Lebăda neagră din carnea omului

Cancerul va ajunge să ucidă mai bine de 13,2 milioane de oameni până în 2030, un număr aproape dublu față de 2008, arată un raport ONU. Același raport arată că 21,4 milioane de noi cazuri vor fi diagnosticate anual până în 2030. În SUA, cancerul ucide aproximativ 1.500 de oameni pe zi și este a doua cea mai răspândită boală, după afecțiunile de inimă. În România, ultimele statistici monitorizau 420.000 de bolnavi, iar anual sunt diagnosticate alte 95.000-96.000 de persoane, din care peste jumătate, în fază incurabilă.


Distribuie articolul

Înainte să fie descoperite lebedele negre pe coastele vestice ale Australiei, oamenii credeau că toate lebedele sunt albe. Dar, nu, nu era așa. Nassim Taleb folosește metafora „Lebădă Neagră” pentru toate surprizele care produc ravagii în normalitatea de până la întâlnirea cu ea. Lebăda neagră este un eveniment extrem, se găseste în afara așteptărilor noastre și are un efect devastator. Războaiele, 11 septembrie, crizele mondiale, sunt niște lebede negre care au dat peste cap omenirea. În labirintul cancerului înțelegi că boala asta e lebăda neagră pentru omul care a avut ghinionul să dea cu ochii de ea. Vine încet, alunecă tăcută spre tine… Apoi se produce impactul răvășitor al imprevizibilului cu viața ta.

Mariana

„Eram în 2007 cînd am descoperit primul nodul la sân. Nu i-am dat prea multă importanță. În ianuarie 2009 am descoperit că sânii mei, amândoi, arată ca niște coji de portocală și au mameloanele îngropate. Atunci m-am speriat. Am mers la spital, acolo, la noi în localitate și doctorul mi-a spus să merg la analize la Oncologie, la Cluj. Am dat telefon și mi s-a spus că mă pot programa cam peste o lună. Între timp, cumnata mea mi-a zis să nu stau degeaba, a zis să merg la biorezonanță la București, unde mai fusese și ea, cu alte probleme. Am mers acolo și cu biorezonanța aia m-am amăgit încă vreo șase lui. După aceea au început durerile, când am ajuns la Oncologie eram în stadiul 3 b. Am intrat în operație și mi-au fost extirpați amândoi sânii dintr-o dată. M-am văzut așa, fără ei și cu stadiul trei… Am plâns vreo două ore, nu după sâni, ci pentru mine și apoi mi-am zis: am două variante, lupt sau mor înainte să-mi văd fetița mare. Și am început să lupt. Mai întâi mi-am băgat în cap ideea că e o boală ca oricare alta, că face parte din corpul meu și o voi duce cu mine câte zile voi mai avea, așa că trebuie să o cunosc bine. Am început să citesc, să înțeleg, să fiu atentă la tot ce spun medicii și să iau controlul asupra situației. Știam că nu vor fi medici tot timpul lîngă mine. Acum știu când simt de ce simt și când trebuie să plec la spital. Au urmat ani grei, dar bine că au urmat… am mai făcut operații, acum am o tumoră pe axila dreaptă, am venit din nou la operație… Va trece și asta…”
După primele ședinte de chimioterapie, au apărut efectele. Mariana s-a așezat pe scaun în baie, în fața oglinzii și soțul ei o rădea în cap, iar fetița privea. Nu e nimic grav, îi spunea mama fetiței, sunt femei care se rad în cap numai ca să fie sexi. Și râdea. De atunci, Mariana râde în fața fetiței ei pe seama bolii, de cite ori se „întâlnesc” cu ea. Spune că norocul ei a fost familia care o iubește și-i stă alături. Îi iubește atât de mult pe ai ei, încât se bucură că boala a lovit-o pe ea și nu pe ceilalți. Când soțul ei plânge, ea îl consolează. Îi spune că nu are de gând să moară! Și iar râde. Doar ochii ei azurii știu altceva, știu de câte ori îi umplu lacrimile, în singurătate. Se bucură de fiecare zi, de razele soarelui care, iată, și-n dimineața asta o încălzesc. Îi plac florile, a pus acasă trandafiri de toate culorile, are ghivece cu flori peste tot… o ajută soțul să le îngrijască.

