Iubeşti? Ai iubit? Citeşte! Şi iubeşte! Despre iubire, cu filosoful Aurel Codoban

Iubeşti? Ai iubit? Şi ştii de ce? Dacă da, dacă nu, filosoful Aurel Codoban îţi oferă o perspectivă şi un posibil răspuns. Unul dintre cei mai reputaţi teoreticieni români ai iubirii, Aurel Codoban este autorul volumului „Amurgul iubirii” şi are în lucru avansat un roman, „Jurnalul amurgului iubirii”.


Sinteza: La fel ca mulţi filosofi, gânditori, dar şi oameni simpli, cu siguranţă că v-aţi întrebat şi dumneavoastră ce e iubirea? Vă întrebăm şi noi. Aţi găsit un răspuns? Încercaţi o definiţie a iubirii? Dacă se poate defini…

Aurel Codoban: Pot încerca să definesc ceea ce este iubirea în Occident sau felul în care Occidentul a dat un sens, semnificaţiei iubirii, aşa cum noi o concepem. Există diferite formule care sunt într-adevăr frumoase, bune, sclipitoare. Mie îmi place foarte mult formula lui Borges, care zice că a iubi pe cineva înseamnă a-l privi aşa cum Dumnezeu îl priveşte. De altfel, nu de multă vreme am pus pe blog o idee în consonanţă cu asta, pe care am găsit-o undeva, şi care zice că „Nimeni nu e perfect până nu te îndrăgostești de el”. E o idee foarte frumoasă de a vedea perfecţiunea sau absolutul într-o fiinţă umană de care te îndrăgosteşti. Cealaltă formulă, care e la fel de frumoasă, zice că, atunci când doi se îndrăgostesc, fiecare dintre ei devine „doi”, păstrându-şi cumva unitatea. Adică, fiecare dintre cei doi, într-un fel, îl înglobează în sufletul lui pe celălalt. Dar, ştii care e marea complicaţie cu toate definițiile astea pe care ţi le spun? De curând, într-o discuţie cu un distins profesor medic am vorbit despre iubire şi el a avut o observaţie, care este şi a mea, dar pe care în general mă feresc să o etalez, dar poate că e bine s-o facem acum, apropo de Dragobete: noi vorbim despre iubire, sunt cărţi despre iubire, numai că atunci când discutăm iubirea în Occident, în felul acesta, discutăm despre o iubire elitară. Adică, e iubirea elitelor. Iubirea, pasiunea este iubirea de la curţile occitane din secolele 12-13, adică în zona socială a aristocraţiei. Şi mai târziu, când vorbim de o iubire romantică, tot aşa, trebuie să existe măcar o anumită poziţie de clasă. Adu-ţi aminte de romanele englezeşti bunăoară, în care cineva, o tânără, se îndrăgosteşte de, să zicem, un artistocrat. Contextul e măcar burghez, adică există un anumit nivel al acestei poveşti de iubire, un anumit nivel social, se petrece într-un anumit strat social. Dragobetele de asta e foarte interesant şi de asta ar merita el discutat, pentru că iubirea există la nivele foarte diferite şi nu poţi să ştii dacă nu există subtilităţi extraordinare într-o zonă pe care cultura scrisă n-o înregistrează. Pentru că e limpede că aşa-zisa cultură majoră e cea care înregistrează ceea ce elitele, cei care se află la putere, cei care domină economic, social sau politic, au ca valori.

Dragobetele e interesant sub acest aspect. Eu citez adesea un vers popular: urâtul din ce-i făcut?!/ din omul care-i tăcut/ dragostea din ce-i făcută?!/ din omul cu vorbă multă/ spune una, spune alta/ şi dragostea iaca-i gata pentru că e o idee spontană extraordinară să legi iubirea de comunicare. Uite ce definiţie formidabilă în versul popular: iubirea ca şi comunicare interpersonală. Nu comunici, nu există iubire: urâtul este cineva cu care nu comunici. E în acord cu gândirea lui Spinoza: nu-i vorba de valoarea intrinsecă a individului, ci de relaţionare, de cum relaţionezi cu el, bine sau prost.

 

S: V-aţi gândit când a apărut iubirea? O dată cu omul?

