1
2
3
4

Este primăvară, 1937. Pe crestele munţilor suflă un vânt subţire şi rece de-ţi pătrunde sub cămaşă fără să i te poţi împotrivi. Mersul pe potecile umede e greoi, caii sunt obosiţi, dar oamenii sunt veseli. Pentru că cei care urcă acum pe cărările Apusenilor sunt împătimiţi de cercetarea locurilor şi oamenilor de pe unde trec.

În mijlocul lor este profesorul francez Emmanuel de Martonne, iar cu el, din dorinţa de a vedea cum lucrează, de a deprinde metodele lui de cercetare, au venit mai mulţi profesori universitari din toată ţara şi chiar din Franţa. Pe ei îi veţi găsi în enciclopedii, în manuale şi le veţi vedea statuile pe străzile României sau în muzee. sunt discipolii acelui domn cu pălărie, care merge în frunte, cel cu barbă şi cravată. (Vă spun sincer, dânsul nu renunţă la ţinută nici când vântul suflă să-ţi zboare şi capul, nu doar pălăria).

Este domnul de Martonne. Profesorul. Lui n-o să-i găsiţi, peste ani, nicăieri statuia. Pentru că nu i-o va face nimeni. N-o să găsiţi nici amintirea lui printre oameni. Pentru că l-au uitat. O să găsiţi o „pseudostradă” în spatele universităţii centrale din Cluj, cam 50 de paşi lungime, cât ţine o singură clădire pe o parte şi pe alta. N-o să găsiţi pe nimeni nici pe strada aceea care să ştie cine a fost, deşi veţi sta şi câteva ore în aşteptarea unui singur om care să-i recunoască numele.

„Aici în comuna Bucium Şasa, a poposit în anii 1921 şi 1936 (nr. corect 1937) Emmanuel de Martonne, mare om de ştiinţe geografice din Franţa. Aici a cercetat compoziţia stâncii de bazalt Detunata” stă scris pe plăcuţa de pe această casă de moţi de aproape 100 de ani

Dar nu-i nimic, căci cineva îl va fi recunoscut şi pe el

De dimineaţă, când s-a aflat că vine, băieţii s-au spălat pe picioare, s-au încălţat, şi-au schimbat cămăşile, fetele au cules flori şi-au alergat de pe piscuri, de pe toate văile să-i iasă în cale, să-l întâmpine. Ciobanii şi-au îndreptat şi ei turmele spre Abrud, să-i iasă în cale. Ei îl cunosc. L-au văzut printre ei, l-au adăpostit în odăile lor sărăcăcioase, i-au dat să mănânce la stâne, i-au spus despre ei şi traiul lor, i-au spus despre munca grea, i-au vorbit despre umilinţe. Nu e prima dată când vine. Umblă prin ţara lor, prin locuri numai de ei ştiute, de aproape 40 de ani. Mai bine decât domnul acesta, venit de la capătul lumii ca să-i asculte, aproape că nu i-a cunoscut nimeni.

Se spune că ar fi scris cărţi despre munţii lor, despre ape şi despre ei. Dar ei n-au văzut niciodată vreo carte de-a lui. Se spune că toate cele aflate de el prin părţile noastre neumblate de domni până acum ar fi folosit la întregirea acestei ţări, după ce-a trecut de Marele Război. Dar lor nu le-a spus nimeni.

Doar unul firav şi cam spălăcit care-i însoţeşte pe domnii călare va scrie la o gazetă despre trecerea profesorului pe la ei şi undeva, în podurile unor odăi cu multe rafturi, se vor păstra acele file de ziar şi cineva, peste nu se ştie câtă vreme, poate niciodată, le va şi citi. Iar la Gazetă* (Gazeta Ilustrată din iulie-august 1937) se va afla scris aşa.

„Cu paşi grăbiţi, veşnic gânditor, cu zâmbetul de bucurie când vedea copiii ţăranilor noştri, urca cu multă vioiciune potecile întortocheate ale munţilor. Astfel petrecu şase zile. Peste tot era întâmpinat cu bucurie, ţăranii şi copiii lor ieşeau în calea profesorului să-l întâmpine cu vorbele lor simple de mulţumire că nu i-a uitat. Profesorul era atâta de impresionat, încât în orăşelul Abrud, când o fetiţă de liceu îi oferi un splendid buchet de zambile, spunându-i: «Domnule Profesor, transmiteţi copiilor din Franţa dragostea noastră neţărmurită», profesorul de Martonne, cu lacrimi în ochi, îmbrăţişând fetiţa, spuse: «Îţi mulţumesc şi voi transmite cu mare plăcere dragostea voastră. Doar atâta a mai putut spune emoţionat la întâlnirea din micul târguşor moţesc»”.

