Biroul Prezidiului (format din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi un secretar general) şi Prezidiul discută şi aprobă o echipă de coordonatori, membri ai Academiei Române, din domenii diferite. Sunt antrenate apoi institutele de profil, cu precădere cele de prognoză economică, de economie mondială, de sociologie şi politologie, cele din ştiinţele fundamentale şi aplicative etc. În fine, anumite personalităţi din Academie sunt desemnate să coordoneze temele mari sau capitolele. După elaborarea acestor capitole şi subcapitole, se trece la reunirea materialelor şi la alcătuirea sintezei, care nu este o simplă juxtapunere de planuri, ci devine o lucrare armonioasă, în acord cu exigenţele.

– Ce vi se pare acum mai important din această strategie? Cât s-a aplicat din ea? Este ea folosită cu adevărat?
CV

Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop este membru al Academiei Române şi director al Centrului de studii transilvănene al Academiei Române, precum şi rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Timp de mai bine de trei decenii, el a cercetat arhivele şi bibliotecile europene, concentrându-se asupra istoriei moderne a Europei de Est şi, în special, asupra românilor, cu accent pe relaţiile sociale, structurile politice şi mecanismele ideologice. Între 1991 şi 1992 a fost profesor invitat (bursier Fullbright) la Universitatea din Pittsburg, Pennsylvania SUA, iar între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New-York. În aprilie 2018 a fost ales președinte al Academiei Române.

– Strategia Academiei a apărut dintr-o nevoie reală, izvorâtă dintr-o anumită dezorientare a societăţii româneşti, dintr-o criză chiar, vizibilă în fiecare clipă. Nu vorbesc aici de criza începută în 2008 sau de crizele economice ciclice, destul de păcătoase şi acestea, ci de o criză de structură, profundă, grea, dureroasă şi îngrijorătoare. Românii nu mai au încredere în instituţiile statului, în Preşedinţie, Guvern, Parlament, partide politice, justiţie, şcoală, sănătate, cultură etc. Românii nu mai au lideri în calitate de oameni de stat, nu mai au modele de urmat. Guvernele se schimbă la câteva luni, miniştrii sunt nişte iluştri necunoscuţi, care nu s-au validat prin nimic important în viaţă înainte de a fi numiţi miniştri. Nu se fac întreprinderi solide, nu se fac drumuri, se lasă în paragină căile ferate, medicii părăsesc ţara, elevii nu se mai duc la şcoli, iar dacă se duc, ies analfabeţi funcţionali, banii publici se cheltuiesc pe nimicuri, cercetaţii şi condamnaţii penal fug de lege, părăsesc ţara şi nu li se întâmplă nimic, semidocţii fac mari cariere în funcţii publice sau devin campioni la strânsul de averi nemuncite etc. Locul statului şi al instituţiilor de stat – odinioară repere fundamentale ale vieţii organizate şi ale traiului în comunitate – este luat de organizaţii dubioase, apărute peste noapte, unele cu scopuri distructive declarate, de grupări transnaţionale, de forţe religioase extraeuropene, de principii şi idei imorale şi amorale. Din nefericire, această situaţie nu se întâlneşte numai în România, ba aş spune chiar că, în România, ea este o reflectare la scara noastră a marasmului internaţional, din ţări odinioară modele pentru noi: reînvierea naţionalismelor, a xenofobiei şi a şovinismului sub forme variate şi, unele mai subtile; criza de lideri, de partide şi de ideologii şi „inventarea” unor „mişcări” conduse de actori, de miliardari, de bancheri; erodarea încrederii în partide şi ideologii consacrate; terorismul; crima organizată, atentatele, ura faţă de aproapele tău şi tendinţa de a-l anihila. Neputinţa de a construi Uniunea Europeană este un rezultat al acestei atmosfere în care ţările se închid în sine, îşi apără în chip egoist „suveranitatea”, scot de la naftalină populismele, îi resping violent pe străini şi îi dispreţuiesc pe europenii de la „periferie”, pe fostele ţări şi naţiuni comuniste şi, mai ales, pe cele mai vitregite, între care şi România. Apar clişee care păreau demult eradicate, de genul „naţiunile ortodoxe sunt incapabile de integrare occidentală” sau „adevărata Europă este cea catolică şi protestantă” sau „corupţia Balcanilor” etc. În acest cadru sumbru şi care nu dă semne clare de îndreptare, Academia Română nu poate, nu trebuie şi nu are voie să rămână pasivă. De aceea, s-a muncit foarte serios la această strategie. Deocamdată, nu s-a aplicat mai nimic din ea, fiindcă guvernanţii actuali, în cea mai mare măsură, se dovedesc incapabili de marea schimbare atât de necesară. Ca să se poată aplica programul elaborat de Academia Română, trebuie primenită clasa politică, după un principiu simplu: nu trebuie lăsaţi să acceadă la putere decât cei care au expertiza necesară, care sunt specialişti în domeniile de care se ocupă, care au dovedit că sunt eficienţi înainte de a fi miniştri, secretari de stat, parlamentari, care ştiu să vorbească şi să scrie corect româneşte, care cunosc bine limbi străine şi care, peste toate, se bucură de încrederea naţiunii. Unii dintre cei care ne conduc acum nici nu ştiu bine ce este Academia Română, ce statut şi ce rol are ea, unii chiar o confundă cu alte „academii” (pe care, din respect pentru cititorii dumneavoastră, refuz să le numesc aici). Or, pentru ca programul Academiei să se poată aplica, nu este de ajuns ca el să fie foarte bun, ci este absolut necesar ca el să fie luat în seamă. Iar pentru ca acest program să fie în atenţia decidenţilor, este nevoie de reafirmarea demnităţii Academiei Române. Vă reamintesc că Academia Română suferă încă de pe urma tristului episod din istoria sa, petrecut între 1974-1989, când guvernanţii comunişti au vrut s-o anihileze fizic, prin neprimirea de noi membri şi prin moartea biologică a membrilor existenţi. Nu mai vorbesc aici de excluderile mai vechi (din 1948 şi de după), de arestarea şi de moartea academicienilor la Sighet şi la Canal, de despuierea totală de averi, de bugetele infime, de subminarea prin academiile paralele, de politizare, de ridicarea în prim-plan a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (oficina ideologică a PCR). Din păcate, societatea noastră democratică de după 1989 a făcut prea puţin pentru a reaşeza Academia la locul său prestigios în societate. Or, Academia trebuie să fie considerată drept elita elitelor, sfatul înţelepţilor, pe de o parte, şi depozitara celor mai buni specialişti din toate domeniile muncii şi creaţiei intelectuale. Aceasta ar asigura Academiei demnitatea de care trebuie să se bucure în societate, respectul tuturor celorlalte instituţii şi, evident, posibilitatea aplicării strategiei elaborate de ea pentru România şi pentru români.

