Ion Cristoiu: „Presa scrisă cotidiană nu are viitor”


Cum se spune că fiecare clasă are premianţii săi, şi presa scrisă din România a avut o epocă a sa de aur, în concurenţa sa cu ea însăşi. Cel puţin din punct de vedere al tirajului, dar poate că şi al influenţei, perioada de glorie a presei scrise pare să fie cea de la începutul anilor 90. Dar cât de bine a răspuns presa din acea vreme menirii şi rolului său în societate rămâne de discutat şi poate că istoria o va aşeza la un moment dat acolo unde-i este locul.

Unul dintre cei mai importanţi făcători de presă şi de şcoală de presă de la acea vreme a fost Ion Cristoiu (n. 16 noiembrie 1948), un jurnalist care are deja la activ, într-un fel sau altul, aproape 50 de ani de presă.

El a debutat ca gazetar în 1968, la Viaţa Studenţească, student fiind, la Filologia din Cluj. Înainte de revoluţie a lucrat, mai ales în posturi de conducere, la Viaţa Studențească, Scînteia tineretului și la magazinele Teatru și Secvenţa. Perioada sa de vârf din punct de vedere jurnalistic a fost după 1990, când a deţinut funcţiiile de director la Expres Magazin (1990), Zig-Zag (1990-1992) şi la cotidianul Evenimentul Zilei (1992-1997).

Ulterior a activat la mai multe publicaţii, dar şi în televiziune: editorialist la cotidianul Național, director la Cotidianul, la Azi şi la Realitatea TV, editorialist la Jurnalul Naţional. De asemenea, a fost invitat permanent sau moderator de emisiuni la alte câteva televiziuni.

Printre altele, Ion Cristoiu este şi un prolific scriitor, fiind autorul mai multor volume, începând cu anul 1985.

Anul 1990 a fost perioada de glorie din întreaga istorie a presei româneşti, din mai multe motive. Nu numai că erau tiraje uriaşe, dar presa avea într-adevăr autoritate, crede Ion Cristoiu

Sinteza: Domnule Ion Cristoiu, v-aş ruga să faceţi o radiografie în timp: ce a fost şi ce a ajuns presa scrisă din România?

Ion Cristoiu: Termenul presă scrisă vizează presa scrisă, adică nu numai cotidiane, ci şi reviste, săptămânale, lunare. Din punctul acesta de vedere nu pot să mă pronunţ asupra presei scrise în general, asupra evoluţiei post decembriste. Avem de-a face cu o prăbuşire dramatică a presei cotidiene. Tirajele -ca să nu dau exemplul Evenimentului Zilei, de la 700.000 a ajuns acum la câteva mii- au scăzut, abia supravieţuiesc, în condiţiile unei publicităţi destul de reduse. Aceasta se întâmplă cu presa cotidiană. Cealaltă presă nu cred că e… Sigur, în raport cu săptămânalele generaliste, ca să dau exemplul Zig-Zag sau Expres Magazin, care aveau, totuşi, 600.000, 700.000 ca săptămânale… Şi aici avem de-a face cu o scădere dramatică a tirajului, dar parcă prăbuşirea nu este atât de mare ca în cazul cotidianelor.

S: Nici nu aveau de unde să scadă aşa de mult, pentru că, totuşi, tirajele săptămânalelor sau lunarelor erau semnificativ mai mici decât ale cotidianelor.

IC: Eu văd aici o greşeală de nuanţare. Am raportat publicaţii departamentale –dau un exemplu, Historia, care e lunar, şi mai sunt şi altele, revista Dvs- la săptămânalele generaliste care erau la vremea respectivă, Expres Magazin şi Zig-Zag. Noi nu mai avem săptămânale generaliste. Sau cum era Flacăra înainte de 1989. Oricum, în ansamblu e o scădere nu numai a presei scrise, ci a presei în general şi o cădere, spun eu, nu atât comercială, cât ca autoritate în societatea democratică, autoritate faţă de clasa politică, autoritate faţă de putere, autoritate faţă de opinia publică. Din acest punct de vedere, presa nu mai e de mult a patra putere; poate că acum este a 15-a sau a 16-a putere în statul român.

S: Mi-aţi luat-o înainte şi poate că ce aţi spus e o posibilă explicaţie: de ce nu mai citesc românii ziare? Nu e în obişnuinţa noastră, a românilor, în cultura noastră să citim ziare sau e ceva în neregulă cu noi, ziariştii, că nu mai furnizăm suficient conţinut, pe placul cititorilor?