AC: Omul fiind o fiinţă afectivă, cu siguranţă trebuie să fi existat un gen de afecţiune care să acopere relaţiile de acest tip. De ce pun eu accentul întotdeauna pe Occident? Pentru că în occident s-a întâmplat ceva foarte interesant. Dacă există un semn distinctiv al Occidentului, unul care îl caracterizează, îi construieşte valorile, dar care îl şi distruge, este individualismul. Individul, practic omul singur, nelegat de restul familiei, se naşte în Grecia. Dacă un om făcea ceva rău, era pedepsită întreaga familie, dar grecii introduc responsabilitatea individuală: individul face, individul răspunde. Asta e un fel de brand grecesc, ceea ce inventează de fapt antichitatea. La fel, raţionalitatea, gândeşti pe cont propriu, decizi pe cont propriu etc. Ce se întâmplă astfel?! Individul se desparte de ceilalţi, se separă, se distanţează. E drept că vine Evul mediu şi astupă distanţele acestea individuale, vin migratorii, populaţiile barbare, care sunt nişte triburi şi în care tribalitatea nu lasă ca individul să  fie relevant. Dar individul îşi revine îndată, cu Renaşterea, cu sfârşitul Evului mediu. Ce se întâmplă în contextul acestei produceri occidentale a individului?! Individul îşi creează un gen de intimitate şi de refuz a prezenţei celuilalt. E foarte greu de depăşit bariera aceasta de potenţial, aş zice, în manierea fizicianului; e ca între particule, că nu le poţi apropia, se resping, un fel de sistem de protecţie care funcţionează la nivelul individului.

Părerea mea este că iubirea, în Occident, se dezvoltă o dată cu această individualizare şi într-un fel rezolvă problema sexualităţii, creând un fel de văl de aburi afectiv, care să permită apropierea între cei doi. Probabil că ceea ce spun sună un pic mai complicat. Dar ideea e asta: că indivizi fiind, dacă accentul cade pe individualitatea noastră, noi ne ferim de ceilalţi, ne distanţăm, stăm separat, fiecare are camera lui, nu-ţi place ca celălalt să dea buzna peste tine. Atunci, ca să se poată întâmpla asta, mai ales erotic, sexual, atunci trebuie să existe nişte sentimente foarte intense, care străpung bariera individuală de potenţial.

 

Iubirea este legată de sexualitate

S: Iubirea e legată sau în ce măsură e ea legată de sexualitate?

AC: E o întrebare foarte bună. Îmi place să gândesc ceea ce este iubirea în Occident, aşa cum a fost ea corect gândită, ca fiind legată de sexualitate. Asta nu înseamnă că nu pot exista variante paradoxale sau singulare, ca cineva să fie îndrăgostit de o fantasmă, să zicem. Dar, de regulă, iubirea este legată într-adevăr de ceea ce este sexualitatea. În Occident, cu siguranţă. Din cauza acestui angrenaj de care vorbeam, adică individul care se retrage, se fereşte şi-şi construieşte graniţe şi, în același timp, există nevoia de relaţie cu celălalt, pe care o implică sexualitatea.

 

S: Mă gândesc că sunt mai multe tipuri de iubire…

AC: Cu siguranţă.

 

S: Mă gândesc că e iubirea de părinţi, de exemplu, deşi şi acolo Freud ar avea ceva de zis legat de sexualitate…

AC: Sigur, sigur…

 