– S-a întâmplat să constataţi, în aceşti doi – trei ani de la elaborarea strategiei, că în societate lucrurile merg în direcţii diferite decât cele rezultate/ indicate de studiul experţilor?

– Tocmai începusem să spun aceasta. În ultimii doi-trei ani nu se vede nicio îndreptare. Dimpotrivă, parcă ne afundăm în criza de valori morale. Academia recomandă eficienţă, noi mergem spre pagubă, Academia cere competenţă, noi preferăm nonvalori, Academia vrea productivitate ridicată, noi lenevim, Academia spune dreptate şi adevăr, noi spunem corupţie etc. Se recomandă ca părţi mari din buget să fie date educaţiei şi sănătăţii, iar publicul vede zilnic la televiziuni şcoli nesigure, profesori şi elevi agresaţi, clădiri fără aviz sanitar de funcţionare, spitale insalubre, medici şi asistenţi mituiţi, bolnavi trimişi după medicamente la farmacii etc. În loc de echitate, românul vede pensii speciale, unele de zeci de ori mai mari decât pensia minimă, vede diferenţe uriaşe de salarizare la muncă şi pregătire egală, vede sume pentru asigurările sociale mai mari decât câştigul, vede legi peste legi şi ordonanţe peste ordonanţe, corecţii ale corecţiilor, încât nu mai ştii ce este valabil şi ce nu, ce se cuvine şi ce nu se cuvine. Ce să mai facă experţii în această situaţie, decât să rămână perplecşi!?

– Cum urmăriţi, cum urmăreşte Academia Română, utilizarea unui document cu atâtea resurse şi atâta trudă elaborat?

– Academia Română are propriile mijloace de reglare a societăţii şi de autoreglare. Conducerea instituţiei a urmărit şi urmăreşte să asigure prezenţa membrilor săi în toate organismele naţionale care au în atenţie mersul societăţii, de la educaţie, cultură şi sănătate până la economie, finanţe şi turism. Tabloul sumbru pe care l-am schiţat poate prea apăsat mai sus nu este, în viziunea Academiei, de necorectat. Dimpotrivă, institutele Academiei, centrele sale de cercetări, Biblioteca Academiei, Editura Academiei şi toate celelalte entităţi care funcţionează în cadrul instituţiei sau sub egida sa sunt nucleele menite să dea exemplul bun, să înceapă ele însele implementarea strategiei noastre, să fie un exemplu şi s-o impună în societate. Pentru aceasta, Academia are nevoie de atenţia specială a conducerii politice, de respectul expertizei sale, de încrederea acestor autorităţi executive, legislative şi judecătoreşti.

– Cum vă explicaţi faptul că principalele idei ale Strategiei nu au ajuns în dezbaterea publică?

