Luxul singurătății.O piatră mică aruncată în lac…


Distribuie articolul

S-a întâmplat, către sfârșitul anilor 90, ca la un simpozion organizat de Facultatea de Psihologie din Caen, să fiu abordată de unul dintre participanții locali cu întrebarea: cum se trata depresia în anii regimului comunist?
Din vorbă-n vorbă am aflat că psihologul francez fusese, în primăvara lui 1989, la o conferință internațională organizată la București. Din comunicarea unui confrate român aflase, uimit, că-n România nu sunt depresivi. Ritmurile cotidianului, viitorul luminos, viața în colectiv și pentru colectiv și alte strategii politice stăvileau ,,dizabilitatea” care afecta din ce în ce mai numeroși trăitori în ,,lagărul imperialist”. Să te-ndoiești cu glas tare, în lipsa argumentelor nu se putea. Dar nici să vezi prea mult decât ceea ce hotărâseră organizatorii conferinței. Întâmpinat și condus la Otopeni de ospitalierele gazde, cazat la Athenee Palace, ospătat din belșug și plimbat, la final, ,,cu tot grupul”, pe Valea Prahovei cu apoteoza unui banchet animat de formații folclorice, oaspetele păstra amintiri frumoase… Dar ce se-ntâmpla cu depresivii voștri? – întreba el acum.

O pietricică aruncată în lac. Din străfundurile memoriei, undele concentrice ridicate de întrebarea lui mi-au tulburat înșelătoarea limpezime a amintirilor. Ce fel de conferință internațională de psihologie la București când specializarea aceasta se desființase încă din 1977? Pe baza căror informații se redactase acea comunicare științifică când în România nu se practicau terapii psihanalitice și nu funcționau cabinete de psihologie altfel decât pentru testările militare și din transporturi? Pe de altă parte, nu auzisem apropiați plângându-se de simptomele depresiei în anii copilăriei petrecute la țară ori în căminele liceului și facultății. Melancolia, anxietatea, atacurile de panică se puneau pe seama anemiei, carențelor de calciu, crizelor prepubertății și pubertății, alăptării și altor cauze fiziologice. Căci după credințele tradiționale păcatele trupului tulbură sufletul – ziua și noaptea. Iar, după preceptul marxist, materia determină conștiința.

Orice incursiune în trecut e o confruntare cu tine însuți. În ce mă privește, îmi aminteam, de-o cu totul altă suferință – a trebuinței de singurătate. Ca să-i explic colegului francez mi-a luat ceva vreme…

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei
Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te