Şi cronicarul ne spune mai departe povestea ultimei călătorii a geografului Emmanuel de Martonne pe la noi: „Cu cât înaintăm spre interiorul masivului, multipluralitatea problemelor se iveşte la tot pasul. Astfel în continuarea drumului, spre Ivăneşti (nota red: un sat al comunei Bucium, Alba) nu ne frapau numai numeroasele niveluri de eroziune, ci însăşi aspectul resfirat al aşezărilor, care sunt o adaptare tipică la factorii fiziografici. Ca ocupaţie, populaţia, pe o scară mai mică, se îndeletniceşte cu agricultura şi cu păstoritul rudimentar, local. Ceea ce ne-a impresionat mult a fost vizitarea unei şcoli primare, din cătunul Ivăneşti, unde au fost câteva momente duioase când într-o căsuţă mică, dintre munţi, vlăstare tinere, copilaşi de buciumani, care aleargă din mari depărtări, de la casele risipite pe pantele munţilor, îşi arată năzuinţa lor spre învăţătură. La cele câteva chestionări făcute de învăţători, copiii răspundeau cu multă dragoste despre neamul nostru şi despre neamurile înrudite cu noi”.

„Pretutindeni, pe văi, pe pantele dealurilor, se întâlnesc satele de vale, precum Buciumele, altele resfirate, grupându-se adeseori sub forma unor cătune, unde condiţiile de existenţă sunt mai prielnice, formând aşa-numitele crânguri, grupări caracteristice numai în Munţii Apuseni”.

Vă daţi seama că micul cronicar nu avea de unde să ştie dacă, undeva pe lumea asta sau pe cuprinsul ţării, se mai întâlnesc sau nu astfel de cătune, dar desigur, că profesorul de Martonne le vorbeşte, le explică şi celorlalţi din grupul însoţitorilor ce văd. Scopul excursiei este unul ştiinţific, studiile savantului francez consemnate în urma acestei călătorii vor fi publicate de acesta într-un volum de specialitate.

Drumul lor va trece pe la Zlatna, Abrud. Mergând la Detunate, expediţia se opreşte în seara de 25 martie la Bucium şi, la fel ca în 1921, de Martonne şi colegii lui trag peste noapte la familia David. Casa are patru camere la etaj şi tot atâtea la parter. Camerele de sus s-au eliberat iute pentru oaspeţi, ai casei făceau asta frecvent când aveau musafiri, pentru că altminteri şi familia era mare. Ai lui David aveau patru feciori şi patru fete. Tot acolo mai poposiseră şi alţi oameni de seamă, domni de la oraş, trupa de teatru a lui Iosif Vulcan, revoluţionari şi oameni politici.

David din Bucium îşi deschisese încă înainte de 1918 în casa aceasta o bancă, filială a celei din Abrud. Era singurul om mai înstărit din Bucium. „Noi nu-i ştiam niciunii numele mic”, mărturiseşte învăţătoarea Victoria, vecina lui, „pentru că în sat toată lumea îi spunea Domnul. El era singurul domn din Bucium, n-aveai cum să-l încurci”.

Casa cu parter de piatră şi etaj de lemn are acum un aer trist, de bătrân abandonat. Pe peretele ei, nu se mai ştie când, a fost bătută în cuie o plăcuţă pe care moţii au scris, însemnând locul, ca să nu uite: „Aici în casa familiei David, au poposit în 24.07.1900 venind de la Abrud spre Detunata membrii Societăţii de teatru român în frunte cu Iosif Vulcan, Gheorghe Dima şi Vasile Goldiş. În 23.07.1921 şi 25.03.1936 (nr corect – 1937) a poposit spre a studia Detunata, marele geograf Emmanuel de Martonne”. Avea să rămână unica bornă, singura consemnare a trecerii lui pe drumurile României, deşi a cercetat toate regiunile ei, munţii şi apele, aşezările şi marginile ţării. Plăcuţa de pe casa din Bucium va fi o piedică în calea uitării, schimbată când cea veche a putrezit, dar alta refăcută e acolo şi acum.