IC: Dacă ne referim la presa scrisă, la cotidiane, nu ai ce să citeşti, pentru că marea majoritate a cotidianelor se rezumă la publicarea a doua zi a unor informaţii care au fost tocate pe internet, în timp real, şi pe televiziunile de ştiri. Noi nu mai avem o presă scrisă care, să spunem, să cultive textul. Eu sunt un mare admirator al textului propriu-zis. Publicistica lui Caragiale, pe care eu o văd ca proză, nu mai spun de publicistica marilor scriitori precum Arghezi… Pe mine nu mă interesează despre ce fapte reale sau personaje reale era vorba, ci o citesc ca pe un text. Ca să nu mai vorbim de reportajele lui Brunea Fox sau ale lui Geo Bogza. Din punctul acesta de vedere, noi nu mai avem text propriu-zis. Presa interbelică, mai ales Dimineaţa, care era un fel de tabloid, să spunem, soră a Adevărului, cu care era chiar în coaliţie la vremea respectivă, cultiva foarte mult reportajul de la procese. Noi, cel puţin eu, dar poate nici dvs, n-aţi mai citit undeva într-un ziar un reportaj, chiar, uite, de la ultima şedinţă în care s-a dat o condamnare pentru o vedetă, pentru un mogul, pentru un om de afaceri, pentru un mare om politic. Reportaj, deci, reportaj cu toate amănuntele semnificative ale reportajului. Din punctul acesta de vedere, ce să citeşti? Ca cititor, trebuie să te duci până la chişc şi să citeşti ce!? Ce ai văzut seara la televizor!?

S: E adevărat că nu prea sunt reportaje în presa scrisă, dar, dacă ar fi, credeţi că s-ar citi? Mă gândesc că şi vânzările de carte sunt în scădere dramatică. Când vă referiţi la text vă gândiţi la un conţinut mai substanţial, poate la presa literaturizată, că tot făceaţi referire la Caragiale, Bogza, Arghezi, Brunea-Fox?

IC: Nu, nu. Mă refer la textul care înlocuieşte ştirea. Presa cotidiană poate să supravieţuiască publicând altceva decât site-urile sau televiziunile de ştiri. Şi unul din lucrurile pe care ar putea să le facă, să le publice ar fi un scoop, o lovitură de presă, documentul descoperit numai de un anumit ziar. Un text, adică, despre un proces, o sentinţă definitivă în cazul unui politician celebru. Acum se dă o ştire şi pe televiziuni, şi în presă. Eu mă refeream la o relatare, nu la un reportaj literar de tip Geo Bogza, la o relatare cu multe amănunte despre atmosfera de acolo. Atunci, mie, ca cititor, îmi merită să mă duc în ziar, că văd altceva decât am văzut pe site-uri sau la televiziunile de ştiri.

S: Credeţi, deci, că având asemenea relatări, materiale jurnalistice mai detaliate, s-ar vinde mai bine presa scrisă? Adică, ne asumăm toată vina noi, jurnaliştii, sau avem o problemă şi cu cititorii?

IC: Nu, nu! Avem în primul rând o problemă cu cititorul, care a devenit foarte comod, care preferă presă comodă. Eu, de exemplu, sunt un om comod, eu nu citesc ziare tipărite, mă uit pe internet. De ce?! Pentru că asta ar presupune să mă duc să caut la chioşcuri şi aici avem o mare problemă, pentru că reţeaua de chioşcuri nu-ţi iese în cale. Trebuie să mergi, nu găseşti, chioşcurile sunt urâte. Din punctul acesta de vedere, e incomod. Când poţi să citeşti pe internet, că marea majoritate a ziarelor au site-uri. Din punctul acesta de vedere, chiar ziarele îşi fac singure concurenţă prin site-urile lor. Noi nu avem o reţea de presă serioasă. Iar cartea, nu ştiu dacă nu se citeşte, dar nu se vinde pentru că noi nici nu avem o reţea de librării, iar cele care sunt au devenit un fel de mall-uri, se vând şi pixuri, şi agrafe, şi cărţi. Din punctul acesta de vedere, nu numai noi, jurnaliştii, suntem de vină, ci e de vină şi această alternativă comodă care este internetul. Încă o dată, marea majoritate a cotidianelor, dacă nu toate, au site-uri. Sigur, un site sau o televiziune nu poate concura un săptămânal generalist sau o revistă lunară, pentru că pe internet devine plicticos mai mult de o pagină, două.

S: Dar internet este şi în Germania, în Anglia, în SUA. Şi acolo ziarele au site-uri. Dar ziarele şi cărţile se vând acolo în tiraje incomparabil mai mari decât la noi, raportat la populaţie, desigur.

