Jean-Marc Barr, protagonist în Marele Albastru: „După acest film primul impuls a fost să mă pensionez”


Distribuie articolul

Provenind dintr-o familie conservatoare, care nu îi oferea altă alternativă decât de a deveni preot, sau de a se înrola în Forțele Aeriene Americane, Jean-Marc Barr a ales să părăsească însorita Californie și să se mute în Franța. A descoperit teatrul printr-o piesă de Molière și a fost suficient să își dorească de atunci să ducă o viață boemă, lipsită de responsabilități, departe de ipocrizie. Nu era deloc pregătit pentru succesul pe care avea să îl cunoască după filmul „Marele Albastru”, în regia lui Luc Besson și de aceea a preferat să păstreze o anumită distanță față de tot ce însemna atunci unul dintre cele mai importante filme-cult ale anilor ’80. „M-am temut că toată viața va trebuie să merg cu aripioare de delfin după mine pentru a fi recunoscut”, a mărturisit Jean-Marc Barr în interviul acordat Revistei Sinteza. Actorul nu a mai fost până acum în România, dar a trăit o frumoasă poveste de dragoste aproape de România, alături de pianista Irina Decermic, născută în Iugoslavia. Prin intermediul ei, actorul american cu origini franceze a avut ocazia să cunoască o altă parte a lumii și a cinematografiei. În ultimii ani, a jucat în multe dintre filmele controversatului regizor Lars von Trier, de care îl leagă și o frumoasă prietenie și, de câte ori are ocazia, regizează filme cu buget mic.

„Uneori, chiar și acum după 30 de ani, mă simt într-un spital de nebuni unde oamenii vin la mine să mă atingă și eu, ca o asistentă docilă ce sunt, îi mângâi pe creștet și le spun că totul va fi bine. Asta fac eu ca star de cinema”, a precizat actorul. Jean-Marc Barr s-a aflat la Cluj-Napoca, în ultima zi a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), pentru a lua parte la proiecția filmului „Marele albastru”, la aniversarea a 30 de ani de la lansare.

Jean-Marc/Foto Credit: Dan Bodea

Cum ați decis să deveniți actor? Proveniți dintr-o familie în care ați făcut cunoștință cu două culturi total diferite, ați trăit atât în California, cât și în Franța, ați studiat inițial filozofie, apoi teatru.

Am trăit în California în anii ’70, tatăl meu ieșise la pensie din Forţele Aeriene americane și eu mă bucuram de ceea ce ofere cinema-ul în acei ani. Mergeam la filme ca „Easy Rider”, „Taxi Driver”, „All the President’s Men”. Erau vremuri frumoase. Fusesem educat în spirit american, dar când Ronald Reagan a devenit președinte am simțit o anume piedică în dezvoltarea mea. Așa că am hotărât să plec în Franța, mama mea fiind franțuzoaică. În 1979 am intrat într-un program de schimb de experiență și mi s-a oferit să merg la Sorbona să studiez film, filozofie și literatură. Venind din America știam să joc doar fotbal american, nu eram deloc ceea ce numim astăzi a fi intelectual. Dar îmi doream asta. Când l-am studiat pe Platon țin minte că am primit un teanc de cărți în franceză. Eu nu citisem atâtea pe tot parcursul liceului. Unii colegi își susțineau examenul în limba greacă și eu mă gândeam ce caut acolo?. Am devenit destul de deprimat și într-o seară ploioasă, împreună cu unul dintre verii mei, am fost să vedem o piesă de teatru de Molière într-o sală unde erau mai mulți actori pe scenă decât spectatori. Și dintr-o dată am asistat la un fel de rebeliune prin faptul că am văzut cum oamenii pot fi în același timp intelectuali, spirituali, carnali. Această piesă a devenit pentru mine o frumoasă revoltă împotriva trecutului meu având în vedere că ar fi trebuit să mă înrolez în armată sau să devin preot, dacă ar fi fost să mă las la mâna familiei mele extrem de conservatoare. Tatăl meu nu a avut de ales în viață. După Pearl Harbour fusese pus în autobuz, s-a întors din al doilea Război Mondial și l-au luat din nou în Coreea. În ceea ce mă privea, nu îmi doream o viață predeterminată. Și acum plătesc prețul pentru asta. Dar prefer aspectul boem al vieții.

În casa noastră nu prea existau cărți sau discuri. Așa că aveam să încep totul de la zero în acel moment în Paris. Eram pregătit să demistific toate tabuurile. A fi american, mai ales astăzi, este destul de greu pentru că îți dai seama că și poziția privilegiată pe care o ai în societate au venit ca rezultat al morții multor oameni. Astfel am încercat să elimin cât am putut toată ipocrizia din viața mea. Din fericire am avut succes și am devenit peste noapte un star.