Moţii de azi

Ne aşezăm la masa doamnei învăţătoare. E singură, dacă nu punem la socoteală pisica albă ca neaua şi câinele culcat la soare. Completează integrame şi citeşte ziare. Se bucură de noi, îi umplem casa şi putem depăna amintiri. S-a născut în Bucium, n-a plecat niciodată de acolo. Acum are 85 de ani. A fost învăţătoare în satele acestea, aproape o viaţă. Îi ştie pe toţi. Cei din casa David unde a poposit de Martonne cu echipa lui de profesori erau mai răsăriţi. „Acolo îi primeau pe oamenii de vază, era şi perioada aceea a afirmării românilor, un fel de curent al timpului care-i însufleţea pentru cauza românească. Ei au căutat să sprijine cum pot mişcarea aceasta”, explică învăţătoarea Victoria Crişan.

În zare, cele două Detunate de la Bucium, studiate de profesor şi echipa sa în expediţiile geografice din Munţii Apuseni

De altfel, cei patru feciori David s-au făcut toţi avocaţi, iar fetele s-au măritat şi ele cam tot cu avocaţi. Casa i-a fost lăsată unuia dintre feciori, prin bună înţelegere între fraţi. S-au înţeles ca el să ducă greul gospodăriei şi atunci el o va moşteni. Nicolae David s-a trezit greu împovărat de pe urma casei, plătea cu greu cotele, se îndatora şi tot nu putea acoperi dările către stat. Când au venit comuniştii, o vreme i-au lăsat casa, dar apoi l-au dat afară din ea. Nevasta lui cu copiii a plecat la Alba, iar el a căutat să se adăpostească prin sat. „Era bolnav, avea ulcer şi o ducea rău. În sat, oamenii se cam fereau să-l ajute că atunci, dacă te vedeau cu chiaburii cum le spuneau, te luau la ochi şi nu era bine nici pentru tine. Doar Ana neni, o unguroaică, s-a înduplecat şi l-a primit la ea. Apoi au găsit o casă goală unde s-a mutat până când a murit, Ana neni l-a îngrijit, îi ducea mâncare”. Casa a fost la început internat pentru copiii de pe munţi, apoi aprozar şi mai pe urmă bibliotecă. Dar cum casa n-a fost luată cu acte de stat, la un moment dat a fost vândută familiei Jurcă pe o sumă frumuşică. După revoluţie, biblioteca s-a mutat la Primărie şi familia Jurcă şi-a luat casa în stăpânire. E un fel de a spune, căci nefiind în sat, au lăsat-o în grija învăţătoarei Victoria care ne spune povestea ei. Dar nu pentru multă vreme, căci a apărut o moştenitoare a familiei David, soţia unui strănepot, care revendică dreptul asupra casei. A mai pus şi ea un lacăt pe casă. Aşa că bătrâna învăţătoare a dat cheile înapoi, dezgustată de bătăliile care se duc pe o casă care dă să moară sub ochii lor.

„La parter, mai demult, casa avea tavanul pictat, erau cununi de flori şi aşa mi se părea, parcă era capul împăratului Traian. Odăile de sus erau mari, înalte şi frumoase. Când aveam eu grijă, casa era încă în bună stare, dar nişte copii ştrengari mai spărseseră un geam, iar jos, pe vremea aprozarului, s-au vopsit pereţii, nu mai era pictura. Însă bănui că e doar un strat de var slab, poate fi spălat. Desigur, aici s-ar fi putut face săli de cultură, un muzeu sau un han, orice în loc de nimic.”

Îşi aminteşte iernile de altădată, cum ajungeau la şcoală prin troiene, învăţătorii şi copiii, la fel de dârji. „Erau cei de sus, dintr-un cătun de pe munte, făceau două ore până la şcoală şi n-au lipsit o zi. Nu lipseau nici de boală, că nu se îmbolnăveau, mişcarea, aerul curat, îi întărea. Iarna veneau prin nămeţi, câteodată un părinte le desfăcea zăpada, dar atât. Copilul avea datoria să meargă la şcoală şi nu ţi se părea nicicum că la şase ani pleacă prin munţi atâta drum, era ceva firesc. Eh, şi ce credeţi? Din cătunul acela au ieşit două farmaciste, ingineri, maiştri, niciun terchea-berchea! Copiii moţilor învăţau carte, ajungeau profesori universitari, judecători, ingineri”.

