Lunga iarnă a Bucureștilor


Acum o sută de ani, pe 6 decembrie 1916, capitala cădea sub ocupație germană. Burghezia își apărase interesele personale, fortificațiile n-au apărat nimic – nu erau funcționale -, iar în calea armatelor germane, au ieșit doar două fetițe scăpate de sub ochii lui tante Caterine. Nepregătită, derutată și lăsată singură, populația fraternizează sau moare de foame. Nici armata n-o duce mai bine. Bolile societății noastre, o sută de ani mai târziu, le veți descoperi nevindecate.

Intrarea în clădirea care adăpostea administrația militară germană de la București

Femeia din fața mea are o figură luminoasă, miroase a Trésor de la Lancôme și poartă un deux-pieces de culoarea frunzelor de toamnă. În piept are o broșă de aur bătută cu rubine. Despre ceasul de aur pe care nu-l mai are, i l-a furat un bandit într-o seară pe stradă, îmi va povesti mai târziu. În oglinzile aurite de la Capșa se reflectă doar chipul ei, pentru că de ore bune bem cafele și mâncăm prăjituri Joffre doar noi două, singure în toată cafeneaua. Ca să ne înviorăm privirea, ne mai uităm din când în când pe stradă. Studenți grăbiți, purtând rucsaci și căști în urechi trec pe Calea Victoriei, spre centrul Capitalei. E o zi însorită de început de iarnă. Așa o fi fost și acum o sută de ani când au intrat nemții în București, și-au ocupat orașul? „N-au intrat pe la Alexandria, draga mea, așa cum se aștepta toată lumea, ci pe la Bragadiru”, îmi povestește Georgeta Filitti, istoric și membră a unei mari familii bucureștene. care a trăit istoria acelor timpuri zbuciumate. „Ce s-a întâmplat – din 1914 până în 17 august 1916, cât am mai tras de neutralitate –, toată lumea a crezut și, orice minte cugetată așa ar crede, că am folosit timpul acela pentru a ne pregăti. Da’ de unde! Populația și armata aveau să afle cât de curând că nu a fost așa. Nici pentru intrarea în război populația nu a fost pregătită, statul nu a prevenit populația, ea a fost nevoită să deducă singură, să-și dea seama din semne că urmează ceva. Mai întâi au fost veștile proaste despre mulți morți și răniți de pe frontul din Transilvania, dar ziarele ajungeau și cu trei săptămâni mai târziu la București, așa că nu te puteai lua după ele. Apoi a dispărut carnea din galantare, au dispărut zahărul, uleiul, postavul. Ministrul de război, Vintilă Brătianu, dă un ordin să se rechiziționeze de la populație plăpumi, izmene și bocanci, iar afișele sunt lipite pe ziduri. Populația vede și începe să se îngrijoreze. Începe să miroasă a război, tot mai aproape de noi. În fine, bănuielile au fost confirmate de faptul că prin octombrie vine la București generalul francez Berthelot. Generalul vine și pune câteva întrebări: «Ce aveți în depozite, câte provizii? Ce armament aveți? Care este planul vostru numărul doi, aveți un plan doi?» La toate întrebările astea, autoritățile noastre ridică din umeri. În depozite nu aveau nimic, vânduseră tot. Comercianții români speculaseră starea de război din jur și vânduseră grâu, cărbune și petrol de peste 2 miliarde de lei. O cifră de afaceri colosală la acea vreme. Dar nu puseseră nimic deoparte. Armament? De unde armament? În afară de unele promisiuni ale rușilor că, dacă intrăm de partea lor, ne trimit vagoane de gloanțe – și n-a fost așa, evident – nu aveam nimic. Toată vara și toată toamna trecuseră trenurile nemților spre Bulgaria și Turcia pline, chipurile, cu zahăr și făină, le controlam, dar mai mult nu, iar sub ele erau arme. Turcii și bulgarii fuseseră înarmați, noi nu. Deși era război în jur, deși avusesem timp, n-am pregătit intrarea în război. La o sută de ani de atunci avem măcar datoria de a privi cu onestitate trecutul și a recunoaște niște adevăruri.”