S: Dar e şi iubirea pentru Dumnezeu…

AC: Freud este cel pe care îl putem aduce în discuţie, cu toate că în general la noi, în cultura română, există un gen de rezistenţă faţă de Freud. Ideea lui Freud e una foarte interesantă, dacă o gândim în profunzime, nu în sistemul acesta de vulgaritate simplă. Care e ideea lui?! El crede că dintre toate funcţiile noastre vitale, singura energie care poate fi făcută să difere în realizările ei este cea legată de sexualitate. Ce vreau să zic: nu dormi, până la urmă mori; nu bei apă, până la urmă mori. Sunt o serie de lucruri pe care nu le poţi evita. Dar cu sexualitatea e diferit, susţine el. Această energie sexuală poate să se sublimeze şi poate lua diferite înfăţişări. Probabil că ea alimentează potenţialul energetic al iubirii. Dar mai este ceva de spus. În postmodernitate, lumea a mers până acolo încât a gândit că, de fapt, putem construi o etică bazată pe iubire. Ei, în această iubire care funcţionează etic, sigur că nu există sexualitate. Adică, îl iubeşti pur şi simplu pe celălalt şi faci ceea ce este moral pentru că îl iubeşti pe celălalt. Asta sună oarecum religios. E ceea ce face dimensiunea umană a iubirii de Dumnezeu. Că îl iubeşti pe Dumnezeu sau îţi manifeşti iubirea faţă de Dumnezeu în relaţia pe care o ai cu aproapele tău. Până la urmă asta este, de vreme ce relaţia directă cu Dumnezeu este imposibilă altfel decât în rugăciune, nu? Atunci, singura soluţie pentru iubirea adresată divinităţii este felul în care îţi iubeşti aproapele. Asta poate deveni o chestie morală, cu totul epurată de sexualitate. Pe de altă parte, sexualitatea se poate detașa la fel de complet de iubire….

 

S: Până la urmă, tot ceea ce numim iubire, de diferite feluri – în special cea legată de sexualitate, pe de o parte, şi cea epurată de sexualitate, cum ziceţi-, putem băga în aceeaşi oală, are acelaşi izvor, aceeaşi sursă? Ce au în comun cele două tipuri?

AC: Sursa energetică. Poate că ar trebui să fim de acord cu Freud. Nu-mi place să spun asta, pentru că toate formele astea de iubire mi se par aşa de înalte şi de pure şi de străvezii, încât nu pot fi legate de asta. Dar probabil că biologic, repet, Freud are dreptate, că trebuie să existe o sursă de energie pentru orice fel de sentimente. Şi probabil că, într-adevăr, aceste resurse ale sexualităţii contribuie la această energie. E greu de stabilit încă în ce măsură lucrurile stau într-adevăr aşa.

 

Iubirea, ca nevoie a ieşirii din sine

S: Ce credeţi că leagă un bărbat de o femeie în această relaţie a iubirii? Ce-i aduce pe fiecare în acel loc pe care-l numim iubire?

AC: Cred că există pur şi simplu o încercare efectivă de a ieşi din sine. Cred că noi suntem prinşi -şi de asta am invocat individualismul occidental-, dar cred că în general uman, noi suntem prinşi în limitele noastre, ale corpului nostru, ale individualităţii noastre. Dar, în acelaşi timp, noi suntem înzestraţi, ca fiinţe umane, cu tendinţa de a ieşi cumva din noi. Probabil că asta este baza, temeiul sau începutul iubirii – tendinţa de a ne depăşi, de a ieşi în afara noastră, de a ieşi din noi. Şi celălalt oferă un fel de punct de sprijin pentru această ieşire din noi.

 

S: Dar această ieşire din sine, de care ziceţi, nu pare să fie generală, spre oricine, ci e îndreptată – dacă e îndreptată, dacă iubeşti- spre cineva anume, canalizată într-o anumită direcţie.

AC: Aici intervine ceea ce se cheamă alteritatea. Hegel are o vorbă foarte frumoasă –regret că trebuie să introduc un filosof neamţ, bătrân şi mort demult, că e foarte plicticos pentru lumea de astăzi- despre altul tău. Există cineva care este altul decât tine, dar cu care poate exista un fel de relaţie specială.

 

S: Atunci, de ce se încheie relaţiile acestea speciale? Dacă regăseşti în celălalt un alter ego, dacă te regăseşti pe tine, ce se întâmplă când se încheie o astfel de relaţie, te părăseşti pe tine?