Îşi aminteşte şi cum mergeau ei, dascălii pe jos la şcolile din alte sate. „Când întâlneai o remorcă cu lemne şi te lua deasupra pe trunchiurile îngheţate, era mană cerească. Sufla vântul că îndoia gerul, dar tot era mai bine decât pe jos. Sau ne mai lua câteodată maşina de la ORCA, cu care se transportau vacile sau porcii: urcam acolo cu animalele, nu făceam nazuri şi aşa ajungeam la şcoală. Zăpezile parcă erau şi mai mari atunci. Purtam ciorapi, nu pantaloni, să ştiţi, mi se lipeau ciorapii îngheţaţi de picioare că nu-i mai puteam dezlipi, da nu ne plângeam şi nu lipseam niciodată de la ore. Am fost învăţătoare pe satele astea 35 de ani neîntrerupţi.”

O ascult povestind despre copiii moţilor şi-mi amintesc întâlnirea lui de Martonne cu copiii de la o şcoală din Bucium, povestită de ziarist în Gazeta Ilustrată. Exact aşa îi descria şi el. Impresionat de dârzenia lor, de Martonne a vrut să-şi facă o fotografie în mijlocul lor, fotografie care apare publicată lângă articol.

Despre buciumani de Martonne va scrie despre locurile lor: „Tipul de populare cel mai comun în Ţara Moţilor este satul adunat, ca în regiunea dealurilor înalte. Probabil că a avut loc, aici, o colonizare, al cărei areal corespunde aproximativ cu aria masivelor eruptive din jurul Abrudului. Numele de Bucium, repetat de mai multe ori, arată cu siguranţă o origine comună. Fiecare din aceste sate este situat la obârşia unei văi, într-o poziţie retrasă faţă de drumurile mari, adăpostită de vânt, în apropierea pădurii şi a păşunilor de pe înălţimi, cu terenuri agricole întinse pe fundul văii. Tipul de casă cel mai răspândit în Ţara Moţilor este casa românească simplă, cu acoperiş în patru ape, foarte înalt, cel mai adesea din paie. Aspectul este pitoresc, dar interiorul este modest. Regiunea, pentru bogăţiile ei minerale, nu este mai puţin cunoscută pentru sărăcia locuitorilor. Un proverb transpuns în cântec spune: «Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă»”.

Dar doamna învăţătoare nu-şi aminteşte mare lucru despre geograful trecător, era prea mică pe atunci. Ştie doar din auzite că pe acolo avea drum dumnealui când venea să cerceteze munţii. În afară de ce stă scris pe plăcuţă, satul nu mai ştie nimic despre acest straniu personaj. Liliana Duna, bibliotecara comunei, regretă că nu are în arhive sau la bibliotecă nimic despre de Martonne. „Ne-ar prinde bine, vin mulţi turişti în drum spre Detunatele, autocare pline, toată vara, chiar şi iarna. Fac poze şi trec mai departe. Dar nu avem informaţii să le oferim, i-am fi recunoscători Universităţii de la Cluj dacă ne-ar da ceva, orice, o prezentare sau nişte date lămuritoare despre acest geograf şi despre cercetările lui în munţii noştri. Dar n-am avut până acum niciun interes din partea lor.”

Cheile Turzii, fotografie pe sticlă realizată de Emmanuel de Martonne. În fundal, satul Petrindul, anul probabil 1921

Lecţia de uitare am uitat cine ne-a predat-o

Facultatea de Geografie din Cluj îi datorează mult la începuturile sale acestui geograf francez, Emmanuel de Martonne. Prezentarea facultăţii pe site-ul ei începe aşa: „Geografia, ca domeniu academic de cunoaştere, are o certă şi îndelungată tradiţie în Alma Mater Napocensis. În anul 1919, două personalităţi marcante ale geografiei vremii, Emmanuel de Martonne şi George Vâlsan, puneau bazele învăţământului geografic modern în limba română în cadrul Universităţii Daciei Superioare”. La un etaj al acestei clădiri, în capul scărilor, lângă bustul lui George Vâlsan, lipit de zid, un poster cu o fotografie a lui de Martonne şi o descriere a contribuţiei acestuia la fundamentele învăţământului geografic.

A scris peste 60 de lucrări despre ţara noastră, are două teze de doctorat privind România şi a elaborat studii pentru cele patru regiuni româneşti, folosite la Conferinţa de Pace de la Paris în realizarea noului stat românesc în 1918. Hărţile lui au fost de asemenea folosite în stabilirea graniţelor României, în special graniţa de Vest. Dar lui nu i s-a făcut un bust, deşi pe ajutorul lui s-a sprijinit Vâlsan, care stă alături, pe piedestal.

Profesorul Nicolae Ciangă a predat la această facultate geografia umană, un domeniu introdus la noi chiar de Emmanuel de Martonne, care era discipol al lui Vidal de La Blache, fondatorul geografiei moderne, al geografiei umane. Continuă să vină la facultate zilnic, este îndrumător de doctorat şi un obişnuit al locului.