Neputința

Bucureștiul văzut de la casa Capșa de azi

Doamna Filitti face o pauză, ia o gură de cafea și se mai uită o dată la pustietatea tapițată în grena a cafenelei. Suportă cu greu eșecul acestei restaurări: noi am făcut-o, dar mai trebuie și populată, spune la un moment dat. A participat în calitate și de consultant la renovarea Casei Capșa, prin 2003. Are rețeta de brioșă cu zer care numai acolo se făcea, se oferă să i-o dea chelnerului, doar doar o folosi la ceva. Dar chelnerul pare scârbit, nu mai vrea nimic. Își trage un picior după el, e de la hernie, muncește mult în gospodărie. A fost și în Spania până să eșueze la Capșa. Se plictisește de moarte și cu invidie față de alte localuri din București, care nu mai fac față clientelei, spune: „Trebuie băgat mult marketing, doamnă, mult marketing! Păi, să fi fost asta în Spania! Pfiu! Nu puteai respira de lume!”. Doamna Filitti îi dă dreptate și remarcă faptul că pe nicio masă nu se găsește vreun pliant cu istoria localului înființat în 1852 de o familie de mare ispravă de aromâni care construiseră un local de valoare europeană.

„Capșa era pentru bulgari ce era Parisul pentru români. Noi ne doream să mergem la Paris și ei să ajungă la Capșa să mănânce prăjituri cu frișcă. Aici erau cele mai prețioase tacâmuri, farfurii din porțelan de calitate, dacă se ciobea una, era aruncată imediat și fețe de masa de damasc alb. Curând Capșa devenise loc de întâlnire pentru elita intelectuală a capitalei. Se purtau discuții politice, culturale, se dezbăteau problemele vremii. Dacă nu participai la dezbatere cu idei consistente, erai ignorat și eliminat pentru că te făceau să nu te simți bine. Era o onoare să fii acceptat în lumea Capșei. Când a fost cucerit Bucureștiul de armatele Centrale, nemții știau că bulgarii erau ahtiați după Capșa și i-au lăsat pe ei să se stabilească aici. După ce au mâncat tot, bulgarii au început să spargă și să distrugă. Curând, la Capșa, în locul geamurilor cu monogramă erau scânduri bătute în ferestre. Dar asta și pentru că România atunci avea de-a face cu trei mari dușmani resentimentali: turcii înfrânți în 1877, bulgarii în 1913 și austriecii lezați că nu s-a respectat tratatul secret încheiat cu Carol I. Dezastrul bătea la ușă”.

Trădarea

Și ușa a deschis-o un bucureștean, un șofer, fost vânzător de bretele, care a condus mașina generalului Mackensen pe 6 decembrie de pe șoseaua Bragadiru, până în inima capitalei, „la fix”.

„Bucureștiul colcăia de spioni. Primele imobile pe care s-a arborat steagul german n-au fost instituțiile statului, ci casele antantiștilor, ale celor care susținuseră intrarea României de partea Antantei. Dar vă dați seama, de la cine puteau ști nemții care erau casele antantiștilor, dacă nu tot de la români? Prima casă devastată a fost a lui Take Ionescu. Vă dați seama, soldații germani erau pe front de doi ani. Nemâncați și furioși au intrat într-un oraș în care se făceau prăjituri cu frișcă, despre care un gazetar francez scria că e orașul cel mai muzical al Europei. Au ras tot. La Take Ionescu mâncau și resturile le aruncau pe pereții cu tapet de mătase. Târziu, după război, în grădinile casei s-a găsit o fiolă cu microbul răpciugii. Românii nu mai auziseră de arma biologică până atunci.” Au și urmat două ierni grele. Lemnul a fost rechiziționat de armata germană, iar românii au ajuns să ardă gardurile. Atunci au tăiat și copacii din Cișmigiu. Nicicând iernile nu mai fuseseră atât de grele-n capitala României.

