Liderul politic sub presiunea personalizării


Acum mai bine de douăzeci de ani, scena politică a Marii Britanii consemna apariţia, aproape din neant, a unui tânăr politician ambiţios, care prelua frâiele Partidului Laburist după decesul neaşteptat al liderului său. Puţini credeau că cineva ar mai putea întoarce roata sorţii pentru stânga britanică; laburiştii erau mai dezorientaţi decât oricând după ce experimentaseră usturătoarele eşecuri neîntrerupte în faţa conservatorilor conduşi de Margaret Thatcher de-alungul anilor 1980. Tot în această perioadă, îşi văd efectivul politic diminuat, prin plecările succesive ale unor membri marcanţi, cunoscuţi drept „Banda celor Patru”, înspre relativ efemerul Partid Social-Democrat. Cu toate acestea, la prima competiţie electorală la care participă de la momentul preluării conducerii partidului, acest tânăr, pe numele său Tony Blair, devine prim-ministru al Marii Britanii şi schimbă faţa politicii de la Londra, deschizând pentru proaspăt-înfrântul Partid Conservator un dureros deceniu de frământări politice. „A treia cale” pe care o propunea noul premier câştigase simpatia marelui public în faţa a ceea ce devenise un obositor conflict ideologic între soluţiile propuse de stânga şi de dreapta. Violentele linii distinctive pe care acestea din urmă le trasau între ele au reuşit mai degrabă să dezamăgească decât să mobilizeze, făcând loc unui nou tip de lider politic, unul care ştie cum să folosească panoplia pe care i-o pune la îndemână tot mai puternica personalizare a comunicării politice. Iar Europa ultimilor ani n-a dus lipsă de asemenea figuri – unele cu mai mult, altele cu mai puţin succes, însă toate carismatice, purtătoare a însemnelor progresismului.

Marile mutaţii ideologice se manifestă pe fondul unei dezamăgiri crescânde faţă de politică

Marile mutaţii ideologice, care devin evidente spre finalul anilor 1990, se manifestă pe fondul unei dezamăgiri crescânde faţă de politică şi faţă de mai tot ce presupune aceasta.

Citindu-l greşit pe Anthony Downs, dar totuşi seduse de teoria lui, formaţiunile politice se înghesuie, cu mic, cu mare, spre centrul spectrului politic, convinse că vadul electoral pe care-l vor găsi acolo reprezintă soluţia ideală de supravieţuire în ochii unui electorat care-şi pierduse deja răbdarea cu inepuizabilele conflicte, adesea sterile.
Însă în drumul lor spre acest tărâm al făgăduinţei politice, majoritatea partidelor par să fi uitat că migraţia ideologică nu e suficientă şi că jumătatea de secol care le desparte de teoria lui Downs cântăreşte greu în economia succesului scontat. Concentrarea atenţiei asupra liderului politic, datorată diversificării canalelor de comunicare, face ca programele politice savant construite să pălească în faţa iscusinţei personajului politic de a transmite emoţie prin obiectivul aparatului de filmat sau prin tastele de la celălalt capăt al conturilor de social media. Iar electoratul se lăsa pradă cu bucurie rafalelor de emoţie care-i inundă spaţiul privat – în cele din urmă singura metodă de a rămâne conectat la realităţile politice. Sfârşitul ideologiilor, diagnostic pus de Daniel Bell nu la multă vreme după cea de-a doua conflagraţie mondială, face ca votul să se fi transformat mai degrabă într-o alegere făcută sub imperiul mesajelor de moment, care ating diferite corzi sensibile ale electoratului. Nu mai surprinde pe nimeni, aşadar, declinul crescând al sentimentului de loialitate faţă de un partid sau altul şi, în general, lipsa de încredere în partide, percepute drept instituţii care-şi urmăresc propriul interes mai presus de orice. Înţelegem, aşadar, de ce multe formaţiuni politice nou-înfiinţate chiar evită numele de ”partid” sau, dacă îl adoptă, e o persiflare (vezi cazul ”Partidului cel mai Bun” din Islanda). Direcţia comunicării politice s-a schimbat, structura organizatorică gravitând acum în jurul liderului şi nu invers, iar asta pentru că partidele au înţeles (până la un anumit punct cel puţin) că electoratul e dispus să-şi investească speranţa în personalităţi individuale şi mai puţin în ideologii fără faţă.

Victoria „populismului bun”?