Volum despre relaţia lui Em.de Martonne cu România publicat de Gavin Bowd, istoric britanic

Are pe masă lucrările lui de Martonne, le-a luat de la bibliotecă pentru întâlnirea cu noi şi pare sincer emoţionat când vorbeşte despre acest om. „Când a venit în România prima dată, în 1899, a găsit un teren virgin aici, practic nestudiat de nimeni. În 1875 se înfiinţase Societatea de Geografie, dar care nu avea niciun geograf în ea. Erau istorici, filologi, alte pregătiri. De Martonne a venit la sugestia colegului lui de facultate de la Paris, Pompiliu Eliade. A făcut multe cercetări în perioada aceea, în principal pe Carpaţii Meridionali, dar şi în Valea Jiului sau în Bucegi. Teza lui de doctorat susţinută la Paris în 1902 s-a numit «La Valachie». Trei ani mai târziu a obţinut a doua teză de doctorat la facultatea de ştiinţe din Franţa cu studiul Alpilor Transilvaniei, de data aceasta. Practic, primele informaţii documentate despre relief, ape, populaţie, ocupaţii, resurse şi climă de pe ambele părţi ale lanţului Carpatic, de la el le avem. A revenit frecvent, şi-a făcut prieteni pe tot cuprinsul acesta, dincoace sau dincolo de Carpaţi, era un fin cunoscător al oamenilor, învăţase de la maestrul său să studieze complex locurile. A publicat ulterior tratate de geografie fizică, de morfologie, dar beneficiul pe care îl aduc studiile sale este unul imens şi în ceea ce priveşte geografia umană. Ele sunt bazele sociologiei şi antropologiei de azi. De altfel, viitorii antropologi ai României îl însoţeau şi ei în expediţiile lui prin ţară, ca să înveţe de la el. Romulus Vuia şi George Vâlsan, şi alţii, veneau din toată ţara, de la Bucureşti de la Iaşi să meargă cu el pe teren. Ne-a ajutat mult, a pus umărul şi la înfiinţarea Facultăţii de Geografie imediat după Unire, şi-a adus ucenicii aici şi el însuşi a predat. Muncea ca un rob şi se purta ca un domn.”

Găsesc în istoria universităţii programa sa de lucru din 1921, când a stat la Cluj. Două zile de cursuri şi două zile de seminarii pe săptămână, o ieşire pe teren în fiecare weekend şi o întâlnire săptămânală cu auditoriu din toate universităţile, din oraş şi din alte oraşe, cu cei care veneau să-l asculte.

„Avea o vastă pregătire umanistă”, explică profesorul Ciangă, „absolvise Filologia, Istoria, făcuse cursuri de specializare la Viena şi Berlin, cunoştea germana, engleza şi învăţase româna. Făcuse cercetări geografice prin aproape toată Europa, în America, în Africa. Considera că geografia poate cuprinde multe discipline şi poate reda o imagine cât mai completă a lumii în care trăim. Ştia să vorbească şi să scrie frumos, avea acest har de literat. Lucrările lui nu te plictisesc, le citeşti cu nesaţ. Se pricepea la desen, îşi făcea singur hărţile, schiţele geografice, dar şi desena cu talent peisaje”.

Făcea fotografii. În Franţa, s-au găsit 1.456 de clişee pe sticlă făcute de el în România. Lucra cu o rigoare care te impresiona. Făcea şi refăcea măsurători, revenea să verifice evoluţia. „Îi păsa, asta este explicaţia. Făcea cu pasiune tot ce făcea!”, încheie profesorul lecţia despre de Martonne, ţinută într-o zi de ianuarie în faţa reporterului.

Lucrările lui de Martonne confirmă ce spune profesorul Ciangă, determinarea extraordinară a geografului pentru studiu şi cercetare pe teren. Geograful francez va străbate toate regiunile istorice, merge în Dobrogea, Banat, Bucovina, în Munţii Apuseni, pe Valea Jiului, în Transilvania. Va scrie o lucrare despre inundaţiile din Valea Jiului, dar şi o carte despre „Viaţa pastorală şi transhumanţa în Carpaţi”. Trăieşte în munţi alături de ciobani, doarme la stâne, le urmează cărările, le studiază obiceiurile, hainele, mâncarea şi somnul, limba şi credinţele. În 1909 publică în Franţa un „Tratat de geografie fizică”, în care România are un loc important şi despre care succesorul său la catedră, J. Dresch, spune că a fost timp îndelungat cel mai important din lume, fiind tradus în mai multe limbi. În anii aceia, prin lucrările sale, de Martonne pune România pe harta lumii.