AC: Se încheie pentru că oamenii sunt incapabili să perceapă adecvat lucrurile şi fiinţele şi pentru că, cel mai adesea, întâlnirile astea se bazează ele pe ceva, dar sunt şi fantasmatice. Sunt două surse ale eşecului. Una este activitatea noastră fantasmatică. Îl vedem pe celălalt, vedem un gest sau altul, vedem cine ştie ce şi extrapolăm, construim de fapt o imagine care face din el altul nostru absolut sau aşa ceva. Cealaltă sursă a eșecului e că îndată ce eşti împreună cu celălalt, niciunul dintre voi nu rămâne neschimbat. Una din marile complicaţii, cum spunea cineva cu care tocmai m-am întâlnit benefic la stomatolog, e că schimbarea e singura constantă a Universului. Mi-a plăcut formula, pentru că e una paradoxală. Cei doi nu rămân înţepeniţi identitar în relaţie. Cei doi interacţionează și interacțiunea îi schimbă pe ambii. Şi, după câtva timp, cei doi sunt inevitabil diferiţi de ceea ce erau la început. Deci nu e vorba numai de chestia fantasmatică, de faptul că tu te înşeli, ci de faptul că prezenţa ta în viaţa celuilalt îi modifică viaţa, îl schimbă şi până la urmă descoperi în celălalt pe cineva la care nu te aşteptai să fie ceea ce este, deşi tu ai contribuit la schimbarea asta.

 

S: În prima variantă, probabil că nici nu ne îndrăgostim de cineva anume…

AC: Sigur, foarte adesea ne îndrăgostim de propriile noastre imagini mentale. De fapt, ce e realitatea? Cu atât mai mult în cazul iubirii: ce e realitatea? Ne putem închipui, dar nu e un joc corect şi nu ştiu dacă ar trebui să mergem în această direcţie, că există feromoni, tot felul de aspecte de acest fel care ne atrag atenţia asupra a ce ar trebui să credem sau care ne dirijează şi ne îndreaptă spre anumite decizii emoţionale.

Alfa şi Omega iubirii

S: Una dintre cărţile d-voastră este intitulată „Amurgul iubirii”. A fost şi un răsărit?

AC: Da, răsăritul a fost pe la 1200, când iubirea în Occident a căpătat forma unui sistem sau a unui codaj. Iubirea a fost ritualizată, asta este limpede, în societăţile arhaice sau primitive, or în cele tradiționale. Exista un gen de ritualizare şi codificare a atitudinilor, cum trebuie să se poarte mireasa, cum trebuie să se poarte mirele, ce cadou trebuie să facă unii sau alţii. Codurile, în căsătoria cât de cât tradiţională, erau destul de clar prescrise. Acesta este un gen de sistem al iubirii, dar accentul cade în acest sistem mai degrabă pe alianţele matrimoniale, cine cu cine şi de-ai cui se căsătoresc. Exact ce se întâmpla în Evul mediu între marile familii aristocratice s-a difuzat şi s-a generalizat. Faci alianţe, îţi ţii pământurile aproape, nu le fărâmiţezi.

Dar în 1200 începe să apară un alt gen de codificare, care e legat de subiectivitate, de afirmarea individualității occidentalului. De asta, iubirea în Occident este totuşi ceva diferit de ceea ce a fost iubirea în alte părţi ale lumii şi de asta occidentalul şi-a impus imaginea lui despre iubire celorlalte civilizaţii, pentru că a produs un sistem. Ca şi capitalismul. Peste tot  există dorinţă de îmbogăţire, peste tot există încercarea de a-ţi aduna bani etc, dar numai Occidentul a făcut din asta un sistem, sistemul capitalist. L-a codificat, l-a reglementat, l-a legiferat etc. La fel s-a întâmplat şi cu iubirea. Sigur că toată lumea se îndrăgosteşte, că sunt pasiuni, dar Occidentul a făcut un sistem din el. Şi asta începe la curţile occitale; sunt codurile legate de moralitatea cavalerească, e o inversare a rolurilor, în care femeia devine dominantă, ceea ce e foarte ciudat într-o lume de bărbaţi, într-o lume militară şi violentă, cum este sfârşitul de Ev mediu.

 

S: Spuneţi că pe la1200 a fost un fel de răsărit al iubirii. Atunci,  Dragobetele, care e o sărbătoare precreştină, probabil, de unde credeţi că vine, ce l-a făcut să existe? Deşi nu ştim dacă atunci avea semnificaţia pe care i-o dăm astăzi. Acest Dragobete e legat de ce anume, de venirea primăverii, de ciclurile naturii?