IC: E bună observaţia. Acum cred că principala cauză –şi s-ar putea cerceta- este sociologică. O scenă tipică pentru istoria presei româneşti e din O noapte furtunoasă. Totuşi, cei doi sunt onorabli. Spre deosebire de majoritatea istoricilor literari, eu consider că jupân Dumitrache este un personaj care trebuie admirat. El este onorabil, totuşi, până la urmă; nu fură, nu este corupt, nu dă în cap, nu scuipă. Sigur, lucrul de care se râde şi râdem şi noi acum e povestea că, nu ştiu, Chiriac şi soţia lui îl înşeală. Dar este o prostie, pentru că s-a dovedit că în epocă, la fel ca la Trahanache, era o convenţie. Adică, se întâlneau negustorii cu femei tinere şi era un fel de convenţie; totul era să nu fie neonorabil. Dar, din punctul acesta de vedere, când cei doi citesc, sigur că este o parte comică aşa cum înţeleg ei, dar, totuşi, ei cumpără ziarul şi îl citesc. Deci, undeva, ziarul avea autoritate. Din punctul acesta de vedere, noi nu avem clasă mijlocie, nu avem negustorime în sensul acela clasic, nu avem mici proprietari. Ei îşi îngăduie să citească, să meargă la teatru. Este omul onorabil. La noi, cine? Marea majoritate sunt la stat, noi n-am creat acea clasă pentru care lectura unei reviste, a unui ziar să fie semn de onorabilitate.

S: Când a fost, să zicem aşa, epoca de aur a presei româneşti? În perioada interbelică, imediat după revoluţie?

IC: Nu, n-a fost în perioada interbelică. Se exagerează cu perioada interbelică. Sigur, presa avea o mare răspândire, dar într-un anumit mediu. Citeau şi în Moromeţii, dar să nu uităm că acolo li se trimitea Mişcarea, care era, totuşi, un oficios. Ei trimiteau primele numere pe gratis. Perioada de glorie a fost, cred eu, anul 1990. A fost perioada de glorie din întreaga istorie a presei româneşti, din mai multe motive. Nu numai că erau tiraje uriaşe, dar era şi autoritatea presei. Să nu uităm că, la un moment dat, România liberă l-a scos din joc pe Dumitru Mazilu, care era un atotputernic în 1990. Ziarele trimiteau, prin diverse campanii, pe băncile acuzaţilor, diferite personalităţi. Acesta e paradoxul: aveam un partid de o putere zdrobitoare, care era FSN, un tip cu o mare putere, Ion Iliescu, cu o opoziţie catastrofală, fără instituţii ale statului de drept, dar cu o instituţie care era aproape puterea nr. 2 în stat, presa. E un paradox, poate ar trebui analizat de ce la vremea respectivă presa era atât de cunoscută, de lăudată, de răsfăţată şi cu atâta putere. Gândiţi-vă câte reviste celebre au apărut atunci, dispărute între timp, şi care aveau foarte mare autoritate. Şi era răsfăţată. Şi, culmea, acea putere înfricoşătoare a FSN, a lui Ion Iliescu, a lui Petre Roman ţinea cont de presă, în condiţiile în care nu ţineau cont nici măcar de opoziţie.

S: Când vă referiţi la puterea presei în 1990, cred că vă referiţi în special la puterea presei scrise. Erau atunci şi televiziune. Era în special TVR, dar cred că apăruseră şi ceva posturi private…

IC: A fost TVR şi apoi s-a născut SOTI, care era un fel de televiziune a opoziţiei, alternativa.

S: De ce atunci avea aşa de mare putere presa scrisă, în general, dar şi în raport cu cea audio-video? De ce avea atunci aşa de mare trecere presa scrisă, iar acum românii consumă mai ales televiziune şi au încredere mai multă în televiziuni decât în presa scrisă?

IC: Părerea mea, deşi e o explicaţie paradoxală, este că atunci conducătorii FSN erau foşti comunişti. Şi să ştiţi că pe vremea comunismului era o foarte mare teamă de presă. De presa comunistă, dar dat fiind faptul că Scânteia era organ al Comitetului Central al PCR şi dacă te critica Scânteia şi erai prim-secretar undeva, puteai să mergi să te sinucizi direct, era clar că te dădea afară. Probabil că aşa se explică, pentru că marea majoritate a celor care conduceau după 90 lucraseră înainte cu regimul comunist şi aveau această conştiinţă că trebuie să răspunzi presei, era şi o lege pe vremea lui Ceauşescu prin care, dacă te critica presa, trebuia să dai un răspuns. Acum, eu n-aş confunda puterea televiziunilor cu faptul că oamenii se uită la televiziunile de ştiri. Ei se uită mai mult ca la un spectacol, un spectacol gratuit. Şi eu, când sunt foarte obosit, mă uit la talk show- uri ca o pisică şi mă odihnesc aşa. Că şi pisica se uită la imaginile acelea când fug. Sunt atât de idioate, încât chiar mă distrează, chiar mă relaxează din punctul acesta de vedere.

S: E vorba şi de comoditatea la care vă refereaţi mai devreme?