– Trăim încă într-o societate neaşezată, prea interesată de cotidian şi de contingent, de aspectul spectacular, de scandal, de fenomene şi nu de esenţe. Mulţi membri ai Academiei – specialişti de prim rang în ţară şi în lume, inventatori, creatori de opere devenite clasice, traduşi pe toate meridianele şi invitaţi să predea la prestigioase universităţi, membri şi ai unor academii străine etc. – sunt complet descurajaţi când văd acest spectacol, când văd că opiniile lor, exprimate prin intermediul mijloacelor de difuzare în masă, sunt atacate de către agramaţi, răstălmăcite sub masca anonimatului, etichetate cu termeni care nu se pot reproduce aici. Mai mult, la noi nu se mai intră în polemici de idei, cum ar fi normal, ci se trece din prima clipă la atacul la persoană. Evident, aceasta nu scuză total nerecurgerea la dezbatere publică în cazul strategiei menţionate. Un birou de presă activ şi profesionist al Academiei ar putea ajuta la declanşarea unei dezbateri publice largi, fiindcă nu este încă prea târziu. De asemenea, anumite instituţii ale statului – dacă ar acorda respectul cuvenit acestei titanice munci făcute de specialiştii noştri de marcă – ar putea aduce o astfel de discuţie în atenţia publicului românesc.

– Am înţeles că Strategia vizează următorii 20 de ani. Dumneavostră, ca parte la proiect, cum vedeţi România peste 20 de ani?

– Eu vreau să-mi imaginez România de peste 20-30 de ani ca o ţară aşezată, stabilă, civilizată, integrată într-o Europă unită şi competitivă, dar asta seamănă cu un scenariu de science fiction. Dar, deşi acum premisele nu sunt bune, eu, ca istoric, nu pot să nu sper. Pentru că suntem în anul Centenarului Unirii, vă reamintesc că, în 1917 şi în mare parte din 1918, acum un secol, România părea complet pierdută, fiind aproape cucerită de inamici, lovită din toate părţile, redusă la o regiune mică din Moldova, strivită de boli şi de lipsuri, cu sute de mii de familii care-şi plângeau morţii şi-şi îngrijeau răniţii. După câteva luni, însă, când s-a stabilizat lumea prin victoria Antantei şi când – în urma luptelor de emancipare naţională a popoarelor – s-au prăbuşit marile imperii, România părea să fi renăscut din propria cenuşă. Aşa că, nu avem voie să fim pesimişti, iar ca educatori avem obligaţia morală de a semăna încrederea în sufletele elevilor şi studenţilor. Românii se mobilizează cam greu, dar atunci când o fac, se poate conta pe ei. Cu mai multe condiţii, dintre care una este decisivă: să aibă o elită conducătoare potrivită, încrezătoare, capabilă, energică, demnă, dăruită cu har, cum a fost aceea de acum un secol.

– De ce credeţi că există dificultăţi în pătrunderea ideilor, expertizei, la nivel decizional şi în viaţa societăţii? Desigur, am înţeles că avem o guvernare cu probleme, dar elita are şi alte căi de comunicare, de acţiune.

– În general, omul este tentat să recurgă la minima rezistenţă, să facă ceea ce este interzis, să contrazică. Dar la noi, situaţia este mai gravă, tocmai pentru că s-a creat acea falie, acea despărţire sau „schismă” între comunitate, pe de o parte şi, pe de alta, conducerea politică, menită să ghideze comunitatea, s-o ducă la liman. Adevăraţii lideri, în care oamenii ar putea avea încredere şi pe care i-ar urma, stau deoparte, dezamăgiţi de spectacolul sumbru al scenei puterii, dezgustaţi de minciună, de corupţie, de dominarea interesului personal în locul binelui public, de incompetenţă şi de incapacitate, de prostie şi de ignoranţă. Evident că sunt acuzaţi, în anumite cercuri, de laşitate şi de neimplicare. Această implicare trebuie să se producă odată, însă printr-o mişcare mai amplă – nu violentă –, de primenire a clasei politice. Restabilirea încrederii oamenilor în lideri este fundamentală pentru aplicarea oricărei strategii. De asemenea, orice Cetate (în sens de comunitate), de la vechii greci încoace, are nevoie de instituţii cultural-educaţionale erudite, are nevoie, cum ar zice tot acei greci, de noosferă, de consultarea inteligenţilor săi, care lucrează spre binele său şi care sunt produsul său. Academiile au fost create ca să îndrepte lumea prin lucrarea înţelepţilor, iar Academia Română, de peste un secol şi jumătate, se află în serviciul naţiunii române. Ea are capacitatea să le arate guvernanţilor calea cea bună şi o face mereu, chiar şi atunci când nu este auzită. Este din nou momentul ca Academia Română să fie nu numai auzită, ci, mai ales, ascultată.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te