AC: De ritualuri, ca Paştele. Cu Dragobetele se întâmplă,  probabil, pentru noi, acum, ce s-a întâmplat cu Paştele în contextul iudaic şi pentru creştinism. Paştele era practic o sărbătoare cumva cosmologică şi ea a devenit, în interpretarea creştină, o sărbătoare care e transpusă în istoria umanităţii. La fel facem şi cu Dragobetele. Comportamentele sexuale în general şi relaţiile care se stabileau erau reglementate, nu era o lume dezordonată. Nici măcar în cazul nomazilor relaţiile nu sunt necodificate, fiindcă societatea nu poate trăi în anarhie, există un gen de organizare şi de structurare a vieţii lor, ritualurile, sunt stabilite, date etc. Probabil că Dragobetele e legat de ieşirea din iarnă, de ieşirea dintr-un fel de viaţă apropiată de hibernare.

 

Iubeşte-ţi aproape robotul

S: După incursiunea în trecut, întoarceţi-vă, vă rog, spre viitor. După amurgul iubirii, anunţat în cartea dvs., ce urmează, ce şi cum va fi acest sentiment, această stare pe care o numim iubire?

AC: Am discutat cu studenţii odată despre un film, Her, în care un individ se poate îndrăgosti de un computer. E posibil asta. Nu gândisem aşa departe atunci când, în urmă cu ani buni, terminasem Amurgul iubirii. De câţiva ani mă gândesc acum la posibilitatea cyborg-ului, a acestui amestec de tot felul de componente electronice care nu să repare omul, ci să-l potenţeze. Atunci, Dumnezeu ştie ce poate deveni această poveste într-o lume în care va exista un astfel de amestec între oameni şi maşini electronice. Şi tot mai mult se discută despre maşinile de făcut sex, despre roboţii cu care să faci sex.

 

S: Cazul explicaţiei dvs. cu activitatea fantasmatică, mă gândesc că e foarte posibil să te îndrăgosteşti de un robot, de vreme ce această iubire poate fi doar o proiecţie a minţii nostre.

AC: Konrad Lorenz, cred, ne spune că pentru un pui de păsăruică, mama e doar acel semn roşu de pe cioc în care bate ca să-i aducă mâncare. Există mici semne, deci, nu trebuie să-l vedem în întregime pe celălalt, există mici semne declanşatoare. Noi cred că suntem cu totul diferiţi de animăluţe, dar parţial e fals. Probabil că vom fi cu totul diferiţi de ele în momentul în care vom avea tot felul de implanturi electronice.

 

S: Deci, ce va urma după acest amurg al iubirii? Dacă tot vorbeam de ciclicitate, poate veni un nou răsărit?

AC: Poate fi. Orice este posibil. Nu putem anticipa îndeajuns de bine. Dar e limpede că unui anumit gen sau anumitor forme culturale ale iubirii le va fi greu să reapară. Însă metamorfozele ei vor exista. Nu putem trăi fără iubire. E ceea ce zicea şi Eliade, că există aceste două moduri de a ieşi din noi: moartea şi iubirea. Iubirea încă funcţionează în civilizația noastră ca ieşire din sine. Şi omul are nevoie de iubire, aşa cum are nevoie de un centru. Omul nu poate rămâne pliat pe el mereu, trebuie să iasă, într-un fel, din solitudinea lui.

 

S: Dar prin această nevoie de ieşire din sine, mai putem spune că iubirea e dezinteresată? Adică, nu-i şi iubirea tot o dovadă de egoism, egocentrism? Rebreanu spunea că nu iubeşti dintr-un motiv sau altul, pentru că e aşa sau aşa persoana iubită, ci iubeşti pe cineva pur şi simplu şi că abia de acolo începe iubirea. Dacă „trebuie” să ieşim din noi şi reuşim să facem acest lucru prin iubire, nu e şi iubirea tot o manifestare a egocentrismului?

AC: Cred că sunt două lucruri de evidenţiat aici. Mai întâi aş spune că există şi alte maniere în care noi ieşim oarecum din noi. Este, în general, percepţia, e o variantă de ieşire din sine. Aş spune că, de asemenea, voinţa e o variantă de a ieşi din sine. Pe lângă aceste două forme, mai e şi dorinţa. Dacă percepţia te scoate din tine orientându-te spre obiect, dacă voinţa te scoate cumva din tine, revenind însă la tine, dorinţa te scoate din tine orientându-te spre altul. Ele sunt mecanisme imposibil de evitat ale fiinţei umane. Ele funcţionează oricum, oricum va trebui până la urmă să ieşi cumva din tine şi-n maniera dorinţei, adică spre altul.