Erați pregătit pentru această lume?

Bineînțeles că nu. Mai ales că în 1983 am întâlnit o frumoasă fată din Iugoslavia de care mă îndrăgostisem. Câțiva ani mai târziu succesul filmului „Marele Albastru” mi-a făcut viața personală incredibil de dificilă. Nu m-am întors în America din cauza acestei fete. În plus, aveam un anume idealism cu privire la cultura europeană despre care nu știam pe atunci mare lucru. Eram entuziasmat în continuare de cinematografia anilor ’70 și după „Marele Albastru”, când am primit un scenariu de la Lars von Trier, a fost ceva extraordinar. Simțeam cu adevărat că sunt cetățean european deși mă născusem în Germania din tată american și mamă franțuzoaică.

Jean-Marc/Foto Credit: Dan Bodea

Cum vi s-a schimbat viața după „Marele Albastru”?

Ceea ce am trăit să văd că se întâmplă în cinematografia americană din anii ’80, până astăzi, a fost o transformare a filmelor în bunuri. Și am vrut să lupt împotriva acestui lucru cu orice preț. Tatăl meu a trecut prin trei războaie și datorită lui aveam o casă frumoasă în California, cu vedere la mare. Proveneam dintr-o familie din clasa mijlocie și din multe puncte de vedere eram într-o poziție aristocratică care îmi permitea să aleg. Poate de aceea am privit actoria ca o profesie pentru care trebuie să te sacrifici. Sunt jumătate francez, dar mă consideram american și, după „Marele Albastru”, deși eram eroul francezilor, eu știam foarte puțin despre cultura franceză. De aceea nu am putut face multe dintre filmele care mi s-au oferit atunci. Dar poate singurul lucru bun pe care americanii l-au adus în Europa a fost limba comună. Și atunci am putut să joc pentru Lars von Trier în „Europa” și în „Breaking the waves”. Era ceva de-a dreptul magic să faci un film european cu danezi, suedezi, englezi, francezi, germani. Dintr-o dată treceam de barierele domestice ale fiecărei țări și aveam libertatea să ne urmăm visul în tradiția inițială. Era fascinant să fac parte din filme care nu erau controlate de sistemul sovietic-hollywoodian. Vedeți și voi ce se întâmplă în America astăzi cu mișcarea #metoo și cât de coruptă a devenit lumea filmului, la fel ca Washington-ul. Am încercat să fiu sincer cu mine și chiar dacă am fost sărac am încercat să înot împotriva valului de celebritate pe care îl implică lumea filmului american. Nu mi-am cumpărat case, mașini, nu am făcut producții cu bugete uriașe. Pentru mine a avea o casă, a avea o mașină, înseamnă o mai mare responsabilitate. Dar eu, cu cât am mai puțină responsabilitate, cu atât sunt mai fericit. Asta e complet diferit de ceea ce actorii ar trebui să spună. Am colegi care au devenit milionari, au trei case și „patru soții” și au devenit oameni de afaceri. Și este destul de greu să fii creativ când ești om de afaceri. Actorii, cea mai mare parte din istoria lor, au fost echivalentul social al prostituatelor. Asta îi face interesanți. Există o calitate spirituală în a fi actor și anume starea de a nu face nimic. În cazul meu, când lucrez câteva luni la un film, îmi iau câteva luni să trăiesc. După „Marele Albastru” primul impuls a fost să mă pensionez.

Singura mea valoare se află în mine. Asta voi duce cu mine când nu voi mai fi. E un fel de competiție spirituală cu mine însumi și asta mă face fericit. Nu regret nimic din ce am făcut, nu regret filmele mai puțin reușite pentru că știu că întâlnirea cu un singur om îți poate schimba viața. Mulți oameni mi-au spus că sunt prost că am acceptat să joc în filmele lui Lars von Trier, că nu am fost plătit la adevărata valoare. Din fericire, după cinci-șase filme pe care le-am făcut după „Marele Albastru”, oamenii au început să mă sune nu pentru rolul din acel film, ci pentru a vedea actorul din mine după acel film. Și pentru mine asta a însemnat o evoluție pentru că mă temeam că toată viața va trebuie să merg cu aripioare de delfin după mine pentru a le aduce oamenilor aminte cine sunt.