Bulgarii îşi doreau la începutul secolului trecut să ajungă la Bucureşti, la Capşa, cum îşi doreau românii să ajungă la Paris…

Ocupanții bulgarii și-au pus în gând să ia din București moaștele Sfântului Dimitrie, născut pe undeva pe la ei, să le ducă la Sofia. Au și reușit să fure racla, dar au fost înștiințați nemții, care se simțeau oarecum responsabili de comportamentul lor, și i-au somat să ducă moaștele înapoi. De aici s-a născut și legenda că moaștele se îngreunau pe măsură ce bulgarii înaintau spre casă, așa încât n-au mai putut să le ducă și s-au întors cu ele.

Fuga

Sub spectrul războiului, BNR face un gest disperat și trimite tezaurul țării la Moscova. Trimite mii de documente importante pentru istoria noastră, metale prețioase, opere, dar și cutii cu valori de la persoane private. „Românii aveau o încredere nețărmurită în ruși. Sanda Ghika Filitti, din familia noastră, și-a predat la BNR cutia cu bijuterii în valoare de zeci de mii de lei aur, bijuterii primite de la Nababu, cum i se spunea lui George Grigore Cantacuzino. A primit chitanță de la BNR; am și acum chitanța, dar ce să fac cu ea? Moscova spune: cereți de la BNR, acolo ați dat dacă ați dat ceva, nu nouă. De unde să știm dacă n-ați oprit tenul pe drum? La noi n-a ajuns nimic. Dar un român rătăcit pe la Moscova a găsit la un moment dat o scrisoare a Anei Pauker care era în Elveția și le transmitea tovarășilor ei să nu-i mai trimită bijuterii celebre, cum a fost brățara în formă de șarpe, bătută cu rubine, că e cunoscută și n-o poate vinde. Era brățara Sandei Filitti, celebră în epocă, apăruseră poze cu ea. Chiar și când au dat înapoi câte ceva, cunoscătorii au spus că rușii înlocuiseră pietrele prețioase cu falsuri, iar pe papirusurile noastre au șters și le-au rescris cu ce au vrut ei”.

Bucureștenii care aveau informații au știut că e bine să se refugieze în Moldova. Și atunci, ca și acum, pătura de sus era profitoare, ea ieșea bine. Lumea se înghesuia în vagoane, plecau cu copii, cu sarsanale și cu coliviile de păsări. Bilete nu se mai dădeau. Trenurile erau pline. Dar cu toate astea, un tren întreg a plecat din gară plin cu bagajele unui singur ministru. Protipendada Bucureștiului se refugia din calea dușmanilor. Făcuse avere înainte de război, acum și-o punea la adăpost.

Dar n-a plecat doar burghezia, ci și guvernul, parlamentul și instituțiile importante ale statului. A fost o iarnă de pomină în istoria României. Practic, România era redusă la Moldova.

Fatalismul

„Au rămas să-i întâmpine pe nemți doar slujnicele, călugărițele și spionii”, continuă să povestească doamna Filitti în timp ce cafeaua se răcește pe masa la Capșa… „Generalul Mustață a dat ordin ca populația să-i întâmpine pe cotropitori cu ușile deschise și cu luminile aprinse. Proprietarii de imobile făcuseră o înțelegere cu autoritățile, să nu se dea lupte în București ca să nu existe pagube materiale, să le rămână clădirile în picioare. Și așa a fost. În ziua în care nemții au intrat pe Calea Victoriei, rudarii și florăresele i-au întâmpinat cu flori. Doar două fetițe lăsate în grija lui tante Caterine în casa Cantacuzinilor, unde creșteau vreo 15 copii, surorile Florescu, s-au strecurat printre picioarele celor mari și au ajuns în mijlocul străzii, în fața convoiului. Cine știe unde auziseră sau văzuseră gestul, dar atunci au ridicat mânuțele în aer și au strigat: «Pe aici nu se trece!» Generalul Mackensen a înțeles, a trimis valetul să le ia din mijlocul străzii, le-au dat la o parte amuzați și și-au continuat marșul triumfal de cucerire a Bucureștiului. Vedeți, în Europa se dădeau lupte grele, dar noi am pus o masă la Capșa pentru 20 de persoane și așa i-am primit pe invadatori.”