IC: Sigur că e comoditate. Gândiţi-vă că, spre deosebire de Germania sau de Franţa, oamenii nu se duc la filme, la cinematografe, oamenii nu se duc niciunde şi preferă să stea în fotolii, că e foarte comod. Până la urmă, statul la televizor este un mod de a mânca seminţe pe stadion. Adică, nu cred că mulţi telespectatori se aşază într-un fotoliu zicând că înnebunesc să vadă acum o emisiune şi că după aia o să fie mai deştepţi. Cred că e mai mult pentru spectacol. De aici şi unicitatea televiziunilor de ştiri în peisajul mondial, în sensul că nu există televiziune în altă parte a lumii care să transmită de dimineaţa până seara talk show-uri.

S: Atunci, nu avem, totuşi, o problemă, noi, românii? Dacă citim presă mai puţin ca alţii, dacă citim carte mai puţin, dacă mergem prea puţin la teatru, la operă, dar, în schimb, ca nimeni alţii, stăm pe talk show-uri toată ziua?

IC: Da, avem. Principala problemă a românilor este –nu ştiu dacă e un nărav din naştere, genetic, sau s-a format în ultima vreme, care explică şi uriaşa capacitate de a fi disponibili la manipulare- este incapacitatea de a verifica. Eu sunt uluit de credulitatea cu care românii acceptă orice fonfleu, cum spuneam eu pe vremuri, la Evenimentul zilei, orice gogoaşă de presă, dar nu numai politică, ci de viaţă, de orice. Eu mă amuz când mă duc la România Tv, că după mine, la emisiunea de duminică seara, că m-a apucat o prostie, să fac una serioasă, urmează o emisiune de can-can, care tratează despre cineva care a murit, cineva Ciuculate. Mi s-a explicat că e o cântăreaţă de muzică populară care a murit şi al cărei mormânt face nu ştiu ce. Şi mi s-a spus că, spre deosebire de emisiunea mea, aia face un rating triplu. Şi m-am mirat: cum adică, oameni în toată firea chiar cred? Dar vedeţi d-voastră, dacă oameni în toată firea pot să creadă că cineva bate în sicriu şi că se aud bocănituri, vă imaginaţi ce pot să creadă din punct de vedere politic. Adică, poţi să-i spui orice prostie, orice teorie a conspiraţiei. Asta este capacitatea de a fi manipulaţi. De aia se uită la televiziuni. Cu cât este mai mare gogoloiul de presă, cu atât îl cred mai mult. Dacă încerci o explicaţie de bun simţ, nu te crede nimeni. Nu se poate ca x să se fi certat cu y şi din cauza asta să fie o criză politică! Nu! Trebuie să fie o conspiraţie a serviciilor, a parchetului care a dus la căderea unui guvern.

S: Spuneaţi că suntem comozi. Pe de altă parte, nu poţi să nu remarci, cel puţin pe reţelele de socializare, dar şi în viaţa de zi cu zi, că există foarte multă dezbatere politică, că e multă implicare în ea, pasiune. Se vede că avem sânge fierbinte, latin. Şi ţinem foarte mult la părerile noastre.

IC: În primul rând, noi avem un sindrom pe care l-a descris genial Marin Preda, în Moromeţii: Cocoşilă. Adică un Cocoşilă care le ştia pe toate. Eu însumi m-am întâlnit în 27 de ani cu mii de Cocoşilă, oameni care îmi explicau mie cum se face presă. Niciunul dintre oamenii cu care mă întâlnesc şi mă abordează nu mă abordează ca să mă întrebe, ci mă abordează ca să îmi spună o teorie de-a lui. Până acum n-am întâlnit pe cineva care să-mi spună că, nu ştiu, el e tâmplar şi să-mi zică: Domnule Cristoiu, ştiu că dvs aţi citit ceva istorie şi ce părere aveţi despre, de exemplu, Regele Mihai? Nu! El mă abordează ca să-mi spună el o teorie. Noi avem sindromul Cocoşilă, avem această nevoie de a spune opinii şi de a avea opiniuni tari în orice domeniu. Nu contează că tu eşti grădinar, te pronunţi şi despre fizica atomică. Şi, foarte important, a doua trăsătură care duce la manipulare, este emoţia. Românul este foarte uşor de manipulat, dar pe un interval foarte scurt. Dacă aţi observat, toate marile manipulări postdecembriste eficiente au fost manipulări care au rezolvat până seara o problemă. A doua zi nu mai era. Adică, românului îi creezi o emoţie, se inflamează şi reţelele sociale în legătură cu un personaj, până seara. Dacă până seara n-a demisionat ăla, a doua zi nu mai demisionează, pentru că a doua zi vine altceva care face ca românii să fie pasionaţi. Din punctul acesta de vedere, diversioniştii au operat întotdeauna din scurt. Dacă nu rezolvi până seara, dacă nu-i ceri ăluia demisia când opinia publică vrea, atunci a doua zi, românii se ocupă de altceva şi dacă aţi observat dvs, uită. Cred că ar fi o carte senzaţională dacă cineva ar scrie despre cazuri care au inflamat opinia publică şi care acum sunt uitate. Uneori se uită de la o lună la alta. Mai ţine minte cineva de Condrea, mai ţineţi minte scandalul acela în care s-a sinucis cu maşina? Gata, s-a terminat, Hexi Pharma a dispărut. Atunci aveai impresia că se prăbuşeşte planeta din cauza acelui scandal. Acum nici nu ştim pe unde este, dacă mai e la instanţă, dacă a fost achitat.