„Marele Albastru” a fost proiectat în acest an și la Festivalul Internațional de Film de la Cannes

A fost „Marele Albastru” punctul de vârf al carierei până acum?

Nu neg că „Marele Albastru” a fost un cadou extraordinar pentru mine. Jacques Mayol era total opus cu rolul pe care eu l-am jucat în Marele Albastru. Și trist a fost că după trei-patru ani când lumea rostea numele lui Jacques Mayol îl asociau cu mine și cu rolul meu. Lumea era îndrăgostită de o imagine, dar eu îmi doream să rămân invizibil. După „Marele Albastru”, dacă mergeam cu metroul și oamenii mă vedeau începeau să țipe și să aibă orgasme în fața mea. Acum pot să merg cu metroul, să fiu recunoscut, dar oamenii se uită la mine cu respect. Este absurd cum celebritatea a devenit doar un mod de a-i pune pe actori să joace într-un fel de reality show, să le fie controlat fiecare aspect al vieții, să fie plătiți cu milioane de dolari și ca șobolanii într-un experiment științific să fie priviți de spectatori cum reacționează. Nu am vrut să fac parte din acest experiment și de aceea, poate într-un mod ciudat, am ales să mă sustrag din el. Dar am jucat în filme de care sunt foarte mândru și am ajuns chiar să regizez propriile mele filme.

În 1999 ați debutat ca regizor. A fost un pas necesar?

Am început să regizez din dorința de a face ceva original. Când Lars von Trier mi-a propus să fiu nașul fiilor lui în 1995, tocmai terminase de filmat „The Idiots”. Când am văzut acel film, înaintea tuturor, m-am gândit că aș putea să fac și eu asta. Îmi oferea șansa de a-mi pune propria amprentă pe ceva. Am cumpărat o cameră video cu 900 de dolari, am setat-o pe focus automat și mi-am început cariera ca regizor. Îmi tremura mâna pe cameră gândindu-mă că va fi ori ceva complet nou, ori cariera mea se va încheia acolo. Așa că am făcut trilogie despre libertatea, Lovers-Freedom to love,  Too much flesh-Freedom to fuck și Being Light-Freedom of thought and spirit. Am făcut trei filme la preț de unul și am filmat în Paris, Illinois și în India. Am simțit aceeași euforie pe care cred că Mack Sennett o simțea în 1910 când a făcut primul său film. Era o poveste de dragoste între un pictor iugoslav și o vânzătoare într-o librărie din Franța. Am început să filmăm și am avut o libertate extraordinară ceea ce ne-a dat idei pentru realizarea unei trilogii.

În acest moment mai regizați?

Avem proiecte în desfășurarea, dar în ultimii trei-patru ani, dominația distribuției americane a strangulat orice posibilitate pentru ca filmele independente să existe în forma în care cinematografia funcționează astăzi. Forma tradițională a cinematografiei aproape a dispărut și în Franța ne aflăm în poziția de a încerca să salvăm industria. Există mulți oameni care lucrează în această industrie și ești obligat să faci filme cu un milion de dolari, în loc de patru milioane, pentru a ține la suprafață acest motor. Dar nimeni nu mai dă doi bani pe produsul finit. Dacă te uiți pe piața franceză, în ultimii zece ani este secetă. În ultima ediție a festivalului de la Cannes am avut 17 filme și nu am câștigat aproape nimic.

Cum l-ați întâlnit pe regizorul Lars von Trier și cum a evoluat prietenia pe care o aveți astăzi?

După „Marele albastru” eram favoritul tuturor și acest regizor danez a vrut să mă cunoască. În „Europa”, primul film pentru Lars, am jucat rolul unui personaj jumătate american, jumătate european. Văzusem „The Element of Crime”, al lui Lars von Trier înainte de „Marele albastru” și mi-am spus că în genul acesta de filme aș vrea să joc. Când ne-am întâlnit mi-a mărturisit că nu i-a plăcut „Marele Albastru” și că nu mă vrea în filmele lui pentru acel rol. Și nu știu de ce, dar am devenit prieteni. Când sunt angajat, fie de el, sau de alți regizori îmi place să „slujesc”. Alături de Lars am luat parte la aventuri care au devenit foarte intime și am simțit că împreună cu el lucrurile funcționează pentru amândoi.

De ce credeți că „Marele Albastru” a avut un impact atât de puternic la acea vreme și încă are după 30 de ani?Ce film din zilele noastre a mai avut un impact asemănător?

