Lucian Boia despre comunismul românesc şi strania lui istorie

Sâmbătă, 4 iunie, la ora 12.00, istoricul Lucian Boia lansează, la Bookfest, o nouă carte care a suscitat deja dezbateri: „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”. Chiar şi cuvântul “straniu”, folosit de autor pentru a descrie istoria comunismului românesc, a generat semne de întrebare. Istoricul a explicat în interviul pentru SINTEZA de ce s-a oprit asupra temei comunismului şi care este cheia de lectură a celei mai noi cărţi pe care o semnează.


strania-istorie-a-comunismului-romanesc-si-nefericitele-ei-consecinte
SINTEZA: Domnule profesor, a fost comunismul o idee bună care a fost aplicată greșit?

LUCIAN BOIA: Nu, comunismul a fost în mod cert o idee proastă, nu o idee bună. Se putea miza pe schema istorică a lui Marx și se putea spera că într-adevăr istoria se va încheia într-o asemenea societate egalitară, armonioasă, pacifică ș.a.m.d. Nu exista niciun precedent care să confirme dar nici care să infirme teoria asta. Deci, s-a putut crede că este o idee bună. „Meritul” comunismului aplicat a fost acela de a dovedi că ideea, departe de a fi fost bună, a fost cât se poate de proastă, fiindcă sistemul nu a mers. Comunismul a fost o utopie din specia milenarismelor. Doctrina lui Marx este un milenarism modern, un milenarism cu alură științifică dar care nu corespunde totuși istoriei reale – și în orice caz nu corespunde viitorului, așa cum s-a arătat el a fi, nu cum îl bănuia Marx cu totul eronat. Deci, a fost o idee proastă, a fost o idee greșită. Fără să minimalizăm, dar și fără să absolutizăm latura criminală a comunismului, ideea mea este că, mai mult decât un complex de crime, comunismul a fost o mare greșeală istorică. Comunismul, vrând să instaureze fericirea pe pământ, a dereglat mecanismul social. Iar asta e foarte greu de reparat. Ceea ce contează este eșecul doctrinei și eșecul întregului experiment.

comunismul a fost o mare greșeală istorică

SINTEZA: Istoria comunismului românesc ar putea fi caracterizată prin diferite adjective (zbuciumată, dureroasă, dezolantă etc.). Dintre toate etichetele posibile, v-ați oprit totuși la „straniu”. De ce?

LUCIAN BOIA: Sigur, se puteau găsi și alte adjective care ar fi spus în intenția mea cam același lucru. Comunismul nu are foarte multe variante, spre deosebire de constelația fascismelor. Fascismele sunt foarte diverse, nu seamănă chiar atât de bine unele cu altele. Comunismul pornește totuși de la o doctrină bine stabilită, de la Marx, Engels, Lenin, și de la Stalin, până când s-a renunțat la cel de-al patrulea mare ideolog. Deosebirile există, însă nu sunt fundamentale. Între aceste limite, sunt totuși deosebiri care se văd foarte bine iar în cazul românesc parcă sunt mai multe. România a fost puțin altfel. Argumente sunt multe. Uitați-vă la intrarea în comunism. România era țara cea mai puțin pregătită să intre în comunism. Aveam un partid comunist minuscul, doar cu o mie de membri, dintre care cei mai mulți nici nu erau etnici români. Or, țara cu cei mai puțini comuniști ajunge țara cu partidul comunist cel mai numeros, cu aproape patru milioane de membri. Paradoxal, comunismul ajunge să se implanteze destul de bine în societatea românească; oamenii nu au fost atât de grăbiți să se despartă de comunism. Peste tot se petrec unele glisări, dar parcă nicăieri într-un evantai atât de larg ca în România. Tot de stranietatea comunismului românesc ține și comunismul dinastic, care a pus capac la toate. Așa ceva nu se mai întâlnește nicăieri în Europa, comparația mai poate fi făcută doar cu Coreea de Nord. Dar chiar și acolo, puterea se transmite din tată în fiu, pe când aici mai figurează și soția dictatorului, ceea ce nu se petrece nici în Coreea de Nord.