S: Că vobiţi de emoţii puternice, îmi amintiţi şi de cazul acela cu Traian Băsescu şi cu Theodor Stolojan, cu retragerea celui din urmă din cursa pentru preşedinţie.

IC: Da, da. Asta spun. Am avut şi acolo un exemplu de emoţie.

S: Dacă aţi fi din nou în 90 sau în 92 şi aţi începe cu Evenimentul zilei, ce aţi face? Pe de o parte, ce aţi face atunci, întorcându-vă cu 25 de ani în urmă şi, pe de altă parte, ce aţi face dacă ar fi să începeţi acum ceea ce aţi început în 90-92?

IC: În primul rând, dacă aş fi între 92 şi 96, l-aş fi bătut la cap pe principalul acţionar, care era Mihai Cârciog, să nu risipească banii. Noi toţi am risipit banii, şi redacţia, şi eu, şi acţionarii; era o risipă totală. Probabil că acum, Evenimentul zilei ar fi avut o clădire ca Der Spiegel, în centrul Bucureştiului. N-a rămas nimic. Sigur că a rămas ziarul şi e un mare lucru faptul că a rezistat un ziar înfiinţat postdecembrist, dar nu poţi să spui că Evenimentul zilei de acum este o forţă financiară. Nu ştiu acum, este imposibil… Evenimentul zilei a fost un fenomen, nu se va mai repeta. A fost într-un anumit context istoric, nu cred că se va mai putea repeta. Nu Evenimentul Zilei; poate că, nu ştiu, eu tot am încredere în ideea unui săptămânal. Am încredere, de exemplu, în ideea unei prese de tabletă, o presă care, cred eu, trebuie adaptată la smartphone. Eu, de exemplu, când mă duc la Biblioteca Academiei, îl am deschis şi, culmea, mă uit din 15 în 15 minute, din jumătate în jumătate de oră, deşi mă ocup cu altceva, mă uit pe site-uri de ştiri care sunt actualizate mereu. Site-urile televiziunilor şi ale ziarelor sunt greoaie. Dar cred că –şi am dat un exemplu unde aş putea să dau lovitura- un săptămânal generalist, îl am în cap, dar nu vrea să facă nimeni săptămânal generalist de tip Expres Magazin, pentru că oamenii vor să facă cotidiane, ca să aibă putere. Eu cred că ar avea mare influenţă; ar avea şi reportaje, şi istorie popularizată, ştiinţă… Şi, repet, site-uri de presă de tabletă, de smartphone, adică omul să se uite repede pe o ştire de două-trei rânduri, că la patru rânduri deja se plictiseşte. Dar ştiri mereu, mereu actualizate, că nu toată lumea care e pe stradă se poate uita la televizor şi atunci cred că ar bate un asemenea site care ar actualiza din 5 în 5 minute ştirile. Foarte mulţi oameni, şi eu, de exemplu, nu ştiu dacă şi dvs, sunt un mare consumator de ştiri, ca de seminţe. Iau o informaţie, iau altă informaţie, nu vreau s-o aprofundez.

S: Mulţi ne limităm să citim doar titlurile, din păcate. Şi care nu reflectă întotdeauna conţinutul.

IC: Asta este cu click-ul, îi ştiu povestea. Există câteva trucuri, se poate scrie şi un articol. Unul dintre ele este acea sintagmă pe care am urât-o toată viaţa de gazetar: „sare la gâtul lui”. Iar, „lovitură”. Da, e foarte interesant aici şi poate ar merita abordat profesional. Eu sunt considerat unul dintre cei mai buni dătători de titluri din România, cel puţin Nistorescu asta a spus. Dar dătător de titluri plastice, nu de titluri clişeu. Dacă aţi observat dvs, la aceste site-uri, titlurile sunt de tip clişeu: „lovitură de”, „cădere de”. Nu citeşti un titlu să tresari, aşa, să spui: uite, ce titlu interesant, nu m-am gândit.

S: Dacă aţi câştiga la loterie sau dacă v-ar pune cineva în braţe, necondiţionat, o sumă mare de bani, i-aţi investi în presă scrisă?