Va fi profesor la Sorbona, director al Institutului de Geografie de la Paris, preşedinte al Societăţii de Geografie şi membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa, iar „pentru contribuţiile sale la studierea pentru prima dată a geografiei României şi a Munţilor Făgăraş, de a căror frumuseţe sălbatică, neatinsă şi pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei”, după cum se arată în motivaţie, Academia Română îl alege membru de onoare în 1912.

100 de ani mai târziu, în faţa facultăţii de geografie din Cluj, dintr-un grup de cinci studenţi la Geografie – secţia cartografie -, în anul II, niciunul nu ştie să ne spună cine a fost Emmanuel de Martonne. Şi niciunul din alt grup de patru studenţi la geografie, secţia maghiară.

Profesorul de geografie umană, Nicolae Ciangă, lângă posterul, de pe holul Facultăţii de geografie, explicând cine a fost înaintaşul său

Englezul, de Martonne şi România Mare

La finele Primului Război Mondial se punea problema cum se va încheia pacea, iar reprezentanţii Antantei decid să numească un comitet de studiu, format din experţi, care să elaboreze analizele necesare trasării obiective a graniţelor în formarea noilor state. Emmanuel de Martonne va fi unul dintre ei. El va prezenta patru studii despre regiunile României, le va pune pe masa Comisiei de Pace de la Paris împreună cu o hartă a României în care prezenta şi componenta etnică a populaţiei. De situaţia ilustrată în această hartă s-a ţinut cont în trasarea graniţele României Mari, iar dovezile că de Martonne a avut o mare contribuţie în acest sens şi că a pledat public cauza românilor, este faptul că publica articole, serii întregi „privitoare la România şi la poporul român”, în presa vremii (în publicaţiile Le Debats şi Revue de Paris), ţinea conferinţe, unele se publicau, dar şi din scrisorile trimise în ţară de delegaţia română reiese acest lucru.  „Dacă citim scrisorile lui Vaida-Voievod din timpul tratativelor de pace, vedem acolo de câte ori îl pomeneşte pe de Martonne şi spune despre întâlnirile delegaţiei noastre cu acest geograf cunoscător al României şi despre sprijinul pe care acesta îl oferă în susţinerea adevărului şi dreptăţii în cadrul comisiei pentru pace. Pentru că acolo, să ştiţi, toţi aveau susţinători, era o luptă teribilă, iar pentru noi nici atunci situaţia nu era  favorabilă. Însă cunoştinţele lui asupra realităţilor româneşti, a stării de fapt din teritoriile de aici, întărite de reputaţia lui, au contat”, explică istoricul Liviu Maior. Iar Tudor Sălăgean, istoric la rândul lui, precizează: „În special pentru graniţa de vest a României a avut de Martonne o mare contribuţie, practic este şi acum graniţa desenată de el”.

După 1989 a fost publicat un fragment din studiul său despre Transilvania, prezentat la Conferinţa de la Paris în 17 august 1918 într-o carte îngrijită de profesorului de istorie contemporană, Vasile Puşcaş. „E pe nedrept uitat acest om”, consideră profesorul Puşcaş, „fără el nu ştim ce se putea întâmpla la Paris. Şi noi îi acordăm prea puţină importanţă.”

Gavin Bowd, istoric şi profesor la Universitatea St Andrew, Marea Britanie, specializat în istoria Franţei şi României, a publicat un studiu despre rolul lui de Martonne în naşterea României Mari în Jurnal Historical Geography: „De Martonne a jucat un rol esenţial în modelarea graniţelor României Mari la Conferinţa de Pace de la Versailles din 1919, iar discursul geografic a devenit ulterior central în formarea unei geopolitici distincte româneşti. Argumentele şi practicile geografice, şi nu în ultimul rând cartografia etnografică, au fost legate de construirea naţiunii române”. Pe aceeaşi temă, Bowd preciza: „Trebuie să se sublinieze că lucrarea lui Martonne nu se limitează la un domeniu strict ştiinţific şi dezinteresat. Prin natura ei, munca sa geografică arată o relaţie lungă şi pasională cu România. Este înainte de Marele Război, la frontiera între Ungaria şi România, unde Emmanuel de Martonne îşi începe activitatea ca geograf. Acest savant de smarald va fi unul dintre cei mai mari contribuabili la cauza «României Mari». A influenţat intervenţia românească în conflictul european, apoi ca «studiu de sertar al frontierelor» la Conferinţa de la Versailles pentru Pace. Aici vedem cum poate fi folosită geografia în proiectele politice, rivalităţile asupra teritoriilor şi dezbaterile asupra identităţii”. Savantul francez şi-a pus studiile în slujba unor decizii politice, la solicitarea comitetului de pace, dar studiile sale n-au fost făcute cu scopuri politice, ele au avut la bază scopuri şi mijloace pur ştiinţifice.