SINTEZA: Spuneți că factorul care a contribuit fundamental la instaurarea comunismului în România a fost victoria URSS în Al Doilea Război Mondial. Dintre toți ceilalți factori opozanți, pe care l-ați alege ca fiind cel mai însemnat în potențialul său de a fi stopat comunizarea României?

LUCIAN BOIA: Pretutindeni comunismul s-a instaurat în Europa până unde a ajuns Armata Roșie. Dintre factorii care ar fi putut rezista… se putea miza pe conservatorismul societății românești, care avea o înclinare mai mult spre dreapta decât spre stânga. Țăranul român era mai curând dornic să-și rotunjească proprietatea decât să și-o piardă, contopind-o într-un sistem colectiv. Teoretic, s-ar fi putut miza pe aparatul de stat care a rămas întreg după război. La sfârșitul războiului, aparatul de stat și armata regală sunt întregi. Se putea miza pe monarhie. Regalitatea devenise populară iar Regele Mihai a fost efectiv simpatizat de cei mai mulți dintre români. Dar toate acestea nu au contat în fața presiunilor URSS. Însă trebuie spus că a existat în societatea românească o fractură socială foarte importantă. Noi vorbim de regulă foarte frumos despre perioada interbelică. Ea poate fascina în unele privințe. Dar este și fața cealaltă: România interbelică are o societate foarte inegalitară. Categoriile mai de jos, care nu au fost neapărat atrase de comunism înainte de instaurarea lui, au basculat ușor în direcția cealaltă. În fond, nu aveau nimic de pierdut. Comunismul le-a promis, și într-un fel le-a și oferit, o mobilitate socială extraordinară. Desigur, ea a fost descendentă pentru unii, care s-au prăbușit de-a binelea, dar și ascendentă pentru un număr și mai mare de oameni. Vechile elite au fost distruse, au fost ridicate noi elite. Chiar oamenii simpli, masele de țărani deplasate de la sat la oraș, au avut sentimentul unei anumite ascensiuni sociale.

SINTEZA: Mobilitatea socială din comunism ar putea părea ceva greu de replicat astăzi. Sunt oameni care au cunoscut progrese profesionale fantastice. Care ar fi carențele acelei mobilități?

LUCIAN BOIA: Mobilitatea este un lucru foarte bun, dar comunismul a dus-o la extrem, distrugând și înlocuind elitele în câțiva ani de zile cu altele care nici nu aveau formația necesară (mulți abia știau să scrie și să citească). Am dat un exemplu în carte. La Ministerul de Externe în 1949 se raportează cu satisfacție că aproape 100% din angajați sunt veniți din „câmpul muncii”. Păi, bun, dar e totuși un domeniu care pretinde o anumită cizelare… Deci mobilitatea socială e un lucru necesar, dar între anumite limite. Să răstorni complet niște structuri sociale și să le înlocuiești prin oameni fără pregătirea adecvată… asta a fost o carență gravă a comunismului. Dar acesta era până la urmă scopul proiectului comunist: răsturnarea vechii orânduiri și construirea uneia noi.

SINTEZA: Clasa muncitoare avea în comunism un statut privilegiat în raport cu celelalte clase socio-profesionale; constituția din 1965 definind-o drept „clasă conducătoare în societate”. Cum explicați degradarea acestui statut după 1989?

LUCIAN BOIA: Asta ține mai mult de simbolistica regimului comunist. Li s-au oferit unele avantaje, dar aș zice că demagogia e mai consistentă decât avantajul real. Degradarea clasei muncitoare s-a petrecut odată cu degradarea condițiilor de viață, în anii ’80. Cei care au protestat au fost în bună măsură tot muncitorii – Valea Jiului, Brașov etc. După 1989, s-a produs o deplasare normală în ceea ce privește poziția reală și simbolică a oamenilor. Nu e deloc dezonorant să fii muncitor industrial, dar nu este nici lauda cea mai mare pe care o poți aduce cuiva. De ce ar mai fi, atunci, clasa muncitoare privilegiată în raport cu restul societății?