 

Romeo şi Julieta zilelor noastre

S: Pentru o relaţie de iubire, e mai bine ca ea să treacă prin creier sau prin inimă? Adică, e mai bine ca ea să fie raţională, gândită sau simţită, trăită?

AC: În ce mă priveşte, interesul meu pentru iubire este următorul: că, de fapt, în iubire, omul este în integralitatea lui. E unul din puţinele locuri în care omul nu e spart în tot felul de atitudini, ipostaze. Eu spun ironic: doi români, trei poeţi, fiindcă unul scrie şi sub pseudonim… Dar formula serioasă ne spune: să nu faci ce face popa, ci ce spune popa. Adică să spui şi să faci ceea ce este bine, să fii în unitate cu tine însuți. Dar prea adesea situația din lumea noastră este încă mai dispersată: una spui, alta gândeşti şi alta faci. Omul este foarte spart în viaţa lui cotidiană, în rolurile pe care le joacă şi iubirea îl face să fie integral, dacă este autentică. Adică, e această integralitate, care transformă gesturile în semnificaţii şi semnificaţiile în gesturi. Asta nu se întâmplă autentic altundeva decât aici, numai în iubire omul este cumva integral şi autentic, dacă poate fi integral şi autentic undeva. De asta e interesant să vedem ce este cu iubirea. E un fel de loc pe care cultura noastră occidentală l-a construit în care omul ar fi bine să fie autentic.

 

S: Care ar fi avantajele şi dezavantajele unei iubiri gândite, raţionale şi ale unei iubiri simţite?

AC: Există accente, probabil că unii sunt mai degrabă raţionali, alţii sunt mai degrabă afectivi. Oamenii nu sunt standardizaţi, egali şi nici iubirile –chiar ale noastre- nu sunt identice. Pot exista jocuri, oamenii se pot juca de-a iubirea; se plictisesc şi se joacă de-a iubirea. Dar pot să existe şi variante de alt tip, în care o iubire care şi-a depăşit fazele senzuale, sentimentale iniţiale se transformă  în ceva care este construit, ca să zic aşa, şi cu raţionalitate. Adică, cineva se angajează raţional într-o iubire pe care a trăit-o şi care continuă în felul acesta fără să ardă cu vâlvătăi.

 

S: Ce-i determină pe cei care fac gesturi radicale, pornind de la Romeo şi Julieta încoace, ce-i determină să le facă, din cauza iubirii, ce-i determină să rişte tot, inclusiv viaţa?

AC: Sunt de acord cu tine că asta poate fi o problemă. Dar apropo de Romeo şi Julieta şi de suferinţele tânărului Werther: unul dintre aspectele interesante, pentru care merită apreciat ceea ce este iubirea în clipa de faţă, este că astfel de atitudini au devenit desuete. În vremea vechiului „vechi regim” se mai auzea de povești de sinucideri din dragoste, dar era o lume în care rolurile sociale erau mai înţepenite. În clipa de faţă, rolurile şi reglementările sociale s-au fluidizat aşa de tare încât, într-un fel, tensiunea emoţională a ceea ce este iubirea, pasiunea, s-a diminuat, aplatizat din lipsă de obstacol. Oamenii trăiesc acum cu mai multă degajare eşecul în iubire.

 

S: Poate s-au mai vindecat, ca să zic aşa, dacă ţinem seama şi de faptul că OMS a inclus iubirea în rândul bolilor?