Hotelul construit la 1913 şi ocupat de nemţi în 1916

Nemții erau organizați și disciplinați și ca prădători de război. N-au distrus instituțiile, iar Generalul Mackensen a refuzat să stea în palatele regale, a ales o casă simplă unde când a intrat a făcut inventarul tuturor lucrurilor, iar la plecare nu lipsea nicio farfurie. „Au rechiziționat totul pentru armatele lor, au dus tot ce găseau prin casele oamenilor. Nu aveai voie la mai mult de două cearșafuri de familie, aveai dreptul la două două ouă pe lună. Restricțiile începuseră și dinainte de invazie, de exemplu, nu era voie să se vândă alcool, doar vinurile de pe domeniile Florica ale Brătienilor erau permise. Nemții se țineau de disciplină, dar era și o situație caraghioasă că spuneau: ai dreptul la două ouă pe lună, dar ouă nu se găseau, regula rămânea formală. Nu se găseau alimente, lipsurile erau îngrozitoare, dar la Iordache pe strada Kovaci se puteau mâncau și icre negre, se bea bine. Iordache făcea și mititei și întrebarea mea este – cum de nu mirosea? Ba miroseau, dar se mai închideau ochii… Bunica mea din partea mamei creștea singură trei copii. Erau obligați să primească nemți în casă, iar la ea venise unul Fritz, cam răgușit, căruia copiii îi spuneau Muzi-Muzi. Ei bine, Muzi ăsta s-a dovedit un om cumsecade, își împărțea rația destul de bogată cu copiii familiei și s-a erijat într-un fel de apărător al lor. Dar au fost și excepții. Neaplicarea legilor în vreme de ocupație îi contaminează și pe ocupanți. Așa se întâmpla cu prizonierii și arestații închiși la Cercul Militar sau la Hotel Imperial. Era un du-te – vino permanent al soțiilor și rudelor celor închiși care plăteau în bani, alimente sau în servicii de altă natură accesul la cei închiși.”

Biserica a capitulat și ea. România anilor 1916 nu avea patriarhie, ci mitropolie. Iar mitropolitul Conon i-a îndemnat și el pe români să se supună cuminți invadatorului. „Pe socrul meu, prefect de Vaslui, l-au scos din cartea personalităților că era filogerman, dar era intelectual privat filogerman, admira pragmatismul nemțesc, faptul că, spunea el, dacă țăranii din Bărăgan dau de o văioagă își rup picioarele și caii să o treacă, dar nemții fac o punte și apoi trec. Însă, pe mitropolitul care a îndemnat poporul la supunere față de nemți l-au păstrat în galeria întâi-stătătorilor Bisericii Ortodoxe. Lipsa de corectitudine și fixismul deciziilor aberante ne caracterizează.”

Nesocotința

„Acum, în 10 noiembrie, s-au împlinit o sută de ani de la celebra Șarjă de la Robănești, concludentă pentru nesocotința noastră. Acolo era un cuib de mitraliere și armata română cere voluntari care să îl anihileze. Trimit un escadron de cavalerie condus de căpitanul Alexandru Filitti. Dar cavaleria era, așa cum ii spune numele, călare și cu săbii, nu aveau nicio mitralieră. Se oferă săracii să lupte și așa, dar cer și ei o hartă ca să ajungă la cuib. Însă hartă era una singură, li se spune că aia trebuie să rămână la Centru, pleacă și fără hartă. Își trimit iscoade și descoperă locul, se duc cu piepturile goale în calea mitralierelor, la moarte sigură. Mor aproape o sută de oameni. Lui Alexandru Filitti îi este împușcat calul și este rănit, cade, își rupe un picior și este dus în spital la Craiova. Eroismul lor este elogiat peste tot, scriu și ziarele străine, iar generalul Falkenhayn, fost ministru de război german, merge în spital la el să-i restituie sabia în semn de omagiu pentru curaj și vitejie, pentru eroismul de care dăduse dovadă. Dar, zic eu, poate nu era nevoie de atâta eroism…”

Primul Război mondial, România a avut 680.000 de morţi, dintre care 430.000 civili

De pe fronturi, veneau vești ciudate: nu doar gloanțele, ci și păduchii făceau ravagii. O cauză a morților, despre care se vorbește mai puțin; a fost tifosul exantematic, produs de păduchi, dar și gripa spaniolă. Poate mai multe victime au făcut păduchii decât gloanțele. Generalul Berthelot a venit hotărât să despăducheze armatele, a și adus cu el o soluție anume. Însă flagelul era prea răspândit.