SINTEZA: Mulți regretă educația „serioasă” care se făcea atunci. Datele statistice susțin că regimul comunist a ridicat nivelul de școlarizare al populației (comparativ cu perioada interbelică). Cum apreciați învățământul românesc comunist prin comparație cu cel de dinainte și cu cel de după?

LUCIAN BOIA: Învățământul românesc era totuși bine gândit și organizat, începând cu legile lui Spiru Haret, de pe la 1900. Se făcuseră pași importanți. Erau încă 43% analfabeți în 1930, dar procentul lor era și mai mare înainte de Primul Război Mondial. Deci, se mergea spre lichidarea analfabetismului și spre un grad crescând de cultură în toate categoriile sociale. Toate acestea se făceau pas cu pas, ca să folosim o expresie deja consacrată. Comunismul a forțat lucrurile. În linii mari, da, a lichidat analfabetismul, și e foarte bine că mulți au învățat să scrie și să citească, dar mult mai mult de atât nu cred că au avansat în materie de cultură. Nu numai în comunism era mai „serioasă” educația. Era un tip tradițional de educație. Comunismul nu a revoluționat aici. E tot școala în care profesorul e cel care transmite cunoștințele, elevii stau și ascultă, asimilează; nu e un schimb de idei, un dialog veritabil între profesor și elev. Acum se schimbă multe în învățământ, deși școala românească a rămas prea tradițională în continuare. Se merge mai mult pe individualizare, pe aptitudinile elevului, pe un schimb efectiv de idei între profesor și elev. Să nu ne închipuim că țările comuniste au fost complet rupte de atmosfera epocii. E tipul de școală oarecum autoritară care domină înainte și după instaurarea comunismului. Oamenii o regretă din motive de conservatorism. Da, era mai bună, potrivit celor care o regretă, fiindcă elevii stăteau mai cuminți, ascultau ce le spune profesorul, recitau ce-au învățat, și toate se petreceau fără nicio supărare. Acum, copiii au devenit și ei mai independenți, au ideile lor, au personalitatea lor. Sigur că e mai puțină disciplină sau mai puțin respect, s-au modificat raporturile astea sau sunt pe cale să se modifice. Cei care regretă învățământul comunist sunt foarte conservatori în materie. Își închipuie că în învățământ ai de-a face cu cel care transmite și trebuie ascultat și urmat în toate și o masă amorfă de elevi a căror misiune e aceea de a asculta și învăța fără să crâcnească. Elevul trebuie eliberat de tipul acesta de învățământ uniform și autoritar. S-au făcut câțiva pași. Eu cred că învățământul ar trebui mai diversificat, dând posibilitatea elevului să aleagă cât mai mult. Libertatea intelectuală trebuie cultivată mai mult, încă de pe băncile școlii.

SINTEZA: Făcând trecerea de la planul maselor la planul protagoniștilor principali ai istoriei comuniste din România, cum i-ați compara pe Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu? Ce îi apropie și ce îi deosebește?

LUCIAN BOIA: Dej a practicat și el cultul personalității, dar într-o manieră oarecum moderată, față de Ceaușescu. Se vedea și la manifestațiile de 1 Mai și 23 August, când se ieșea cu portretele conducătorilor. Erau protretele lui Gheorghiu Dej dar alături de portretele lui erau și cele ale celorlalți membri din conducerea partidului. La începutul perioadei lui Ceaușescu lucrurile s-au petrecut la fel dar după aceea ceilalți au dispărut din peisaj. Singurele portrete erau ale lui Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu. Și Dej a fost un cârmuitor autoritar, dar mai prudent decât Ceaușescu și cu oarecare „bun simț” în contrast cu Ceaușescu. Și-a dat seama că nu trebuie depășită măsura în afirmarea propriei personalități. Unii oameni, urându-l pe Ceaușescu, au ajuns să-l idealizeze pe Gheorghiu Dej. Eu nu-l idealizez pe Gheorghiu Dej, trebuie spus răspicat: anii ’50 au fost anii cei mai cumpliți ai comunismului. Perioada lui Ceaușescu e aproape bună prin comparație cu perioada lui Dej. Sigur că a fost teribil în anii ’80 dar marea teroare comunistă a fost în anii ’50. La capitolul crime, Dej e mult mai criminal decât Ceaușescu. La Nicolae Ceaușescu, mai este și un soi de extravaganță. A depășit în toate direcțiile chiar limitele ideologiei comuniste. Dărâmarea aproape completă a orașelor. „Dacă demolăm tot Bucureștiul va fi frumos”, spunea el. Nebunie curată! În această privință, Ceaușescu a mers mult mai departe decât confrații săi din diverse țări comuniste. Apoi, desființarea satelor și ambiția de a construi în locul lor așezări semi-urbane… Toate sunt semne de lipsă de măsură. E un om care și-a pierdut capul. Dej, care e un personaj sinistru (mai sinistru decât Ceaușescu), era mai cu capul pe umeri decât Ceaușescu. Contează aici și propria biografie. Ceaușescu a pornit dintr-un sat amărât, Scornicești. Casa lui e chiar la marginea satului. E, probabil, răzbunarea celui care pornește dintr-o casă prăpădită și ajunge stăpân în cel mai mare palat al lumii.