Mariana a lucrat la Petrom, operator extracție. „Lucram cu substanțe toxice, erau în niște butoaie de 200 de litri și pe ele aveau lipite etichete cu craniul acela care indică otrava. De multe ori le foloseam fără mănuși…, prin 2010 am observat dar era prea târziu… nu știu dacă din cauza lor sau nu… dar la noi în Țicleni au murit de cancer în ultimii ani, 7 sau 8 persoane pe care eu le cunosc.” Cel mai grav i se pare Marianei felul în care oamenii reacționează la această boală, „mentalitatea” spune ea, „te tratează ca pe un animal moribund în care nu mai au de ce să investescă”. Tocmai de aceea, ar fi vrut să facă o fundație și să le vorbescă oamenilor despre ce înseamnă cancerul, că trebuie să meargă din timp la spital și să se poarte frumos cu cei bolnavi, să-i ajute, nu să-i ocolescă. „O vorbă bună face mai mult decât o tonă de medicamente, să știți, iar bunătatea nu costă nimic, e gratis…”

„Războiul” cu cancerul face mai multe victime decât orice alt război. În imagine, o sală de așteptare de la Institutul Oncologic din Cluj | Fotografii: Vakarcs Lorand

„Războiul” cu cancerul face mai multe victime decât orice alt război. În imagine, o sală de așteptare de la Institutul Oncologic din Cluj | Fotografii: Vakarcs Lorand

Statisticile te omoară înaintea cancerului

„În meseria asta pleci cu un suflet atâta (și, doctoral, deschide larg brațele) și cu știința atâta și apropie două degete. Iar pe măsură ce trece timpul, ajunge să fie invers, să știi multe dar să ai sufletul tot mai mic. Este o realitate, asta face viața de spital din noi. Nu suntem supraoameni. Luptăm în fiecare zi cu o boală nenorocită și ea e mai iute ca noi, mai diabolică. Neputința ne încrâncenează, avem nevoie de spațiul și de aerul proaspăt de afară ca să ne recăpătăm încrederea în noi, dar nu avem timp pentru asta. Și o luăm în fiecare zi de la capăt. Dacă veniți dimineața să vedeți cozile de la intrare, înțelegeți și disperarea noastră. România este pe primul loc în Europa la cancerul de col uterin și noi avem campanii publice antivaccin și n-avem un program de screening care să funcționeze ca în alte țări și atunci știi dinainte că dacă au ajuns aici, din mulțimea aceea de la ușă care se formează, în fiecare zi alta, mai mult de jumătate sunt cu siguranță în stadiul 3 sau 4. Și mai devreme sau mai târziu vor ajunge un dosar în arhivă.” Doctorul Florin Nicula e membru al Comisiei pentru Cancer de la Comisia europeană și se ocupă de programul de prevenție a cancerului. Statisticile ne indică pe primul loc la cancerul de col uterin și pe primele locuri la mortalitate în multe alte tipuri de cancer. Plus că nu toate sunt înregistrate, comunicarea este greoaie la noi, aproape imposibilă. Deși ar trebui să funcționeze trei register regionale, e funcțional unul singur, cel de Nord-Vest. Încercăm să ne racordăm la standardele vestice, dar rana din picior nu ne lasă. Suntem săraci și cancerul, ca orice boală, mușcă mai cu spor din trupul unei țări sărace. Normele privind prevenția cancerului, deși în Occident se aplică de zeci de ani, la noi abia acum vor ajunge… după ce vor fi traduse. Institutul din Cluj a accesat fonduri norvegiene și se face screening cu banii aceia, vor fi depistate cazurile de cancer mai devreme. „În Finlanda, datorită programelor de screening”, spune doctoral Nicula, „cancerul de col uterin aproape că nu mai există… Nu avem tot ce ne trebuie, facem pași înainte, dar nici cancerul nu stă pe loc și el avansează. Însă, să știți, nu la medicamente stăm prost, acolo e ceva ce se vede pentru că cei din industria medicamentelor sunt mai vocali, au un lobby puternic. Mai prost stăm cu aparatura performantă care există numai în câteva centre, cu screeningul, cu medicii specialiști care pleacă… dar mai ales cu asigurarea calității vieții bolnavilor, cu partea socială a problemei”.