Armata are tot cei trebuie căci s-a rechiziționat tot – populația civilă însă suferă căci toate articolele mai cu seamă cele de manufactură s-au scumpit exorbitant (15 lei mosorul de ață – 30 lei un brici de ras care valora 2,50, 9 lei o pereche de ciorapi care valora 30 de bani, 9 lei o mătură idem o pereche de ghete 180 lei – 40 lei o pereche de tălpi. E o criză grozavă de tutun. Ca să poți trăi comod ai nevoie de un venit de 1000 lei lunar pentru o familie de trei inși. De unde să-i ia micii funcționari cu familii numeroase? (Camil Petrescu, memoriu asupra prizonieratului său datat 15 aprilie 1918)


Aparența

E seară și la Athénée Palace s-au aprins luminile discrete. Miroase a parfum și a coniac. O aștept pe Dana Darling la English Bar și citesc romanul jurnalistei Rose Waldeck, corespondent de război pentru Newsweek, la București. Recunosc atmosfera, lumea Fostelor Excelențe care mișunau pe la bar acum un secol. Bârfitori, iscoditori, clevetitori, trădători. Mirosul de rânced al acestui loc s-a schimbat, Acum, la bar trăncănesc în engleză Steve americanul și un bărbat român, vorbesc o engleză răstită. Au fost prieteni și acum se ceartă. Fetele barmanițe se agită, dau telefoane, încearcă să aplaneze conflictul. Și Dana Darling nu mai vine… Patronul acestui loc celebru a fost la închisoare. Dar viața merge mai departe. Fiecare angajat știe ce are de făcut, Athénée Palace e un loc pentru străini, este centrul cosmopolit al capitalei. La ușă te întâmpină un „valet” de culoare. Locul lumii amestecate cum a fost și la începutul veacului trecut. Construit în 1913, după modelul hotelului Ritz de la Paris, aproape nou când au sosit nemții, hotelul a părut cel mai bun loc pentru cartierul lor general. Sosește și Dana Darling, o barmaniță care „știe multe despre hotel, despre București”. Stă în picioare, căci nu are voie să se așeze. Cum era aici mai demult? Din câte i s-a spus hotelul era frecventat de străini și de oamenii bogați. Avea trupă de dansatoare, laborator de cofetărie proprie și 270 de camere. Aici se bea o băutură specială, creația casei, amalfi se numește. Un amestec de țuică și martini, ornat cu o cireașă de Maracuja sau o felie de portocală. Jurnalista de război scria că băutura puțea îngrozitor, dar că era dulce și tare, înșelătoare, te amețea repede. Ca spiritul locului.

În timpul ocupației germane, localnicii nu aveau voie să circule pe partea străzii cu hotelul. Dana Darling se uită la cei doi de la bar care dau să se bată. „Istoria e la fel”, spune ea, „o continuă luptă pentru putere a unora asupra altora.”

Risipa

În 1882, Carol I îl invită la Bucureşti pe generalul Henri Alexis Brialmont, proiectantul fortificaţiilor din Liege şi Anvers, pentru a elabora planurile finale ale viitoarelor fortificaţii a Bucureștiului. Nu avea deplină încredere în echipa românească și a apelat la experții care mai făcuseră așa ceva. Planurile finale ale generalului Brialmont prevedeau o linie principală de rezistenţă dispusă pe 70 de kilometri, compusă din 18 forturi, câte unul la 4 kilometri şi alte 18 baterii intermediare, numite şi redute dispuse în cerc. Cele 36 de forturi și baterii au fost construite, oficial, în 10 ani, din 1884 până în 1894, însă unele finisaje şi adaptări ulterioare au mai fost făcute până în anul 1903.