SINTEZA: Spuneți în carte că regimul era sortit eșecului. Credeați în 1989 că regimul se va prăbuși?

LUCIAN BOIA: În 1989 lucrurile deja se clătinau, lumea începea să se gândească la o schimbare de un anumit fel. Dar în 1988, să spunem, nu credeam că voi mai trăi într-o lume altfel decât comunistă. Dar asta e valabil, cred, pentru toată lumea. Ideea marxistă era că din comunism nu se mai iese, că e ultima fază a istoriei. Schema asta intrase bine în mințile multora, chiar a intelectualilor, și în special a lui Ceaușescu.

SINTEZA: În iulie 1989, Nicolae Ceaușescu spunea că în România nu va mai fi capitalism nici când „o face plopul mere și răchita micșunele”, că „a apus pentru totdeauna”. Și, totuși, în mai puțin de jumătate de an avea să se întâmple ceea ce știm. Cum comentați această poziție a lui, atunci?

LUCIAN BOIA: Asta dovedește într-un sens mai larg că suntem uluitor de incapabili în a intui viitorul. Viitorul se încăpățânează parcă să fie mereu altul decât cel pe care ni-l dorim și pe care credem că îl vom realiza potrivit proiectelor noastre. Istoria e făcută de oameni, dar oamenii totuși nu au control asupra istoriei. Istoria e extraordinar de complexă. Sunt atâția factori care se combină aleatoriu încât nu ai cum să bănuiești ce va fi. Nimeni nu bănuia înainte de 1989 că se va întâmpla ce s-a întâmplat, nici chiar Ceaușescu.

SINTEZA: Putem spune la rându-ne că regimul comunist a apus pentru totdeauna?

LUCIAN BOIA: Sunt convins de asta. Convingerea mea este aceea că istoria nu se repetă. Nu spun că nu vor mai fi regimuri autoritare, războaie, masacre. Se vor întâmpla multe în istorie de-acum înainte, dar regim comunist sunt convins că nu va mai fi pentru simplul fapt că istoria nu se repetă, ci merge înainte. Spre bine sau spre rău. Românul are o vorbă înțeleaptă: mortul de la groapă nu se mai întoarce.

SINTEZA: Cum apreciați incursiunea minerilor din iunie 1990? Cine se face vinovat pentru sângele vărsat atunci și ce lecții e bine să tragem din acest episod?