Dacă în Franța există un asistent social la douăzeci de pacienți oncologi, la Institutul de Oncologie din Cluj nu este niciunul. Cu atât mai puțin în alte spitale. Un asistent social ar trebui să se ocupe de situația bolnavului în afara spitalului, să-l îndrume prin birocrație, cu dosarul de boală, cu indemnizația. Bolnavii își pierd locurile de muncă, rămân adesea singuri, părăsiți de familie…

Maria, Elisabetha, Dan, Andrei… au intrat în „fabrică”

„Mergeam pe bicicletă în fiecare zi, n-am mâncat fast food, nu fumez, nu beau… dar m-a lovit în spate. Acolo m-a lovit. M-am dus la medicul de familie și el mi-a dat un tratament de reumatism…Nu mi-a trecut durerea. Am povestit cu vecinul meu, e ginecolog, și el a zis să trec și pe la el la un control. Am trecut și asta a fost: m-a trimis imediat la Oncologie, aveam cancer de col uterin. M-am operat… fac tratament, chimioterapie, mai plec acasă, mai vin la spital… asta e viața mea acum. Cel mai greu e când aștepți să vezi dacă recidivează, alea două sau trei luni după operație, alea sunt îngrozitoare! Și apoi, ticălosul se pune pe picioare tot mai des…Îl urăsc, urăsc boala asta! Dacă aș avea o mitralieră, aș trage în ea cu toate gloanțele, să nu mai lovescă pe nimeni niciodată!”

Maria, 56 de ani, din Bistrița.

Dan din Gherla, 51 de ani, a intrat în „fabrică” acum doi ani

Dan din Gherla, 51 de ani, a intrat în „fabrică” acum doi ani

„Cel mai greu e când afli. Începi să tremuri de când te pune la aparate. Parcă începi să-l și simți acolo, înăuntru, în corpul tău, cred că nici n-ai mai avea nevoie de aparate ca să-l vezi atunci, așa de convins ești că îl ai acolo. El începe să crească în tine odată cu teama. Când ajungi în fața doctorului deja știi ce urmează să-ți spună, parcă ai vrea să-i iei greutatea și să-i spui tu că știi ce ai. Dar după acest șoc urmează altul și mai mare, realizezi ce se întâmplă. Ești șocat încet, lent, te paralizează frica. Atunci, dacă n-ai pe cineva lângă tine, i-ai dat de mâncare cancerului ani din viața ta, l-ai hrănit bine, pentru că spaima asta paralizează corpul tău, dar nu și pe el. Eu știu cum e, că și bărbatul meu a trecut prin asta. El a murit acum patru ani și eu după aceea am făcut cancer. Am știut dinainte ce mă așteaptă”.

Elisabetha din Zalău, 62 de ani.

„Vă uitați la mine că am părul negru? Așa a crescut după chimioterapie, după ce a căzut de tot, a răsărit negru, deși înainte era cărunt rău. Lucram la E-On Gaz la Gherla, n-aveam nicio durere. A început cu o diaree care nu mai trecea, m-am dus la doctor, m-a trimis la raze. Gata, aveam cancer la colon. După ce afli, te bagă în «fabrică». M-au operat, a urmat tratamentul, din 2012 vin și mai tăiem o bucată, mai înnădim treaba … dar nu e rău, și o zi contează”,

Dan din Gherla, 51 de ani

„Era la două zile după revelion, în 3 ianuarie. Începeam lucrul și dimineața, când mă spălam în baie am văzut ceva pe limbă, ca o pată, puțin în relief. Măi să fie, am zis, ce-o fi asta?! M-am dus la medicul de familie și el m-a trimis la Ploiești la Spital. Acolo au zis că trebuie analize oncologice. Am sunat și la București și la Cluj și, unde mi s-au părut oamenii mai binevoitori, acolo m-am dus. M-au operat, fac tratament, chimioterapie și aștept… Am un copil acasă, are un an, îl cheamă Andrei… Nu sunt supărat pe viață, sunt supărat pe mine, că lucram în petrol, sunt biochimist și mă uitam să văd dacă mă vede șefu ca să nu-mi pun masca… parcă pentru șefu o puneam! Și acum, iată…Ce aș schimba în sistem? Felul în care suntem tratați, cînd lucrăm și facem 200 de milioane vechi pe zi eram buni, acum nu mai suntem importanți, când ne îmbolnăvim, sistemul zice: N-am, de unde să-ți dau? N-am!”