București, după 100 de ani

Lucrările au costat 111.500.000 de lei aur, depășind cu mult costul inițial, estimat la 88.275.080 de lei aur. Potrivit unor evaluări recente, astăzi această sumă ar depăși 620 de milioane de euro, pe atunci, ea reprezenta bugetul întregii armate române pe trei ani. Unii istorici spun că Cetatea Bucureștilor a fost, în acele timpuri, cea mai mare investiție cu caracter militar din România, care s-a dovedit, într-un final, inutilă! Fortificațiile au fost mai slabe pe partea sudică, considerându-se că de acolo nu poate veni primejdia. Ori în 1916, ocupanții chiar pe acolo au venit.
Sergiu Isopescu, cercetător la Institutul de Istorie Militară, explică de ce fortificațiile au fost inutile. „Linia de fortificații ar fi fost bună dacă era dotată cu armament, dacă era funcțională. Dar conducerea de atunci a Armatei a considerat că armamentul din fortificații era mai util pe fronturile din țară și la apărarea Moldovei. România și-a calculat corect posibilitățile și riscurile. Dacă ar fi opus rezistență în capitală, pierderile material erau mai multe și mai numeroase. Dar au preferat să le țină piept nemților în Moldova și asta le-a întârziat înaintarea spre Nord, spre stepele ucrainene. Aceasta întârziere a făcut posibilă înfrângerea armatelor germane. Poate că ceea ce a părut sau a fost o nepregătire ne-a fost de folos în final. Strategia sau Cineva de Sus ne-a ajutat.”

August von Mackensen, feldmareșalul german care a ocupat Capitala, scrise în memoriile sale, ce a constatat cu surprindere la cucerirea Bucureștiului, că orașul nu mai avea fortificațiile operative: „Mi-am imaginat cucerirea capitalei române ceva mai războinică decât a fost în realitate. Noi știam că Bucureștii sunt o cetate puternică și adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru. Cupolele sale blindate se transformaseră în cupole de lemn. Spionajul nostru, așa de lăudat de inamicii noștri, nici nu parvenise să constate că Bucureștii au fost dezarmați înainte de intrarea în război”.

Expectativa

Ne plimbăm pe strada Constantin Mille, fostă Sărindar, unde își aveau redacțiile ziarele vremii. În blocul Universul funcționează și acum o firmă care se numește Universul SRL, abia i se zărește plăcuța de sub foliile protectoare, pentru că se renovează. Nu mai e vorba de presă, dar sunt sedii ale unor firme. La București apărea o publicație, Bukarester Tagblatt care avea două pagini în limba germană și restul în limba română.

Marius Cosmeanu, jurnalist și istoric pasionat de primul război mondial, caută urmele prizonierilor români, studiază lumea primului război mondial cu o curiozitate ziaristică. „Bucureștiul era complet nepregătit la venirea armatelor Puterilor Centrale”, spune el. „Un oraș aproape medieval, fără canalizare, locuitorii umblau în izmene și ar fi trebuit să facă față armatelor profesioniste, dar cum să facă asta? Tactica noastră a fost să rezistăm fără prea multă gălăgie în așteptarea unui miracol, a unei minuni. Ziarul scos de germani atunci, Bukarester Tagblatt, Gazeta Bucureștilor cum ar veni, arată și el un fel de diplomație reciproc înțeleasă, primele două pagini erau în limba germană și restul în limba română E clar că ocupanții nu doreau să supere populația, dealtfel, se pare că Regele le transmisese nemților să nu tulbure prea mult apele la București, să nu lezeze populația. Din paginile ziarului lor se vede asta, propaganda de război era mai potolită.”