„Progresul geografiei lucrurilor vii nu are nimic de-a face cu circumstanţele politicii, considera Emmanuel de Martonne. Ele sunt rezultatul eforturilor perseverente şi continue şi apar mai degrabă ca fructe care se maturizează încet”.

În anul 2012, la editura L’Harmattan, Gavin Bowd publică un volum întreg dedicat acestui subiect „Un geographe francais et la Roumanie. Emmanuel de Martonne 1873-1955)”. În cele 222 de pagini, istoricul britanic Gavin Bowd descrie munca imensă pe care de Martonne a depus-o pentru România.

Muzeul şi parcul uitării

În curtea interioară a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, cu ani în urmă, s-au amplasat busturile câtorva dintre profesorii care au contribuit la întemeierea şi dezvoltarea învăţământului universitar din Transilvania. Printre ei nu este şi cel al lui Emmanuel de Martonne, deşi în epocă meritele lui erau recunoscute. Emil Racoviţă i-a mulţumit public pentru că a venit, a ajutat la întemeierea Facultăţii de Geografie, a ţinut cursuri şi şi-a lăsat aici discipolii aduşi din Franţa.

La Muzeul Universităţii găsim însă câteva obiecte care i-au aparţinut geografului francez. Trei fotografii, una făcută într-o excursie colectivă în munţi, o fotografie-portret a savantului şi alta realizată chiar de geograf la cetatea Hotinului. O copie a diplomei de când a fost numit doctor honoris causa al Universităţii din Cluj (1929), acum ruptă pe jumătate, şi valiza sa de călătorie destinată expediţiilor pe munte. A fost găsită în podul Facultăţii de Geografie, mai are urme de praf, poartă înscris undeva numele oraşului Kolozsvar şi este încă ferecată. Pentru că i s-au pierdut cheile, n-a putut fi deschisă niciodată. Muzeul însă pare curios şi interesat să recupereze memoria acestui om, a cumpărat o carte despre el şi România, publicată de un istoric englez în franceză. „Sperăm să se traducă şi în română, cândva”, spune directorul muzeului, Ana-Maria Stan.

L-am contactat pe Dănuţ Petrea, actual decan al Facultăţii de Geografie din Cluj, şi l-am întrebat dacă n-ar fi oarecum firesc să aibă şi Emmanuel de Martonne un bust în facultate. „Desigur, aveţi dreptate”, ne-a răspuns, „noi am moştenit situaţia aşa cum e, dar e o idee foarte bună să-i onorăm astfel memoria, mai ales acum când sărbătorim Centenarul Marii Uniri, dar şi pentru că, la anul, facultatea noastră sărbătoreşte centenarul ei de la înfiinţare. Am să mă ocup de acest lucru şi sper să reuşim, pentru că este o idee foarte bună.”

Curtea universităţii clujene, un Parc al Memoriei din care Emmanuel de Martonne lipseşte

Discurs La Transylvanie

Concluziile studiului „Transilvania”, de Emm. de Martonne, 17 august 1918 prezentat spre folosul lucrărilor Conferinţei de Pace

Elementele esenţiale ale problemei Transilvaniei pot fi rezumate astfel:

Există în afara Regatului României o masă compactă de aproape 5 milioane de români, care populează o regiune de munţi şi coline ce formează un gen de bastion dominând cărările Dunării de jos şi mijlocii. Această masă este absolut pură în jurul munţilor, mai mult sau mai puţin amestecată cu ungurii şi cu germanii în câmpiile şi bazinele interioare. Ea reprezintă în mod incontestabil elementul cel mai vechi şi cel mai viabil al populaţiei, creşte mai repede decât celelalte şi trebuie în mod firesc să le absoarbă.

Muzeul Hărţilor din România pregăteşte o expoziţie care se va deschide în toamna anului Centenar, la Bucureşti, dar şi cu intenţia
de a o face itinerantă

Această populaţie românească este mai ales rurală; ea a fost, timp de multe secole, menţinută într-o stare de servitute, rămânând fidelă credinţei ortodoxe sub o nobilime catolică maghiară sau maghiarizată, care nu le recunoaşte drepturi politice decât secuilor şi saşilor.