Eu succesul pe care l-a avut „Marele Albastru” nu l-am trăit pe propria piele pentru că mă aflam atunci în Anglia și filmul nu a fost bine primit acolo. Eram distanțat într-un el de succesul lui. Dar cred că Luc Besson a avut o inspirație de geniu să vadă lumea lui Jacques Mayol și să transfere această lume în limbaj cinematografic. Filmul vorbește despre inocență și trebuie să fii inocent să înțelegi ce înseamnă conexiunea omului cu elementele naturii. Și mulți oameni au rezonat cu asta. Dar când faci un film trebuie să te gândești că ești parte a unei iluzii și spectatorii completează acea iluzie cu propriile lor vieți. Uneori, chiar și acum după 30 de ani, mă simt într-un spital de nebuni unde oamenii vin la mine să mă atingă și eu, ca o asistentă docilă ce sunt, îi mângâi pe creștet și le spun că totul va fi bine. Asta fac eu ca star de cinema. Pentru mine, filme puternice sunt toate filmele lui Stanley Kubrick, cu excepția ultimului său film, toate filmele lui Andrei Tarkovski, ale lui Sidney Lumet. Poate filmul care m-a atins cel mai mult anul trecut a fost „Get Out” al lui Jordan Peele. A folosit rasismul ca temă, ceea ce a făcut filmul foarte credibil dincolo de aspectul lui horror.

Cum vedeți viitorul industriei de film?

Piața este dominată de actori americani și asta se întâmplă deja de două generații. Capitalismul a învins și pare că ne îndreptăm spre un nou Ev Mediu unde mulți dintre artiști se află în ipostaza de a încerca să păstreze ceea ce știu, ceea ce cred ei că înseamnă valoarea. Uneori și eu încerc să păstrez ceea ce cred că reprezintă această profesie. Filmul este foarte puternic ca artă, dar folosit în moduri nepotrivite, se poate întoarce împotriva noastră. Multe filme funcționează ca propagandă de a ne omorî între noi. Viitorul industriei de film este la fel de nesigur ca viitorul civilizației umane. Poate la sfârșitul săptămânii Trump va decide să elimine de pe hartă Coreea de Nord sau Rusia și „nu vor mai exista probleme” pe Pământ.

Ați mai fost până acum în România, sau ați avut ocazia să lucrați aici?

Sunt pentru prima dată aici. În 1983 m-am îndrăgostit de o fată din Iugoslavia, Irina Decermic și am avut ocazia să văd Iugoslavia în perioada ei de glorie. Etniile care coexistau acolo, lumea educată, mă impresionau foarte mult comparativ cu America. De asemenea, am văzut ororile care au venit odată cu războiul și modul în care Iugoslavia a fost sacrificată de celelalte națiuni din Europa. La un moment dat, țara mea bombarda țara soției mele. Când bunica mea a aflat că aveam o relație cu o femeie din Iugoslavia mi-a adus aminte că tatăl meu luptase în două războaie împotriva comuniștilor. Dar ea a fost cea care a deschis ușa pentru această parte de lume pentru mine. Tatăl ei era un actor grozav și am putut în anii ’90 să stau pe lângă Emir Kusturica și pe lângă actorii din filmele lui. Tot ea mi-a făcut cunoștință cu filmul rusesc și polonez. Am realizat astfel că exista o altă moralitate, despre care nu știam nimic, în ceea ce privește arta cinematografică. Și cu cât intram mai mult în contact cu această artă, cu atât am început să o înțeleg. În familia mea eram condiționat și îndoctrinat să cred că filmul ar trebui să fie într-un anume fel. S-a dovedit a fi o doctrină complet greșită.

Inspirat din fapte reale, Marele albastru (1988) urmărește evoluția prieteniei dintre Jacques Mayol (Jean Marc-Barr) și Enzo Maiorca (Jean Reno), doi scufundători a căror legătură se naște încă din copilăria petrecută în Grecia și care se transformă de-a lungul timpului într-o adevărată rivalitate sportivă. Dragostea pentru adâncimile oceanice și dorința puternică de a înregistra noi și noi recorduri, chiar cu prețul vieții, sunt ilustrate în imagini care îți taie respirația, pe fundalul sonor al memorabilei muzici compuse de Eric Serra.

Prezentat în 1988 la Festivalul de la Cannes în afara competiției, Marele albastru a primit opt nominalizări la Premiile Cesar și a devenit cel mai mare succes național de box-office, cu peste 9 milioane de bilete vândute doar în Franța. Jacques Mayol însuși a contribuit la scrierea scenariului, iar la moartea lui din 2001, președintele Jacques Chirac l-a descris ca fiind ,,un simbol nemuritor al generației Big Blue’’.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × 2 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te