Despre fortificații, Cosmeanu spune cu regret că nu sunt încă restaurate, cele care s-au mai păstrat. Nu sunt redate turismului sau folosite eficient, așa cum se întâmplă prin alte părți. „Povesteam cu cineva de curând”, spune el, care a fost la Anvers, „că fortificațiile de acolo, făcute de același inginer care le-a conceput și pe ale noastre, sunt locuri de agrement, circuite turistice, te poți plimba cu bicicleta între forturi, se organizează excursii, evenimente, au devenit obiective turistice. Știu că se încearcă și la noi, dar lucrurile merg greu…”

Providența

Se pare că miracolul de după dezastru l-a înfăptuit o femeie. Marius Cosmeanu spune povestea în timp ce străbatem strada fostă Sărindar de-a lungul, pe înserat. „Se spune că la sfârșitul războiului, Regina Maria s-a dus la Clemenceau, prim-ministrul Franței de atunci, și a cerut o audiență. Clemenceau a zis că e ocupat și nu are timp. Atunci, Regina l-a întrebat ce program de lucru are, iar el i-a răspuns că lucrează de la 8 dimineața la 9 seara. A doua zi dimineața, la ora opt, Regina era la ușa lui. A intrat în biroul lui la ora 8 și un sfert și a mai ieșit la ora 13. Când a ieșit, îl convinsese să fie de partea României la Tratatul de pace. În plus, era un cartograf, fan al României, fusese și studiase ca geograf prin Mehedinți. El a făcut hărțile la Tratat cunoscând teritoriul. Iar Brătianu se spune că avea grija căilor ferate, el ținea neapărat să ne intre în hotare căile ferate. Și au intrat. ”

Politizarea

Ziua, Atheene Palace este invadat de lumină. Pare cu totul alt loc decât noaptea. Pe ferestrele mari pătrunde soarele sticlos de început de iarnă. Daniel Șandru e de curând sosit în Capitală. Tânărul universitar a venit de la Iași să coordoneze „Centenarul”, un organism în subordinea guvernului, menit să organizeze celebrarea Unirii și a primului război mondial. Poartă o cravată verde, tonică, iese în evidență. Cafegii de la Athenee îl recunosc de la televizor, îl salută și se bagă în vorbă. Șandru spune repede, parcă anticipând întrebările tuturor. „Vom sărbători într-un fel aparte, am decis să încheiem câte un memorandum cu ministerele de resort și să ne angajăm că la o sută de ani de la terminarea războiului și Marea Unire să nu mai avem nicio școală cu toaleta în curte, să avem spitale regionale în fiecare regiune și autostrăzi care să lege provinciile istorice între ele. Asta numesc eu o aniversare, să-ți propui să faci ce nu s-a făcut încă, să progresezi. Iar la Iași vom pune în curând plăcuțe pe clădirile care n-au avut până acum parte de această recunoaștere, acolo unde au funcționat pe timp de război guvernul, parlamentul și ministerele. A fost o perioadă memorabilă pentru Iași. Sper ca manifestările legate de Centenar să arate că ne-am maturizat să nu fie politizate, să nu fie confiscate de retorica populistă.”

„Ba o să fie!”, se aude replica unui domn mai în vârstă, de pe fotoliul de piele de lângă geam. „O să fie politizate! Vă garantez!”

Caschete ale soldaţilor români din primul război mondial, la un târg de antichităţi din centrul Bucureştiului. 350 de lei cascheta


La 100 de ani ar trebui să facem o analiză onestă a istoriei noastre, să ne asumăm și înfrângerile și nerealizările, nu doar victoriile. Să ne autoevaluăm corect și să reparăm ce putem repara. (Daniel Șandru, profesor)

 

  1. Koos Francisc says:

    Un articol excelent. Din 10 articole marca Hurezean aș întelege istoria Bucureștiului. Felicitări.

  2. George says:

    Excelent!

  3. George says:

    Poate va fi citit și de cei care dirigenție destinele AR azi. Suntem, raportat la arcul în timp, dpdv al dotării și pregătirii AR în aceiași situație. Mai ales ca deficientele actuale sunt mult mai profunde, facandu-ne sa nu putem avea nici o reacție în caz de… Tot în izmene ne vom vatelina. Poate vom învinge, totuși și în aceste condiții, ptr xa iluzie “vine BATO” s-a spulberat. NATO s-a dus în Polonia și în Tarile Baltice. E foarte clar ca aici pe Carpați suntem dineu singuri. Dat de dureros se repetă istorie, din păcate numai din cauza noastră.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 4 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te