IC: Da. Aş pune deoparte nişte bani, să fie până la sfârşitul vieţii, ca nu cumva peste câţiva ani să fiu obligat să mă angajez la un mogul. La mine această spaimă a fost, ca nu cumva să n-am bani şi să mă duc la cineva şi să devin sclavul muncii salariate şi a unui mogul. Chiar că aş investi, dar, repet, nu într-o televiziune, că e foarte costisitoare. Aş investi sau într-o editură, că mă fascinează ideea de editură, sau într-un săptămânal. Dar să ştiţi că mi-aş programa pierdere. Adică, fiind liniştit, câştigând o sumă uriaşă de bani şi asigurându-mi viaţa până la bătrâneţe, cu banii rămaşi e ca şi cum aş juca la cazinou şi mi-aş putea permite, sigur, lucrând, să fac o revistă, un săptămânal în care mi-aş calcula chiar pierderile pentru un an, doi, trei. Cred că asta aş face şi atunci aş face o presă de pasiune. E surprinzător şi aici aş vrea să zic un lucru important. Vedeţi dvs. că dintre toţi oamenii aceştia care au câştigat mult, niciunul nu s-a gândit să pună deoparte din milioanele acelea şi, în loc să cumpere un iaht, niciunul n-a venit –poate dvs ştiţi pe cineva- să zică: uite un milion de euro, faceţi o revistă, cum vreţi dvs, eu vreau doar să rămân în istoria presei şi în istoria României ca unul care a făcut o revistă. Vedeţi că noi nu avem vreunul din acesta generos?!

S: Dvs. ce conţinut aţi pune în publicaţie?

IC: În afară de săptămânalul generalist, aş investi foarte mult în istorie. Noi scoatem Historia la trustul Adevărul, e o revistă rentabilă în sine, dar noi nu avem dezvoltată această istorie pentru marele public, cum au francezii. E fascinantă. Nu o istorie vulgarizată, ci în care să publici documente, mărturii. Mi-aţi spus de bani. Ştiţi ce aş face? Aş face şi mă mir că nu fac oficialităţile, poate faceţi şi dvs o campanie… Gândiţi-vă că din 1990 până acum au trecut 27 de ani. Din punct de vedere interbelic, noi suntem în 1947. Când ne uităm acum, zicem că ce perioadă lungă istorică a fost cea interbelică. Dar noi avem această perioadă de 27 de ani postdecembrişti şi eu aş face nu un institut de studiere a comunismului, ci de studiere a perioadei postdecembriste. Nu avem memorii; trebuie neapărat să facem ceva, că vor muri actorii principali. Ar trebui să fie un institut care să adune documente, memorii, să facă simpozioane, să scoată chiar şi cărţi despre o perioadă istorică de 27 de ani, care este perioada postdecembristă.

S: Evenimentul zilei l-aţi mai face în forma în care a fost?

IC: Nu. Păi, mă concurează site-urile. Ai site-urile şi televiziunile de ştiri, nu mai ai cum. În genul săptămânal aş face, săptămânalele n-au concurenţă la ora actuală, săptămânalele generaliste, chiar pe hârtie de ziar, nu lucioasă, care să reziste o săptămână. Omul o cumpără vineri şi o citeşte ca pe o revistă, ca pe o carte. Să găseşti acolo lucruri de citit despre actualitate. Cred că asta ar fi într-adevăr o revistă care, cu o anumită publicitate, s-ar vinde, ar avea succes. Genul Evenimentul Zilei nu mai e, pentru că ai televiziunile de ştiri şi ai site-urile, care transmit în timp real ştirile.

S: Evenimentul Zilei ar fi ajuns oricum la tirajul de acum? Sau aţi fi făcut altceva la un moment dat? Care au fost principalele momente de cotitură în istoria Evenimentului?

IC: Prima cotitură a fost chiar creşterea bruscă a tirajului în 2-3 luni, de la 70.000, cu cât am pornit, la 600.000-700.000 de exemplare. Au fost de fapt 700.000, că 100.000 se furau. Era o întreagă maşinărie care trăia din acest mare succes comercial. După părerea mea, am făcut bine că am plecat; cred că şi cu mine, Evenimentul
zilei n-ar mai fi rămas la tirajul acela, pentru că trecuse vremea presei în general, a presei scrise de mare succes.

S: E la modă, constat, pentru mulţi tineri să meargă la facultatea de jurnalistică. Sunteţi creator de şcoală de presă românească şi, din această calitate, ce l-aţi sfătui pe un tânăr care vrea să meargă la jurnalistică? Să meargă, să nu meargă? Sau pe unul care e deja acolo? Ce să facă, devenind jurnalist, ce să nu facă?