În seara adjudecării celui de-al doilea mandat în fruntea guvernului de la Haga, premierul Ţărilor de Jos declara că „populismul rău” a fost înfrânt; o afirmaţie care a dat naştere unor dezbateri vii cu privire la valenţele acestui concept. Şi asta pentru că în Europa, populismul este mai degrabă încărcat de conotaţii negative, fiind expresia supremă a demagogiei politice. Situaţia este relativ diferită în America, unde populismul este mult mai des corelat cu intenţia sinceră de sprijin pentru cei slabi. Spre pildă, despre Hillary Clinton – candidatul Partidului Democrat din SUA la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2016, s-a scris, în repetate rânduri, că doar mimează populismul. O situaţie cel puţin paradoxală dacă o citim în cheie europeană. Pe bătrânul continent ar fi total absurd ca vreun politician să încerce măcar să se apropie de eticheta populistă, darămite să şi-o şi asume. Iar asta în timp ce presa de peste ocean scria, pe un ton dojenitor, despre aşa-zisul „fals populism” al fostei prime doamne, care era acuzată de cotidianul online „The Federalist” de abilităţi sărace în ”a se preface măcar că e populistă” . Alte publicaţii au scris despre lipsa de ”credibilitate populistă” a candidatului democrat, de unde reiese, fără îndoială, sensul pozitiv atribuit, în America, acestui termen . Dar în Europa ”populismul bun” e aproape un oximoron. Sau cel puţin aşa a fost până acum. În efortul de a ţine în frâu forţele antieuropene, pe scena politică îşi face loc acest nou concept, care încearcă să contrabalanseze antielitismul ”populismului rău”. Restabilirea legitimităţii elitelor prin personalizarea comunicării înseamnă, până la un punct, neutralizarea „populismului rău” cu propriile sale arme. Ambele forme de populism critică mecanismele de reprezentare a democraţiei liberale, însă „populiştii buni”, proeuropeni convinşi, fac titlu de glorie din faptul că se opun autoritarismului propus de cei „răi”.

Exemplul Macron

Proaspătul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, este cel mai recent exponent al acestui nou concept politic. Victoria lui a stârnit un asemenea entuziasm încât unii s-au grăbit chiar să o asocieze cu începutul sfârşitului pentru forţele anti-europene. În jurul lui Macron se brodează acum un partid nou, gest suprem al puterii acestui proces de personalizare. În epoca post-ideologiilor, liderii vin înaintea cadrului instituţional, pe care îl construiesc doar ulterior şi căruia îi desemnează mai degrabă funcţia de braţ logistic. Personajele politice au devenit, aşadar, un fel de trial version, căreia i se ataşează mai târziu aparatul birocratic – însă foarte bine escamotat, astfel încât să nu deranjeze noua estetică ideologică. ”A treia cale” a descălecat în epoca politicii 2.0 după un drum cu serioase turbulenţe, şi pare a fi venit cu intenţii bune. Un caz relativ asemănător este cel al lui Jesse Klaver, tânărul lider al Stângii Verzi din Olanda (în neerlandeză, GroenLinks), care preluase un partid dezamăgit de propriile performanţele electorale, dar pe care îl conduce în martie 2017 spre cea mai mare victorie din istoria sa, punându-şi la bătaie carisma şi emanând aerul de nou-venit hotărât să lupte împotriva reflexelor politice învechite şi a naţionalismului deşănţat. A fost supra-numit „Justin Trudeau al Ţărilor de Jos”, pentru că stăpâneşte arta comunicării la fel de bine ca şi foarte popularul premier al Canadei.

Jesse Klaver a fost supranumit „Justin Trudeau al Ţărilor de Jos”

Cele câteva cazuri de mai sus nu sunt singulare şi nici noi, doar că memoria colectivă e adesea fragilă. Nick Clegg este, probabil, cel mai bun exemplu al faptului că progresismul de tipul celui care se profilează acum a mai fost pus în scenă relativ recent, dar cu prea puţine sorţi de izbândă. Fostul lider al Liberal-Democraţilor britanici şi-a început în 2010 mandatul de vice-premier în guvernul de la Londra cu aspiraţii mari şi cu aşteptări sensibil asemănătoare cu cele ale numelor pe care le-am menţionat. Însă entuziasmul său politic a durat puţin, pentru că formaţiunea pe care o conducea şi căreia i-a ataşat propria imagine s-a prăbuşit în următoarele alegeri. Ceea ce diferă, însă, e contextul în care se manifestă Macron, Klaver, Trudeau şi ceilalţi care le seamănă. Înghesuită la est de Putin şi la vest de Trump, Europa e astăzi mai presată decât oricând să găsească soluţii de revigorare. Privit acum câţiva ani, pro-europenismul lui Clegg părea vetust, însă astăzi, după Brexit, înţelegem că era de-a dreptul precoce. Progresiştii zilelor noastre care orbitează în jurul centrului spectrului politic sunt rezultatul firesc al tumultului de după criza economică şi politică prin care a trecut Europa.

Devine tot mai evidentă o nouă polarizare identitară, ideologizantă, care cască un nou clivaj politic – dar de data aceasta unul cu accente culturale mai puternice decât cele economice. Ies la suprafaţă diferite nuanţe ale populismului, concept care surprinde prin complexitatea lui şi care pare a fi marele învingător al momentului. Răbdarea limitată a electoratului e placa turnantă care hotărăşte când un lider intră, dar şi când iese de sub lumina reflectoarelor. Singura care poate întârzia părăsirea scenei publice e carisma, însă progresiştii din era personalizării politice trebuie să fie mult mai creativi în a întreţine îngăduinţa unui electorat prea puţin dispus să aloce timp politicii, chiar şi celei umanizate.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

four × 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te