AC: Cred că acesta este meritul contextului actual, cred că, într-un fel, noi putem privi cu suspiciune sau cu rezervă evoluţia iubirii în clipa de faţă, dar, în acelaşi timp, cred că asta dă un fel de prioritate vieţii. Adică, până la urmă, iubirea este numai ceva dintr-o viaţă de om. Atunci când cineva se sinucide din iubire sau când pasiunea i se pare aşa de semnificativă încât să fie mai importantă decât viaţa, se răstoarnă cumva echilibrul. În sinuciderea din iubire, o parte capătă ascendent asupra întregului. Ceea ce se întâmplă în clipa de faţă în această dezordine amoroasă, cu diminuarea tensiunilor, este poate benefic. Eu am suspectat societăţile occidentale  -deşi nu putem gândi în termenii complotului, pentru că operaţiunea este mult prea vastă şi depăşeşte puterile unei instituţii- de faptul că, într-un fel, diminuarea constrângerilor erotice şi sexuale a fost făcută cu intenţii sociale, pentru că cineva care primeşte gratificări sexuale sau erotice cu uşurinţă, cum e în societatea noastră, este mai puţin predispus să se revolte sau să fie violent. Apropo de Freud, energia sexuală se consumă direct, nu indirect. Am suspectat lumea occidentală a consumului că şi-a asigurat conservarea situaţiei sociale existente diminuând anumite reguli, tabuuri sau interdicţii. Însă marea schimbare n-a făcut-o societatea, ci pilula contraceptivă. De fapt tehnologia ne-a schimbat viaţa! Ceea ce a fost iubire în Occident s-a schimbat mult după ce mijloacele contraceptive au putut fi folosite în plan extins.

 

S: Dacă acest sentiment numit iubire e diminuat acum, e altfel, poeţii, literaţii o să mai scrie despre iubire?

AC: Cu siguranţă, dar într-o altă manieră, respectând un alt cod. Eu sunt foarte interesat care este noul cod. Apropo de romanele pe care le putem vedea, peste tot ceea ce este iubire şi sexualitate a căpătat forme şi aspecte extrem de diferite şi de variate. E aproape ca oferta de consum din societăţile noastre, adică poţi găsi aproape toate tipurile pe care ţi le-ai putea imagina sau dori.

 

S: Iertaţi-mă că vă întreb: Dvs. vă consideraţi mai degrabă un teoretician sau un practician al iubirii?

AC: Se poate că într-o lungă fază am fost mai degrabă un practician, ca să zis aşa, adică unul care a trăit şi a suferit efectiv din iubire. Ulterior am devenit mai degrabă un teoretician şi un observator. Adică, trecerea timpului şi mulţimea experienţelor mai vechi, din cealaltă etapă a vieţii mele, mi-au dat un fel de capacitate, cred, de interpretare sau de înţelegere, care acum a devenit teoretică. E ceva care s-a mutat la alt nivel. Am un gen de detaşare. Am văzut foarte multe poveşti –şi la mine, şi în jurul meu- şi acum pot să le decriptez mai uşor pe cele care se petrec în jurul nostru. Aşa cred, aşa sper.

 

S: V-a rămas în minte sau vă place în mod deosebit un vers, o vorbă, o scriere legată de iubire?

AC: E un vers care mă obsedează, e o poveste cu unul din poeţii evrei, Robert Desnos, care moare în lagăr şi despre care se spune, deşi poate fi doar un mit, că ar fi avut în mână un ghemotoc de hârtie cu o poezie genială: Atât de mult te-am visat/ Atât am mers, atât am vorbit/ Atât de tare umbra ți-am iubit/ Încât nimic nu mi-a rămas din tine. /Eu voi rămâne-o umbră printre umbre/ De-o sută de ori mai umbră decât umbra/ Rătăcitoare umbră ce-o să vină și-o să revină într-una/ în viața ta scăldată de lumină.

Iubirea la români

 „Cred că noi, ca români suntem un popor al firescului. O anume apropiere de fire, o anume naturalețe ne caracterizează în tot ce facem. Acest firesc își impune stilul și in ceea ce privește dragostea. Ea este ceva intru totul firesc si acest firesc tine loc de deplină autenticitate. Așa se face că această cromatică a firescului se impune până și pasiunii: nu lipsesc la români tonurile acute ale pasiunii, dar totul este până la urmă domolit și adus în tonalitatea dorului”, Aurel Codoban

 
Aurel Codoban (n. 1948) este filosof şi eseist, profesor universitar, specializat structuralismul francez, în teoria comunicării, relațiilor publice, filosofie, semiotică gestuală, hermeneutică şi filosofia religiilor. Este membru al mai multor asociaţii şi societăţi de profil, a obţinut numeroase premii şi este autorul mai multor volume, inclusiv traduceri.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

6 + 15 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te