IC: Părerea mea e că facultăţile de jurnalistică sunt o prostie. Trebuie să fie postuniversitar. Nu poate să existe jurnalism în general, fără o anumită specializare – istorie, drept. Cum să înveţi interviul la tablă?! Vine unul şi mă învaţă pe mine că interviul e alcătuit din întrebări şi răspunsuri. Este o prostie imensă. Şi cultura generală o faci în facultatea clasică şi după asta te specializezi. Cred însă că presa s-ar aranja în România dacă am introduce profesia de ziarist, că noi nu avem profesie. Eu, Ion Cristoiu, nu sunt ziarist dacă nu am legitimaţie de la un anumit ziar. Or, în perioada interbelică era profesia de ziarist, obţineai un atestat de ziarist. Şi ziaristul nu se confunda cu angajatul la un ziar. Adică, puteai să fii ziarist cu legitimaţie, fără să lucrezi la un ziar, fapt pentru care beneficiai de nişte avantaje, călătorii gratuite cu trenul, cu mijloacele de transport. Ziarist nu deveneai automat prin angajare la un ziar, deveneai ziarist în urma unui examen, după doi-trei ani de gazetărie pe undeva. Un tâmplar are profesia de tâmplar şi dacă nu e angajat undeva, pe când ziaristul, la noi, este confundat cu cel care lucrează la un ziar. Atunci, ziarist e şi ăla de la cameră, şi ăla care pune luminile, şi ăla care îţi dă paltonul când pleci, ca să nu-l uiţi. Aici este o mare problemă, cu această profesionalizare şi cu principala carenţă că la noi jurnaliştii fac de toate, examenul nu e unul de talent. După mine, principalul criteriu ca să intri la o facultate de jurnalistică ar trebui să fie talentul. Sigur că trebui să ştii să scrii şi româneşte. Dacă la unele facultăţi, chiar de stat, sunt decani şi prodecani jurnalişti pe care eu nu i-aş angaja nici măcar la corectură, vă imaginaţi cam cum arată şcoala noastră de presă?!

S: Dar unui tânăr jurnalist care a intrat deja în pită ce i-aţi spune, ce sfat i-aţi da? Ce să facă şi ce să nu facă în noua lui meserie?

IC: Primul lucru pe care i l-aş spune ar fi să răspundă la întrebarea dacă chiar iubeşte jurnalistica. Dacă nu consideră meseria de jurnalist cea mai importantă din lume, n-are nici un rost. Eu mă apropii de vârsta de 70 de ani şi m-am consumat, da? Cu toate acestea, eu sunt un gazetar împătimit, urmăresc ştirile, comentez, scriu în fiecare zi şi nu neapărat ca să câştig, că nu mor de foame; fac emisiuni la România Tv pe gratis. Îmi place, chiar îmi place. Îmi pare rău că n-am un interviu pe televiziuni, că sunt oameni care au ceva de spus, personalităţi. Din punctul acesta de vedere, cred că principalul lucru al celui care a intrat în presă este să răspundă la întrebarea dacă e în stare să sacrifice totul pentru această meserie. Dacă nu e în stare, dacă nu consideră gazetăria ca fiind non stop, n-are nici un rost. Fac o paranteză şi ar putea să pară ciudat ce spun eu: am avut mari obiecţii faţă de jurnalistele care s-au căsătorit şi care şi-au trecut numele soţului. Marea nenorocire este că cei care intră în presă acum, de fapt nu intră de dragul presei. Încă un lucru pe care l-aş spune: e o prostie discuţia că noi, jurnaliştii, avem nevoie de un cod deontologic, ca să nu minţim. Dar chirurgul în loc de inimă operează un testicul pentru că scrie în cod? Ideea de a da ştiri corecte e în gena de ziarist. Să am un cod care să-mi spună să nu mint? Cum adică?! Dacă eşti jurnalist, nu minţi. Jurnalist e tocmai ăla care este înnebunit să găsească o informaţie adevărată, nu să născocească. Ăsta e farmecul meseriei de jurnalist pe care o compară întotdeauna, în sens pozitiv, cu meseria de spion. Să pui mâna pe informaţie, să fii bucuros că ai dat o lovitură de presă.

S: Vă reproşaţi ceva ca jurnalist? Şi în contextul acesta al sfaturilor pe care le-aţi da unui tânăr ziarist, ce i-aţi spune să nu facă din ce aţi făcut dvs? Repet, dacă aveţi a vă reproşa ceva sau dacă aţi face ceva altfel de cum aţi făcut.

IC: În primul rând, regret că am fost jurnalist. O să râdeţi. Eu consider că în meseria de jurnalist nu rămâi în istorie. Cine îl ţine minte pe Şeicaru? Nici ăia care stau pe strada Pamfil Şeicaru nu ştiu cine a fost. Dacă poţi să faci şi altceva, literatură, eseu, pierzi timpul cu jurnalistica. Dar, asta a fost, nu mai pot să schimb. Ce n-aş face? Cred că n-aş mai fi atât de hachiţos; am plecat de la multe gazete, n-am stat la multe gazete, am trecut dintr-o extremă în alta în atitudinile mele faţă poate de aceleaşi personaje. Din punctul acesta de vedere poate aş fi mult mai înţelept.