Emmanuel de Martonne la Poiana Sibiului 1929

Dacă Transilvania nu a fost niciodată timp îndelungat unită cu principatele dunărene române, ea nu a făcut parte din Ungaria decât timp de câteva secole, la sfârşitul Evului Mediu, şi numai în 1867 ea a fost dată definitiv Ungariei, care a început aici o politică de maghiarizare sistematică. Această politică a reuşit în aparenţă la oraşe şi a absolvit mai ales elementele germane. Masele rurale româneşti au rămas intacte şi forţa lor creşte pe zi ce trece. Un partid naţional român s-a format în Transilvania, având drept program declarat autonomia politică în cadrul monarhiei habsburgilor. Măsurile de represiune, procesele de presă, violenţele i-au conferit o importanţă din ce în ce mai mare; viaţa politică a pătruns în masele rurale, destul de indiferente la început; ideea că revendicările româneşti nu puteau fi satisfăcute decât prin dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar s-a răspândit. Eşecul intervenţiei române în actualul război nu împiedică câtuşi de puţin ca problema să fie de acum înainte pusă în mod deschis, aşa cum nu a fost niciodată pusă până acum.

Ungurii se cred îndreptăţiţi să realizeze, la nevoie cu forţa, fuziunea raselor în cadrul statului pe care-l domină. Principiile proclamate de Puterile Antantei se opun acestei concepţii medievale. Nu încape nicio îndoială asupra faptului că românii din Transilvania nu vor să fie maghiarizaţi. Acestei perspective ei îi preferă unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii.

(Text preluat din lucrarea „România 1918. Marea Unire”, coordonator Vasile Puşcaş, editura Studia, 1998)

Cine a fost Emmanuel de Martonne

Emmanuel de Martonne, (n. 1 aprilie 1873 la Chabris – d. 24 iulie 1955 la Sceaux), a fost un geograf şi pedagog francez. Fiu al arhivistului A. de Martonne, a fost elev al Liceului din Laval. Este autorul unui „Tratat de geografie fizică” (1909) şi al volumelor de „Geografie universală” (1931), consacrate Europei Centrale.

Coleg şi prieten al criticului literar Pompiliu Eliade la Şcoala Normală Superioară din Paris, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul şi şi-a început cariera ştiinţifică cercetând geografia teritoriilor carpato-dunărene. În 1902 îşi susţinea teza de doctorat cu titlul „La Valachie: essai de monographie géographique” (Valahia: eseu de monografie geografică), urmată de a doua teză de doctorat despre „Evoluţia Morfologică a Alpilor Transilvaniei” susţinută la Facultatea de Ştiinţe în 1905. Prin publicarea ambelor lucrări, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al geografiei carpato-dunărene.

Discipol al lui Vidal de La Blache, a publicat lucrările de geografie umană ale acestuia. El a condus publicaţia „Atlasul Franţei” şi a fondat Institutul de Geografie de la Sorbona. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru stabilirea formulei indicelui de ariditate, utilizată şi azi de botanişti şi agronomi. Laboratorul său funcţionează până în zilele noastre.

În 1912 va fi numit membru de onoare al Academiei Române.

În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferinţa de Pace de la Paris în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute prin tratatele de pace. El a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea graniţelor din 1918-1921.

În 1918 rămâne şeful de necontestat al geografiei la Sorbona, în 1920 întemeiază Asociaţia Geografilor Francezi, iar în 1942 este ales membru al aAcademiei de Ştiinţe din Franţa. În 1949, la Congresul internaţional de la Lisabona este ales preşedinte de onoare pe viaţă al Uniunii Internaţionale de Geografie.

În 1921 vine la Cluj unde predă şi face cercetări de teren şi-i îndrumă pe cercetătorii români pe drumul etnografiei şi antropologiei. Va mai face o vizită de studiu aici în 1937, ocazie cu care Regele Ferdinand va oferi un dineu în cinstea sa. Va fi făcut cetăţean de onoare al Clujului, doctor honoris causa al universităţii de aici şi a celei din Iaşi.

Se întoarce în Franţa, în 1946 publică o sinteză de morfologie climatică, iar în 47 ultima sa carte, „Geografia aeriană”. La 77 de ani participă la o expediţie interuniversitară în Munţii Pădurea Neagră. Avea să fie ultima din seria iniţiată de el cu 45 de ani în urmă.

În 1953 are un accident de maşină şi moare în 1955.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR