Lemn și spații mici de care am uitat

Aproape anonime în țară, 60 de biserici de lemn de la nord și sud de Carpați au fost incluse pe lista celor mai periclitate șapte monumente ale Europei în 2014


(Nota redacției: acest text a fost publicat în numărul din mai-iunie 2014 al Revistei Sinteza sub titlul „SOS. Frumoase în pericol!”. Îl publicăm acum – aprilie 2016 –  și online, pe fondul dezbaterii publice declanșate de piesa formației Taxi, „Despre Smerenie”)

Necunoscute, uitate sau ignorate, o sumedenie de bisericuțe de lemn din județele Vâlcea, Gorj, Sibiu și Hunedoara au răsărit spectaculos pe harta Europei, anul acesta, odată cu includerea lor pe lista celor mai periclitate șapte monumente ale continentului. Ieșirea lor la rampă se datorează Ordinului Arhitecților din România și Fundației Pro Patrimonio, care se străduiesc să le protejeze și să le restaureze.

Doamnelor și domnilor, faceți cunoștință cu cele 60 de biserici de lemn din Transilvania de Sud și Oltenia de Nord.

Cătunul Funduri, sat Marița, județul Vâlcea, undeva în Subcarpații Olteniei.

Un drum strâmb și găurit unește satul de centrul de comună, Vaideeni, aflat la doi pași de Horezu. Din sat, un alt drum chinuit, neasfaltat și bolovănos, urcă spre biserica de lemn din cătun.

Lăcașul de cult este mic cât sufrageria unei case mai acătării și înconjurat de morminte, pe care înfloresc bujori roșu-aprins. Aproape anonimă, biserica de aici este considerată cea mai veche biserică de lemn din România de la sud de Carpați, datând din 1556-1557. A fost restaurată ca la carte: structura de lemn a fost consolidată, fundația de piatră, refăcută, acoperișul, la fel. Acum, bisericuța este într-o stare bună, gata să mai înfrunte 500 de ani.

Biserica din Marița este cea mai veche biserică de lemn de la sud de Carpați

Biserica din Marița este cea mai veche biserică de lemn de la sud de Carpați

Din păcate, nimeni, nu o vizitează. Valeriu Bulacu, în vârstă de 47 de ani, zidar de meserie, lucrează la un gard de fier, întins pe o masă din curtea gospodăriei sale, vizavi de biserică. „Au venit specialiști de la București, au făcut-o frumos, dar nu vine nimeni s-o vadă. Cine să vină? Aici e capăt de lume”, spune descurajat bărbatul.

Astfel de bisericuțe au fost construite în urmă cu sute de ani de comunități mici și în general sărace, risipite pe versanții de nord și de sud ai Carpațiilor, în județele Hunedoara și Sibiu, din Transilvania, respectiv Vâlcea și Gorj, din Oltenia.

La începutul lunii mai, la Viena, prestigioasa organizație Europa Nostra a anunțat că acest grup de biserici a fost inclus pe lista din 2014 a celor mai periclitate șapte monumente din Europa. Biserica din Funduri-Marița este una dintre cele mai valoroase dintre acestea și un exemplu de cum ar trebui să ajungă să arate toate.

Satul Almașu Mic, comuna Peștișu Mic, județul Hunedoara, undeva la poalele Munților Poiana Ruscă

Un drum decent unește satul de șoseaua Deva-Hunedoara. Aproape anonimă, biserica de lemn de aici se numără printre cele mai vechi datate din Transilvania, la 1624, și este înconjurată și ea de morminte. Biserica, practic, nu mai există. S-a prăbușit în 2008, și acum arată ca o magazie părăsită, acoperită cu folii și prelate. Cineva care o vede pentru prima dată nici nu își poate da seama că acolo a fost o biserică.

„Asta se întâmplă dacă nu pun oamenii mâna să facă ceva”, spune sfătos Ioan Gergely, un zilier angajat să cosească iarba din preajma bisericii. În pauza de masă, gustă împreună cu camaradul de coasă, Ioan Rus, dintr-o sticlă de pălincă gălbuie.

Grupul de lăcașe de cult din care fac parte cea din Marița și cea din Almașu Mic este cunoscut sub numele de „60 de biserici de lemn”, însă acest număr este unul orientativ. „Trebuie să țineți cont că numărul de 60 este o metaforă care să dea scara intervenției și nu o cifră fixă”, ne-a explicat Raluca Munteanu, arhitectul care se ocupă de acest program din partea Fundației Pro Patrimonio.

„În ciuda importanței lor istorice, sociale și culturale, numeroase biserici au fost abandonate în ultimele decenii, din cauza dimensiunilor reduse și a lipsei de facilități, și se află acum într-o stare de degradare accentuată”, se arată în luarea de poziție a organizației Europa Nostra.

Proiectul de protejare a început în 2009, când mai multe persoane au semnalat situații grave la mai multe astfel de biserici de lemn dintr-o zonă restrânsă – Oltenia de Nord, mai exact partea nordică a județelor Gorj și Vâlcea. Ordinul Arhitecților din România, condus atunci de Șerban Sturdza, a vizitat pe teren o parte dintre acestea și a lansat acest program, spune Raluca Munteanu.

În primul rând au fost sesizate autoritățile, pentru a se mobiliza să intervină, dar, cum acest lucru nu s-a întâmplat, activitatea de protejare și restaurare a acestor biserici a fost derulată prin intermediul Ordinului Arhitecților din România și al Fundației Pro Patrimonio, care gestionează donațiile și echipele de voluntari necesare intervențiilor.

Satul Alun, comuna Bunila, județul Hunedoara, în inima Ținutului Pădurenilor.

Un drum de marmură șerpuiește printre dealuri înalte spre un sat aproape părăsit. Alun este un sat unic, pentru că toate casele de aici au fundațiile și primul nivel din marmură, iar acareturile de prin curți sunt și ele tot de marmură, la fel și biserica nouă, păstorită de o mână de măicuțe. Lângă biserica cea nouă din satul de marmură se odihnește, parcă umilă, vechea biserică de lemn, uitată de localnicii care au plecat în cele patru zări. Aron Popa, la 71 de ani, este unul dintre puținii care mai locuiesc în sat. „Nu mai e nimeni pe aici, câțiva vecini mai am și atât. De biserică poartă de grijă măicuțele și au venit ceva studenți de au pus prelată pe ea”, spune bărbatul.

Apoi, brusc își aduce aminte: „Eeeei, dacă veneați când eram în putere, aveam patru boi cu care căram marmura de la carieră”.

Dar vremurile de prosperitate s-au dus, iar satul abia trăiește. La fel și bisericuța de lemn. Totuși, prin grija aceleiași fundații Pro Patrimonio, o prelată solidă acoperă temporar lăcașul de cult, pentru a împiedica apa de ploaie să se infiltreze înăuntru.

„Valoarea acestor biserici constă în faptul că sunt multe, concentrate pe o arie restrânsă și că punctează un peisaj cultural deosebit. Valoroase sunt toate în egală măsură. Nu trebuie văzute ca obiecte disparate prin sate, ci ca un grup. Faptul că sunt din lemn le situeaza în ochii populației ca fiind mai puțin importante, perisabile. Dar ele au aceeași valoare și importanță, ca și o clădire de zidărie sau piatră”, mai spune arhitectul Raluca Muntean.

Satul Urși, comuna Popești, județul Vâlcea, undeva la poalele Munților Căpățânii.

Vestea că niște străini vin să viziteze biserica veche din sat se răspândește cu viteza 3G din om în om, până la celularul părintelui paroh, Valeriu Constantin Șerban, care în cinci minute parchează în fața cimitirului. Biserica din Urși este principalul șantier al momentului în cadrul proiectului de protejare a celor 60 de biserici. Biserica este acoperită integral cu o învelitoare iar în interior se lucrează la restaurarea picturii. Preotul e mândru de biserica cea veche, o deschide cu bucurie vizitatorilor și povestește cu plăcere despre istoria ei. „O folosim și acum pe post de capelă de cimitir”, spune părintele.

În 1913, biserica de lemn, ctitorită la 1775 și refăcută în 1843, a fost înlocuită cu una nouă de zid. Picturile exterioare, rarisime la bisericile de lemn, sunt momentan acoperite cu o hârtie specială, la fel și cele din interior. Șantierul de restaurare este coordonat de profesorul Dan Mohanu, de la Universitatea Națională de Arte și se desfășoară cu ajutorul studenților de aici. Biserica era atât de deteriorată încât în 2010, bolta altarului s-a prăbușit sub ochii studenților care lucrau la restaurare, povestește arhitectul Raluca Munteanu.

Acum o parte din componentele de lemn ale bisericii au fost transportate la București, unde sunt tratate și restaurate în atelierele Universității Naționale de Arte.

Din 2009, de când proiectul de salvagardare a celor 60 de biserici a pornit a drum, au fost documentate prin relevee și fotografii 50 de lăcașe de cult, au fost efectuate 14 intervenții de urgență pentru protejarea temporară a acoperișului, 10 intervenții de urgență pentru conservarea pe durată medie și șase intervenții de salvare de anvergură. Toate acestea au fost realizate prin munca a peste 100 de voluntari. Nu în ultimul rând, au fost realizate două documentații pentru restaurarea completă a două biserici prin Programul Național de Dezvoltare Rurală și o documentație pentru granturile Spațiului Economic European (EEA), suportate în principal de Norvegia.
„În timp, s-a descoperit importanța relației cu comunitățile și nevoia de a conștientiza oamenii asupra valorii monumentelor istorice, pentru ca acestea să nu decadă, iar, după ce misiunea noastra se termină”, subliniază Raluca Munteanu.

Satul Boz, comuna Brănișca, județul Hunedoara, undeva pe Valea Mureșului.

Deși aflat la 5-10 minute de condus pe șosea bună de reședința județului, Deva, Bozul pare suspendat în alt timp, ferit de tumultul șoselei naționale, aflată pe partea cealaltă a Mureșului. Biserica veche de aici este cea care va fi restaurată cu fonduri norvegiene, după ce a suferit deja o intervenție de urgență, fiindu-i refăcut acoperișul de șiță.

La cei 73 de ani ai săi, paracliserul – crâsnic în grai local – din Boz, Gheorghe Lucaci, umblă sprinten pe bicicletă. Deschide biserica veche, bucuros de oaspeți, dar e mândru nevoie mare de biserica cea nouă. „Îs oameni vrednici aici, ia uitați: avem aer condiționat, centrală proprie, clopote noi și capelă de înmormântare cum nu e nici la Deva”, spune crâsnicul.

În biserica veche, la intrare, a fost amenajată o mică expoziție etnografică. În interior, biserica păstrează fresce valoroase. De restaurarea ei se ocupă direct preotul paroh, Dacian Popescu. „Am început cu refacerea acoperișului de șiță. Mai întâi, în 2011, a fost acoperită cu o prelată, apoi, am vorbit cu domnul Sturdza la telefon și l-am convins să vină să vadă biserica, în 2012. După aia, în câteva săptămâni, au și apărut echipele de muncitori care au înlocuit șița veche. La finalul lucrărilor, s-a organizat o expoziție de obiecte religioase”, povestește preotul.

La fel s-a întâmplat și la biserica învecinată, din Târnăvița, una dintre cele mai frumoase din tot grupul, amplasată pe o costișă molcomă, în mijlocul unei pajiști de poveste și străjuită de livezi și ogrăzi de oameni gospodari. „Odată restaurate integral, ele devin muzee, securizate, cu expoziții și persoane angajate să le păzească”, speră preotul Dacian Popescu, cel care reprezintă în județul Hunedoara Fundația Pro Patrimonio.

Sat Obârșia, comuna Cernișoara, județul Vâlcea, undeva în Subcarpații Olteniei.

Un drum de beton pe care pot ateriza și avioane, dacă ar fi mai lat, urcă și coboară din centrul satul spre vechea biserică de lemn. Micuțul lăcaș de cult este o minunăție, care păstrează încă la vedere fragmente de frescă exterioară, pe peretele dinspre drum.

Cele mai periclitate șapte monumente ale Europei
Lista întocmită de Europa Nostra a apărut pentru prima dată în 2013. Anul acesta, alături de bisericile de lemn din Transilvania de Sud și Oltenia de Nord, pe listă se mai regăsesc:

echipamentul istoric de tehnică de scenă al Teatrului Bourla din Antwerp, Belgia,
Cartierele istorice Dolcho și Apozari, din Kastoria, Grecia,
Cetatea din Alessandria, Italia,
Clopotele Palatului Național Mafra, Portugalia,
„Șirul Colorat” din Chernyakhovsk, Rusia
Sinagoga din Subotica, Serbia

Lângă ea, tot din lemn, câteva șiruri de mese, acoperite, servesc pentru pomenirea creștinească a morților, la parastasuri. Chiar în fața lor, clopotnița, separată de biserică, este așezată în vârful unui foișor de lemn. Ansamblul este de o simplitate și frumuseșe tulburătoare. Biserica este însă slab documentată, și nici măcar nu figurează pe lista monumentelor istorice, deși pictura este deosebit de valoroasă, după cum spune arhitecta Raluca Munteanu, de la Fundația Pro Patrimonio.

Un pic mai departe, în satul Mădulari, din aceeași comună, altă bijuterie de lemn lăsată în uitare, mai este folosită din an în Paște ca și capelă de cimitir. „O să o facă monument istoric? Că e păcat de ea să stea așa, uitată”, se interesează un localnic.

Pentru cei de la Europa Nostra, felul în care ar trebui să decurgă în continuare lucrurile este destul de clar: „comunitățile locale au făcut eforturi majore pentru a reabilita aceste clădiri religioase și de a le refolosi, dar ele trebuie susținute la nivel național și european. Restaurarea acestor biserici ar contribui în mod semnificativ la renașterea vechilor meșteșuguri, materiale și tehnici de construcție, ca și la instruirea unor tineri”.

Includerea celor 60 de biserici pe lista celor mai periclitate șapte monumente din Europa nu este însă decât un pas spre acest viitor dezirabil, și unul mai mult simbolic. Astfel, această listă este doar un instrument folosit pe plan european pentru conștientizarea importanței patrimoniului european aflat în pericol și nu asigură automat finanțare pentru restaurări sau intervenții de urgență.

„Această listă este, în primul rând, o chemare la acțiune. Părțile interesate, publice sau private, de la nivel local, național și european sunt îndemnate pe această cale să își alăture forțele pentru a salva monumentele și siturile care spun povestea noastră comună, și care nu ar trebui să fie pierdute pentru generațiile viitoare”, a declarat la Viena Denis de Kergorlay, președinte executiv al Europa Nostra, cu ocazia nominalizării celor șapte monumente.

Sat Vălari, comuna Toplița, județul Hunedoara, undeva pe Valea Cernei.

Biserica „Sfântul Nicolae” din sat se poate mândri cu o galerie foto proprie pe Facebook, și o notorietate mult mai mare decât a celorlalte din grup, fiindcă are o poveste interesantă: este o bisericuță călătoare. „Au demontat-o și au adus-o pe bucăți, cu căruțele”, explică Alexandru Neacșu, vecinul de peste gard al bisericii. Lăcașul de cult este atât de mic încât și cineva care îl caută înadins riscă să îl treacă cu vederea, mai ales că șoseaua e pe partea cealaltă a drumului.

Tradiția locală spune că biserica a fost amplasată inițial în Poiana Răchițelii, în celălalt capăt al Ținutului Pădurenilor, unde a fost folosită o sută de ani, până când a fost adusă la Vălari.

Spre deosebire de majoritatea celorlalalte biserici din grup, cea de la Vălari mai primește din când în când vizitatori, care trebuie să întrebe în sat după cheie. Pitorescul zonei contribuie la o destinație de vis. „Nu dau eu gura asta de rai pentru tot Bucureștiul”, spune răspicat vecinul Alexandru Neacșu, originar din capitală.

Recent, biserica din Vălari a fost și ea acoperită cu o prelată, pentru a o proteja de intemperii. E un semn că cineva, acolo, sus, la București, o iubește.

Biserica din Vălari, una dintre cele mai mici din țară, a fost mutată din alt sat din Ținutul Pădurenilor

Biserica din Vălari, una dintre cele mai mici din țară, a fost mutată din alt sat din Ținutul Pădurenilor


Interviu Șerban Sturdza: „Nimeni nu își închipuie întinderea distrugerilor și pierderilor care se înregistrează”

Arhitectul Șerban Sturdza este vicepreședinte al Fundației Pro Patrimonio, vicepreședinte al Ordinului Arhitecților din România, și omul care a impulsionat activitatea de protejare și restaurare a celor 60 de biserici. Într-un interviu pentru Sinteza, el trece în revistă istoria ambițiosului program de valorificare.

Cum a luat naștere proiectul de protejare a acestor biserici?

Am aflat de la Fundația Dala despre existența și frumusețea acestor biserici și am organizat cu Fundația Dala o expoziție despre biserici în anul 2009. Partea proastă era că, o dată terminată expoziția, toată lumea a uitat de problemele reale pe care le ridică expoziția. Și atunci am hotărât să cumulez într-o singură idee un număr mare de obiecte de arhitectură, în așa fel încât să trag un semnal de alarmă asupra volumului. Am făcut o socoteală și mi-am dat seama că nimeni nu își închipuie de fapt de întinderea distrugerilor și pierderilor care se înregistrează. Fiecare percepe câte un obiect de arhitectură, nu ansamblul lor. Deci, am vrut să conștientizez ideea de peisaj cultural. Sunt obiecte foarte importante, și artistic, și documentar, care sunt împrăștiate într-un teritoriu. Și teritoriul plus obiectele formează o valoare. Atunci am reunit totul sub numele generic de „60 de Biserici”. Din acest motiv, chiar dacă reparăm 30, 40, 50 de biserici, tot „60 de Biserici” va rămâne titlul, din cauză că de fiecare dată descoperim altele care cer să fie reparate, deci acest număr poate să fie constant, la fel ca titlul și acțiunea. Inițiativa pentru acest proiect a fost a unui grup din care fac parte și care, pentru a căpăta vizibilitate, a pus tot proiectul sub umbrela Ordinului Arhitecților din România și a Fundației ProPatrimonio.

Cum decurge în acest moment proiectul? De exemplu, cum se stabilește o biserică la care trebuie intervenit și cum se procedează apoi…

Există o cercetare la fața locului care privește starea fizică a clădirii și valoarea ei artistică documentară, care este dublată de o analiză privind fezabilitatea proiectului, asta înseamnă cât de favorabilă este conjunctura din punct de vedere social, ce condiții de accesibilitate sunt, care sunt șansele ca o dată reparată să poată fi în continuare utilizată, dacă se găsește pe un posibil traseu turistic astfel încât ea să fie vizitată de turiști, nu numai folosită de comunitate, dacă prin intervenția la această biserică se ating și alte elemente importante ale peisajului cultural. Deci este o apreciere complexă și o analiză foarte precisă în ceea ce privește minimum de intervenție, pentru că, de fapt, obiectul nostru de activitate nu este restaurarea de arhitectură, decât în cazuri excepționale, ci intervenția de urgență pentru prelungirea vieții monumentului de arhitectură până la o intervenție de substanță mai amplă care să poată să asigure o consolidare și o restaurare mai complexă. Criteriile noastre sunt criterii realiste de fezabilitate și intervenție imediată. De exemplu, dacă un preot paroh sau un primar nu își arată interesul, și s-au întâmplat cazuri, pentru ca intervenția să fie făcută, atunci nu intervenim. Dacă însă există un interes care poate fi stârnit și vedem bunăvoință și o mică posibilitate de cooperare, atunci șansele noastre de a fi prezenți în continuare acolo cresc considerabil.

Ce sprijin ați primit în derularea programului de la autoritățile centrale?

Până acum, de la autoritățile centrale am primit sprijin minim. Ministerul Culturii nu ne-a oferit nici un sprijin, Ministerul Dezvoltării niciun sprijin. În schimb, pe perioada în care Ministerul Devoltării era și al Turismului, am avut două intervenții utile la ministrul de atunci. Intervențiile au avut ca efect trimiterea unor sume de bani între 5.000 și 7.000 euro, pe baza unei liste pentru fiecare monument, pentru zona Hunedoara și Gorj. Din păcate, datorită intereselor disjuncte de ordin politic, banii nu au ajuns în parohiile indicate, ei nu au putut fi utilizați și, din câte știu, au fost returnați la sfârșitul anului. Trebuie menționat însă deschiderea pentru cooperare prin expoziții și consultanță a Muzeului Țăranului Român, a Catedrei de Istoria și teoria Arhitecturii, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, și a echipei de restaurare de la Uiversitatea Națională de Arte, condusă de profesor Dan Mohanu.

Biserica veche din Boz, interior

Biserica veche din Boz, interior

Dar de la autoritățile și comunitățile locale ?

Exemplele cele mai elocvente pentru interes local sunt în comunele Boz și Târnăvița, din județul Hunedoara, unde, grație părintelui paroh Dacian Popescu, acțiunile inițial minimale, desfășurate la cele două biserici s-au extins prin organizarea unui mic muzeu, de programe de educație pentru copii și la Urși, comuna Popești, unde cei doi preoți parohi, doamna Corina Angelescu și primăria au susținut continuu proiectul. Aici, cazul este și mai interesant, deoarece doi primari din partide diferite au susținut consecutiv proiectul, trecând peste rivalități și, din acest motiv, șansa bisericii de la Urși este nu numai de a fi consolidată, ci și restaurată.

Cum credeți că va ajuta includerea acestui grup de monumente pe lista celor mai periclitate șapte monumente din Europa?

Nu-mi dau seama exact, cred că depinde în primul rând de felul cum noi vom transmite elemente de informare pentru a ridica gradul de atractivitate pentru astfel de peisaj cultural și clădiri. Pe de altă parte, o să încercăm să solicităm fonduri și este evident că ne vom concentra în primul rând efortului de restaurare de la Urși, pentru că operația este foarte amplă ca intervenție și miza este serioasă. Valoarea picturii interioare și exterioare e importantă pentru toată regiunea, sau chiar mai mult decât atât. Aici încercăm să facem și un muzeu despre acesastă acțiune, să implicăm și școala, grădinița și multă lume din sat.

Care este biserica dumneavoastră favorită din acest grup?

Poate deveni favorită pentru că se implică comunitatea și atunci nu e doar munca noastră, ci și a celor de acolo și e foarte bine așa pentru că noi, când ne putem retrage de acolo cu echipele noastre de intervenție lăsăm un lucru care va fi continuat, îngrijit și respectat. Deci, asta înseamnă pentru mine loc favorit. Deocamdată, ce să vă spun … avem multe locuri favorite, dar sperăm la și mai multe. Cele notate sunt Târnăvița, Boz și Urși. Probabil că în curând vor fi mai multe.

Acest proiect nu ar fi fost posibil fără voluntari…

Fără voluntariat era imposibil să facă această muncă. Voluntariatul nu are legătură neapărat cu profesia de arhitect, dar evident majoritatea voluntarilor sunt studenți arhitecți sau arhitecți chiar, după ce și-au terminat studiile. Însă sunt și ingineri și istorici de artă, persoane din țară și din străinătate. Acești voluntari, o dată ce au trecut prin experiențe de acest tip, de la două săptămâni la cicluri mai lungi, devin niște persoane responsabile care sunt incomparabil mai motivate în profesia lor și cunosc lucruri pe care nu au cum să le învețe altfel, pentru că au de a face direct cu comunitățile și cu meșterii.

  1. alitomi says:

    un articol de nota 10

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te