S: Nu e o contradicţie în ce ziceţi? Spuneţi, pe de o parte, că e nevoie de pasiune pentru a fi ziarist şi că faceţi asta din pasiune, iar apoi ziceţi că regretaţi că aţi fost jurnalist, că, dacă ar fi să alegeţi, n-aţi mai face jurnalistică.

IC: Acela care joacă la cazinou, oricât i-aţi spune dvs să nu joace, el tot joacă.

S: Aţi renunţa, deci, la o asemenea pasiune?

IC: Nu, nu!

S: Atunci, aţi repeta greşala?

IC: Sigur că eu am şi cărţi scrise, proză, dar de fiecare dată mă gândesc că poate că altul era destinul meu dacă nu făceam gazetărie. Dar cred că făceam gazetărie. Eu fac gazetărie, totuşi, din 1968, nu din 1990. Am făcut ziare şi înainte, am construit, am fost şi înainte profesionist şi cred că dintotdeauna mi-a plăcut. Acum, dacă mă gândesc, şi când scriu despre istorie, îmi dau seama că tot ca un gazetar sunt, tot senzaţionalul îl caut. Tot înfrângerea lui Napoleon la Waterloo mă interesează; asta era chiar un breaking news, sunteţi de acord! Adică, şi în istorie mă interesează breaking news-urile, asasinatele, trădările. Şi în istorie şi peste tot, eu văd o lume plină de breaking-news-uri.

S: Vă rog să faceţi şi o proiecţie privind viitorul presei scrise în general, a celei din România în particular. Are, n-are viitor presa scrisă? Ce se va întâmpla cu ea?

IC: Este greu de răspuns dacă are. După părerea mea, nu are viitor, câtă vreme presa aceasta nu se concentrează, nu sunt concentrate mijloacele de presă. Sunt prea multe ziare, poate că ar fi mai bine două-trei, dar mari. Uitaţi-vă şi dvs, că toate gâfâie. La ora actuală, nici nu mai ştiu care apar în formă tipărită. Nu văd, la ora actuală, cum s-ar putea reface. Mogulii au dispărut sau fac puşcărie, politicienii se tem de DNA să mai finanţeze pe sub mână şi toată lumea s-a concentrat pe televiziuni. Şi una din cauzele prăbuşirii presei în general şi a presei scrise e faptul că şi politicienii sunt mult mai atenţi să apară la televizor decât să dea un interviu într-un ziar, deşi poate că interviul în ziar era mult mai important decât să apară la televizor. Eu nu văd niciun viitor şi nu văd temeiurile pentru care ar putea să aibă. Doar dacă, peste 10-15 ani, nepoţii ghiorţanilor de acum, având o anumită stare materială, făcând facultăţi ca lumea şi umblând prin străinătate, s-ar putea ca ei să investească în ziare. Dar deocamdată, cei care au bani sunt preocupaţi să-şi trăiască viaţa şi mai ales să arate că au bani.

S: Deci, încă nu-i punem cruce?

IC: Nu-i punem cruce, că ele supravieţuiesc, dar eu aş prefera să nu supravieţuiască decât să fie agonia aceasta. Şi e concurenţa aceasta sălbatică, sunt enorm de multe televiziuni de ştiri, 8-9, nicăieri în lume nu e aşa. Una, şi aia e multă. Şi banii, şi politicienii se duc spre televiziuni şi mai puţin spre presa scrisă. Iar cu reţelele acestea sociale eu nu cred în ele -sper că nici dvs nu cădeţi în capcană-, e o poveste. Folosesc şi eu facebook, scriu în fiecare zi, dar ca ziarist, nu pentru prietenii mei. Facebook-ul mi se pare un loc în care… În loc să se adune la un ceai nişte cucoane, se adună pe facebook. Până la urmă, te adresezi unor oameni care au aceleaşi gusturi cu tine, aceleaşi opţiuni politice. Nu prea văd cum poţi să convingi pe cineva pe facebook. Eu nu cred.

S. Un fel de poiana lui Iocan.

IC: Nu, poiana lui Iocan era o chestiune serioasă. Pe facebook am văzut şi-n Occident lucruri comice, nişte tipi care mănâncă şi deodată fac o poză a ciolanului cu fasole şi-l pun pe facebook prietenilor lor din România, că, uite ce bine mâncam eu la restaurantul x. Adică, nici măcar nu era o observaţie de călătorie. Pur şi simplu oamenii îşi transmit unul altuia…Cum ziceţi, e un loc ca fierăria lui Iocan. Dar la fierăria lui Iocan se citea, totuşi, presă; proastă, dar era presă. Şi se citea.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

nineteen + ten =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te