LUCIAN BOIA: Nu știu cât de mare a fost responsabilitatea minerilor; e clar că au fost provocați de regimul Iliescu. De altfel, Iliescu le-a și mulțumit pentru modul în care și-au manifestat înalta conștiință muncitorească. Nu era o premieră, în iunie. Mai fuseseră aduși cu camioane muncitori din diferite întreprinderi care să spargă diferite manifestații. Seamănă cu anii de început ai instaurării comunismului. Era modul în care liderii neo-comuniști ai României înțelegeau să-și păstreze și să-și consolideze puterea și să asigure o ieșire din comunism care să nu se facă în detrimentul noii elite conducătoare. Lecția este că ar fi bine să fim mai vigilenți la ce se întâmplă în societate și în viața politică a țării, să nu ne comportăm ca o turmă, ca niște persoane care asistă de departe și atâta tot. Ceea ce a lipsit și lipsește în societatea românească este o atitudine activă a oamenilor în viața publică, conștiința că și interesul tău personal depinde de interesul comun. Românii au o lungă tradiție de pasivitate. Oamenii s-au învățat să se ocupe de propriile lor interese, cele imediate, și să stea departe de politica mare, crezând că nu vor putea schimba nimic. Asta lasă loc derivelor în viața publică. În Ungaria și Polonia conducătorii nu au putut face chiar orice. La noi, societatea nu s-a opus în niciun fel. Cei mai mulți dintre români încă preferă să se uite la televizor decât să-și spună cuvântul (nu doar manifestând, deși este și aceasta o modalitate). La Varșovia s-au adunat recent 250.000 de persoane; or, la noi nici nu te poți gândi la așa ceva. Nu există o societate civilă suficient de închegată, nu există genul acesta de mentalitate că trebuie să participi, să protestezi. Nu există o solidaritate națională.

SINTEZA: În România încă mai sunt mulți care regretă comunismul. Ce le-ați spune nostalgicilor?

LUCIAN BOIA: Nostalgicilor le-aș spune că dacă nu le place România de astăzi, pentru aceasta tot comunismul este de vină. România de astăzi, chiar dacă nu mai seamănă cu comunismul, se trage în mod direct și logic tot din comunism. Dereglările actuale sunt în mare măsură consecința regimului comunist. Apoi, nu înseamnă că Bucureștiul nu ar mai fi avut astăzi metrou dacă nu exista comunism; nu doar regimurile comuniste au construit metrouri. Tot la fel cum nu înseamnă că n-am mai fi avut căi ferate dacă nu exista Carol I. Sau, e ca și cum ai spune că avem televiziune pentru că e meritul comunismului. Televiziunea a apărut atunci când a apărut. Pe de altă parte, „modernitatea” comunistă nu a fost chiar modernitate, a fost o modernitate de secol XIX. Accentul a fost pus pe un anumit tip de industrie, care nu era o economie de viitor. Era o industrie forțată să existe și să crească. Asta nu putea să dureze la nesfârșit, trebuia să se încheie la un moment dat. N-are rost ca nostalgicii să-și amărască viața gândindu-se ce bine ar fi să revină comunismul, fiindcă să fie siguri că n-o să mai revină niciodată. Așa încât să viseze lucruri mai constructive și realizabile în societatea de azi.

SINTEZA: „Toți plătim pentru comunism. Și vor mai avea probabil de plătit și cei care nu s-au născut încă.”, spuneți în carte. Ce vă determină să considerați că debarasarea de moștenirea comunistă se va face încă greu? Ce trebuie făcut pentru a pune punct final comunismului?

LUCIAN BOIA: E ușor să dereglezi o societate; e mai greu după ce ai dereglat-o să o așezi în tipare normale. Suntem o societate dereglată – și în plan economic, și în plan cultural, și în plan mental, în toate planurile. Fără comunism nu am fi fost așa. Am fi avut lacunele noastre, limitele noastre, bineînțeles, dar nu în măsura în care le avem. Odată ce societatea e atât de dereglată, nu va fi rezolvată problema de pe o zi pe alta. Trebuie să încercăm să fim cu toții mai serioși. Ne-ar trebui un plus de asumare a responsabilității, de participare, de simț civic, de disciplină, de organizare (asta nu-i marea tărie românească!) și cred că mai trebuie avută încredere în timp!

 

Interviul a fost realizat de Vlad Badea.

Vlad Badea este absolvent al programului masteral de relaţii internaţionale şi diplomaţie al Universităţii din Leiden (2013) şi licenţiat în relaţii internaţionale şi studii europene la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (2011). A activat cu precădere în mediul internațional, lucrând pentru Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene din Viena (2014-2016) și Institutul Clingendael din Haga (2012-2013). Interesele sale vizează funcționarea diferitelor sisteme politice statale și suprastatale europene, derularea proceselor de negociere internațională și salvgardarea drepturilor și libertăților individului.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

5 × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te