Andrei, 32 de ani

Lângă Andrei stă Carmen. S-au cunoscut acum doi ani, s-au căsătorit, apoi ea a născut. Relația lor mergea bine. Pâna acum, când au primit lovitura. „E ca atunci când te lovește un meteorit!”, spune ea. Au pornit așa, amorțiți de spaimă spre Institutul Oncologic din Cluj. Ea nu se desparte de el, decât noaptea când merge la o prietenă să doarmă. Stă la ușa unde el face chimioterapie, apoi pe un scaun lângă patul lui. După primele ședinte de chimioterapie, lui a început să-i cadă părul. S-au dus la frizer. El s-a așezat pe un scaun și ea pe celălat. S-au tuns amândoi. Cu copilul stau socrii, acasă, în Prahova. Iar ei, unul lângă altul, urcă Golgota în fiecare zi fără să știe de ce tocmai ei.

Cel mai dur moment al întâlnirii cu cancerul este momentul adevărului

Cel mai dur moment al întâlnirii cu cancerul este momentul adevărului

Labirintul și „Ariadna”

Deși a împlinit 85 de ani de existență, Institutul Oncologic are un psiholog pentru adulți doar din 2011. Unul singur pentru toate secțiile și toți bolnavii. În Franța este un psiholog la două saloane, la noi în legislație se recomandă un psiholog pe fiecare sectie. Un psiholog la tot spitalul, e o situație fericită, spune doctorul Florian Nicula, pentru că alte spitale nu au nici atât! „S-au învățat de pe vremea comunismului că treaba asta cu psihologia nu e importantă, spune medicul Nicula, unii doctori mai în vârstă nici nu vor să audă de psiholog, nu-i trimit pe pacienți la el, așa s-au învățat, că fac ei tot! Eh, nu e așa, aspectul psihicului, după depistarea precoce, dă principala șansă la viață! Dacă ne-am ocupa de aceste aspecte, două treimi din pacienți ar supraviețui! Nemaipunând la socoteală că, dacă populația ar merge la psiholog în viața curentă, nici nu s-ar mai îmbolnăvi atâția! Pentru că stresul este unul din factorii favorizanti.”

„Locul acesta, boala însăși este un labirint”, spune Florina Pop, psihologul Institutului. Din el iese cine poate. Dar un psiholog îi poate ajuta să găsescă mai ușor drumul, să rătăcescă mai puțin prin întuneric. Îi poate ajuta și în relațiile cu familia. „Multe mame bolnave îmi spun: Nu vă ocupați de mine, vorbiți cu copilul meu, cu soțul, ei au mai mare nevoie de ajutor decât am eu, eu îmi duc boala cum pot, dar ei suferă!” În fiecare zi încearcă să ajute 8- 10 pacienți, de dimineața până seara, uneori vine și sâmbăta și duminica, atunci când are pacienți cu tendințe suicidare și ei trebuie urmăriți continuu…

Cele mai frumoase lecții de viață de la ei le poți avea. Se vorbește mult despre o stare paradoxală de optimism, de seninătate care se instalează la pacienții oncologi. „Da, așa este”, confirmă Florina, „ea vine dintr-o descoperire extraordinară pe care ei o fac, își revizuiesc viața și încep să trateze fiecare zi cu bucurie. E vorba și de sindromul de dezvoltare posttraumatică. Pentru ei fiecare zi e o minune, se bucură de soare pentru că soarele e frumos, de ploaie pentru că ploaia e frumoasă, de nori și de faptul că alți oameni respiră în încăpere cu ei, se bucură și de gustul apei, de o oră fără dureri.”

Situația unui psiholog oncolog nu e ușoară. El nu poate să-și urmărescă pacienții pe termen lung, ei vin și pleacă precum mareea, nu știi niciodată când e ultima dată. Vin din toate părțile țării, sunt de toate vârstele, au copii, familii, în jurul spitalului s-a creat un fel de campus cu locuri de cazare pentru însoțitori. Adresele se dau de la unuii la alții, la fel și paturile. Cei mai sărmani dorm în subsolul bisericii care s-a ridicat în spatele spitaluilui. Noptea se strecoară acolo printr-un culoar comun, un fel de punte între „fabrică” și ultimul avanpost.

Florina e calmă, fragilă, ea ascultă. „Habar n-avem câtă nevoie au oamenii să fie ascultați. Suntem obișnuiți să le spunem noi lor tot felul de lucruri pe care le considerăm imperios utile și necesare și, când am terminat de spus, zicem că ne-am făcut datoria. Dar nu, e invers. Ascultați, ascultați-i voi pe ei! Cu majoritatea pacientilor pe care i-am întâlnit atunci când erau internați pe secții de Chirurgie am continuat să lucrăm și în momentul tratamentului chimioterapeutic, dar mai ales radioterapeutic, ori să reușești să lucrezi timp de 20-25 de ședințe cu cineva nu este puțin”.

În ei se deschid toate fluxurile de energie, mulți funcționează în perioada de boală la capacitate psihică maximă, se mobilizează formidabil și fac eforturi să înțeleagă boala, să găsescă soluții pentru ce lasă în urmă, să-și pună viețile în ordine. Unii fac ce și-au dorit de mult dar n-au reușit, alții fac ce trebuie să facă, dar au tot amânat. Se împacă cu vechii prieteni, iartă tot ce credeau că nu pot ierta și intră într-o stare de beatitudine care le dă putere, forță.„După ce reușim să revedem situatia, să spună tot ce consideră că e necesar, cautăm să înlocuim ce se poate şi ajută mai mult să fie schimbat, astfel că, înainte şi după intervenţia chirurgicală să poată fi mult mai pregătiţi din punct de vedere emoţional. Intervenţia psihologică încerc să fie adaptată fiecărui pacient în parte, cu accent pe relaţia terapeutică, dar în acelaşi timp fără a mă abate de la principiile psihoterapiei validate ştiinţific; contează mult ce spunem, cum spunem şi când spunem”, spune Florina.

Cabinetul psihologului Florina Pop este cât spaţiul unui lift şi jumătate

Cabinetul psihologului Florina Pop este cât spaţiul unui lift şi jumătate

Dar cum să îi ceri unui bolnav de cancer să lupte cu boala când toți știu că nu are rost, că mai devreme sau mai târziu (un maxim de supraviețuire raportat oficial este cam de zece ani) va ajunge tot acolo, doar cu un plus de suferință? Nu prea ajută să le spui că totul va fi bine și să gândească pozitiv și să fie tari. Asta îi obligă și-i împovărează, în plus au sentimentul că nu-i înțelegi, că nu pot fi tari în momentele acelea. Și atunci e mai bine să le spui: „Nu e uşor, nu are cum să fie uşor, în față e o perioadă grea, extrem de grea, dar ajută mult să vedem ce putem face cu această perioadă. Dar e o bucată din viața ta, e tot viață, tu alegi să o trăiești încrâncenat sau senin, ca un învins sau ca un învingător! Simți nevoia să plângi, plângi, e normal, anormal ar fi să faci pe eroul și să nu te descarci, dacă ești trist, simtă-te liber să fii trist și asta e normal, dacă te înfurii pe boală e normal și asta! Nu faceți din bolnavi niște eroi obligatorii, ei sunt ca noi, oameni fragili și în plus, cu un bolovan în spate, nu-i poți spune hai du bolovanul, că tu poți! Mai bine îi arăți că îl înțelegi, că știi cât de greu e bolovanul și-l lași să se vaite pe umărul tău. Singur, va trece peste momentele astea, dar nu-l forța!”

De curând, Florina a avut un caz special. O femeie în vârstă de 56 de ani, diagnosticată cu cancer stadiul patru. A refuzat orice intervenție sau tratament. Voia să se sinucidă, avusese deja doua tentative. Florina a stat lânga patul ei fără să-i spună nimic, doar a ascultat-o. După câteva zile,i-a spus: „Dacă fiica dumneavoastră ar fi în aceastaă situaţie și ar refuza tratamentul, ce ați spune? Ce credeţi că ar ajuta să facă? Ce aţi sfătui-o să facă?” Atunci femeia a stat pe gînduri și apoi a lăsat medicii să-și facă treaba. „Din pacate, moartea și soarele nu prea pot fi privite faţă în faţă… nu e deloc ușor, nu are cum să fie ușor să ne gândim acolo, dar ajută mult să încercăm, atât cât se poate să alegem ce putem face și ce ne e de folos să facem”, spune Florina.

Cum să poți stăpâni New York-ul?

Cercetarea în domeniul cancerului merge în principal pe proiecte finanțate din bani europeni și din granturi naționale. În ultimii zece ani, cercetarea la Institutul Oncologic a însemnat peste 30 de proiecte de cercetare în domeniul cancerului de un nucleu de 25 de cercetători in colaborare cu clinicieni si anatomo-patologi. Dacă n-ar mai avea și venituri din granturi, poate niciun cercetător n-ar mai sta aici.

Cercetătorul Ovidiu Bălăcescu vorbește despre cancer într-un mod aparte. „Imaginați-vă că priviți la microscop activitatea unei celule canceroase”, ne explică el. „Știți cum arată? Ca orașul New York. În interiorul ei au loc atâtea activități cam câte au loc în New York într-o oră de vârf. Și atunci începi să le urmărești, trebuie să afli cum acționează, cum evoluează, cum își organizează activitatea în interiorul acela imens. Pare un haos și e greu să stăpânești haosul! Cancerul este o entitate care se dezvoltă din celulele organismului gazdă, însă cu un comportament diferit, supus anarhiei. Tumora funcționează ca un stat în stat, după regulile ei, nu după regulile statului gazdă. Tumora este imprevizibilă, se adaptează mediului în care se dezvoltă, îi captează atenția pentru susținere și dezvoltare și, la un moment dat, încearcă să îl controleze și să îl supună. De multe ori celulele tumorale rezistă terapiei antitumorale administrate. Rămase după bătălie, revin și continuă războiul cu gazda”.
Tumora nu depinde de nimic din ce se întâmplă în jur, ea crește cât dorește, pleacă unde vrea, se adaptează mediului și este de când viața pe pământ. Nu doare și nu se vede, din punct de vedere imagistic se vede doar după șase ani.

Un proiect important de cercetare la care se lucrează acum vizează rezistența la terapie a unor pacienți. S-a observat că jumătate dintre aceștia nu răspund la tratament și atunci, încearcă să afle DE CE? Mergând în amonte, plecând de la caracteristicile inițiale ale tumorilor, înainte de tratament și scanând întreg genomul uman prin analize comparative se pot obține anumite răspunsuri la aceste întrebări. De ce nu răspund unele persoane la tratament? Pentru că, la anumiți pacienți, se pot activa mecanisme implicate în repararea leziunilor produse de terapie, ca mecanisme proprii de apărare.

În mod normal, din punct de vedere imunologic ne-am putea apăra, dar cancerul atacă atunci când suntem slabi. De aceea se spune că stresul, fumatul și alti factori care țin de viața noastră zbuciumată favorizează apariția cancerului.

În biroul medicului Patriciu Achimaş, atrage atenția volumul lui Nassim Taleb

În biroul medicului Patriciu Achimaş, atrage atenția volumul lui Nassim Taleb

Adevărul ca un bisturiu

Un chirurg într-un institut oncologic din România operează peste 500 de pacienți pe an, asta înseamnă cam două operații în fiecare zi lucrătoare. Totul este mai complicat, mai greu, mai imprevizibil, cu mai puține resurse decât în alte țări europene. Medicii pleacă pentru salarii mai mari în Vest.

„O mare problemă este să reținem în țară rezidenți buni. Dar cum vom face asta cu bani puțini, greu de spus. Cum să-i rețin când nu am argumente? Le pot eu da salariul din Vest? Eu am fost în Germania și m-am întors, dar știu cum e acolo. Și atunci îi înțeleg pe cei care pleacă. Vreau să fac și facem tot ce putem, institutul nostru merge bine, e, poate, cel mai dotat din țară. Dar suntem o insulă și insula asta e ca în Robinson-ul lui Gellu Naum, deși singuri, suntem înconjurați de multi alții cu care interacționăm. Mă afectează sărăcia oamenilor, a instituțiilor, mă afectează ignoranța. E incredibil cum se pot derula campanii antivaccin, dar n-au fost campanii penru vaccin și screening. Dacă am face informare și prevenție și societatea ar participa la asta, media ar pune umărul și ea, poate n-am avea incidența aceasta la cancer. Dar noi facem emisiuni antivaccin sau propagandă tratamentelor alternative. Cancerul e greu de stapânit și medical, cum să-l oprești cu mușețel?”, spune directorul Institutului Oncologic din Cluj, Patriciu Achimaș.

Dacă am face informare și prevenție și societatea ar participa la asta, media ar pune umărul și ea, poate n-am avea incidența aceasta la cancer. Dar noi facem emisiuni antivaccin sau propagandă tratamentelor alternative. Cancerul e greu de stapânit și medical, cum să-l oprești cu mușețel?

Patriciu Achimaș, directorul general al Institutului Oncologic Cluj

Privind fără iluzii societatea românescă, directorul de la Oncologie spune că, fără o strategie comună, pe termen lung în care educația, sănătatea și media să conlucreze, nu se va schimba starea de sănătate a populație, vom fi tot ultimii la calitatea vieții, la gradul de accesibilitate la un tratament performant și vom fi tot în fruntea listei la incidența unui tip de cancer care în alte țări aproape că este eradicat.

„România e o țară săracă și nu are cum să depășescă marile ei probleme până când nu face bani, explică Patriciu Achimaș. Cât timp PIB-ul pe cap de locuitor este de trei ori mai mic decât al unei țări europene, țara asta nu are cum să trateze pacienții de orice boală, cu atât mai puțin de cancer, ca în altă țară europeană”.
Și poate că are dreptate. Dar cu atât mai mult va mușca boala asta crudă din noi cu cât ne simte slabi.

La coadă se dau șanse. Nu multe de fiecare

Dacă ajungi la un institut oncologic bun, chiar și în România, mai ai o șansă. Dar nu toți pot încăpea în tunelul la capătul căruia se zărește o liminiță. Cei mai mulți rămân afară, victime sigure. Nediagnosticați bine, nediagnosticați la timp sau prost tratați. Dimineața, în holul Institutului Oncologic din Cluj, nu ai aer să respiri. Coada la fișier este ca un animal preistoric, umple tot spațiul și apoi se prelungește pe patru rânduri până la subsolul clădirii. Holurile spitalului sunt la fel de pline.

Spaţiul alb al unui salon se sprijină pe câteva iconiţe de hârtie

Spaţiul alb al unui salon se sprijină pe câteva iconiţe de hârtie

Aici vin cam 7.000 de noi cazuri pe an și 1.000 pe săptămână vin la control. Din 1958, de când se păstrează arhiva, cam 200 de mii de pacienți au trecut prin acest loc. Fiecare a devenit un dosar. Arhiva spitalului este și ea un labirint, unul sub pământ, la subsolul clădirii, în care fiecare bolnav de deasupra este un dosar verde, iar în trei săli separate, la fel ca în lumea reală, cimitirele, stau dosarele cu decese. Din 1996, Mihaela Sârb digitalizează arhiva și de atunci până acum au trecut cu nume și prenume prin pâlnia aceasta 120 de mii de oameni.

Doamna Valentina care lucrează la arhivă știe aproape toate dosarele unde se află. „Dacă mă întreabă cineva de vreunul, închid ochii și nu-mi trebuie mult, că-mi și dau seama unde ar trebui să-l găsesc”. Pe cât de răspândiți sunt bolnavii reali, în viață sau nu, pe tot cuprinsul țării, pe atât de concentrate și ordonate sunt dosarele lor aici. Un om afară sau în Cer este un dosar aici. Și printre ele, câțiva oameni deretică în fiecare zi, dau de mâncare pisicii Smaranda, se întristează când trebuie să ducă un dosar în Sala de decese și aproape că se bucură când nu mai află nimic de câte unul. Poate a scăpat, s-a luat cu viața și de aia n-a mai dat niciun semn…

„Dacă mâine toți cei bolnavi de cancer s-ar porni spre spitale, n-am avea unde să-i primim, sistemul n-ar face față.”

Patriciu Achimaș directorul general al Institutului Oncologic din Cluj

Distribuie articolul
  1. Pingback: Lebăda neagră din carnea omului | Gazetino

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te