TEDx Special. „Mă îndoiesc că majoritatea oamenilor ştiu cât de mult a avansat neuroştiinţa în ultimii 20 de ani”

Interviu cu Rita Carter, autoare specializată în ştiinţa creierului 


Distribuie articolul

Nu este o reprezentantă a mediului academic şi, în consecinţă, are o libertate mai mare decât alţi autori de texte ştiinţifice să speculeze şi, câteodată, să expună idei care nu sunt acceptate în toate mediile. Vorbeşte cu atât de multă pasiune despre creierul uman încât ajungi să te întrebi dacă acest fascinant organ mai are vreun secret pentru ea.

Rita Carter este scriitoare, om de radio şi jurnalist. S-a specializat în funcţionarea creierului uman şi în „ciudăţeniile” lui şi de când a publicat primul ghid al laicilor pentru neuroştiinţe „Mapping the Mind” (1998), tradus în 14 limbi, a vorbit despre funcţiile creierului, despre conştiinţă şi despre bazele fizice de comportament în faţa a mii de ascultători.

Timp de şapte ani, a prezentat programul de ştiri de noapte din Londra, „Thames News”, şi a scris pentru reviste şi ziare din întreaga lume, printre care London Times, Telegraph, Guardian şi New Scientist. A câştigat numeroase premii pentru activitatea sa, incluzând, în trei ocazii, Premiul pentru Excelenţă al Asociaţiei Jurnaliştilor Medicali şi deţine un doctorat onorific în domeniul ştiinţelor creierului de la Universitatea Leuven – una dintre cele mai vechi instituţii academice din Europa.

Cât de repede evoluează ştiinţa din spatele studierii creierului, cât de unici suntem ca indivizi, sau cum face faţă creierul la toată informaţia pe care o primeşte astăzi din exterior, sunt doar o parte dintre întrebările cărora Rita Carter le-a găsit răspuns prin cercetările sale.

SINTEZA: Ce v-a determinat ca jurnalist să vă specializaţi în ştiinţa creierului?

Rita Carter: Am acoperit timp de mulţi ani subiecte pe teme medicale, pentru diferite reviste şi ziare şi am fost producător şi prezentator al unei emisiuni săptămânale despre sănătate la un post radio din Londra. Eram interesată de inimă, fascinată de hormoni şi intrigată de oase, rinichi şi vezici. La acea vreme, singura cale de acces spre creier era prin intermediul psihologiei pe care o găseam captivantă, dar într-un fel incompletă. Apoi, a apărut tehnologia imagisticii creierului şi mi-am dat seama că am găsit ceva ce aş fi putut explora de atunci înainte pentru tot restul vieţii.

– Cât de lung şi de dificil este drumul de la a citi despre psihologia creierului la a scrie despre mintea umană?

– Psihologia, la modul cel mai elementar vorbind, indică o intrare (input) şi o ieşire (ouput). Bucăţica dintre ele, mai exact ce se întâmplă în creier pentru a transforma intrarea în ieşire, este ascunsă; creierul este precum o cutie neagră. Imagistica creierului a luat capacul de pe cutie şi ceea ce a dezvăluit a fost o complexitate uimitoare. A fost nevoie să fie sfărâmată în bucăţele elementare înainte de a exista vreo perspectivă de a o înţelege. Neuroştiinţa este acuzată de multe ori ca fiind reducţionistă: că ar lăsa pe din afară mintea. Dar acest lucru este inevitabil în timpul acelei faze iniţiale de analiză. Este ca şi când te-ai apropia pentru prima dată de un avion. L-ai dezasambla bucată cu bucată pentru a vedea cum funcţionează. Dar imediat ce vezi cum funcţionează l-ai asambla la loc şi te-ai întreba: Bun, acum unde să zburăm cu el?

– O întrebare la care mulţi ne gândim şi căreia poate aţi reuşit să-i găsiţi răspunsuri prin studiile şi lecturile dumneavoastră este legată de individualitatea creierului uman. Cât de unici suntem ca indivizi?

– Fiecare dintre noi este unic şi, în acelaşi timp, similar cu ceilalţi. Gândiţi-vă la un copac. Niciunul nu este absolut identic cu celălalt, dar practic fiecare are rădăcini, are un trunchi, crengi, ramuri… La fel putem vorbi şi despre creier. În cazul fiecăruia dintre noi, creierul are la bază ca dezvoltare o anumită schiţă, dar din momentul în care suntem concepuţi, creierul nostru începe să aibă propriile lui „ciudăţenii”. Chiar şi gemenii nou-născuţi se vor comporta în mod diferit, pentru că unul s-a dezvoltat într-o parte a uterului şi celălalt în spatele lui sau dedesubt. După ce se nasc, sunt aşezaţi într-un pătuţ, unul pe o parte, celălalt pe alta şi încă de atunci sunt puşi în situaţia de a vedea lucruri complet diferite. Fiecare licărire cât de mică asupra a ceea ce ne înconjoară transformă creierul puţin câte puţin şi fiecare transformare modifică apoi ce vedem ulterior. Să ne gândim doar la cât de multe perspective există asupra a ceea ce înseamnă să conduci o ţară şi vom înţelege de ce există atât de mult dezacord. Câteodată mi se pare uimitor că doi oameni ar putea să vadă lucrurile în aproximativ acelaşi mod.

– Cât de repede evoluează ştiinţa din spatele studierii creierului?

– Incredibil de repede. Atât de repede, încât metodele comune de difuzare a informaţiei nu sunt în stare să le propage. Mă îndoiesc că majoritatea oamenilor au habar despre cât de mult a avansat neuroştiinţa în ultimii 20 şi ceva de ani. Progrese tehnologice uimitoare au loc în fiecare zi: în ziua de astăzi poţi „să aprinzi” circuitul din creier care deţine o amintire folosind celule sensibile la lumină de la peşti; poţi „să citeşti” o fotografie din mintea cuiva şi să o afişezi pe un ecran; poţi să influenţezi amintirile unei persoane trimiţând un mic impuls electric
printr-un anume loc din craniul lor.

– Care sunt principalele bariere care întârzie evoluţia acestei ştiinţe?

– În trecut, cred că ştiinţa creierului a bătut pasul pe loc din cauza unei superstiţii care spunea că mintea noastră „este o chestie ce ţine de spirit” şi că nu avem niciun drept să o denaturăm. Este ceva similar cu reacţia instinctivă de „dezgust” care a întârziat progresul geneticii. Aceste prejudecăţi sunt în scădere, dar există în continuare o barieră între cercetare şi practică. Unii oameni în continuare dezaprobă sau sunt sceptici cu privire la medicamentele antidepresive, de exemplu. Există o idee preconcepută că problemele de natură psihică indică „o slăbiciune morală” sau alte asemenea absurdităţi. Odată ce acceptăm că creierul este un organ ca oricare altul şi că produce „minte” fără vreo intervenţie supranaturală misterioasă, cred că barierele vor dispărea.

– În calitate de jurnalist, ce ne puteţi spune despre acurateţea informaţiilor pe care le găsim online pe teme care privesc creierul uman? În cercetarea pe care o faceţi, cu siguranţă găsiţi surse care sunt mai mult sau mai puţin credibile, sau chiar studii care nu sunt autorizate. Ce să credem, ce să nu credem?

– Suntem puşi în situaţia unui test nemilos: dacă descoperirile vin de la universităţi care şi-au publicat cercetarea în reviste recenzate de experţi, atunci ştim că măcar au trecut prin anumite filtre. Astfel de lucrări pot fi găsite prin motorul de căutare Google Scholar, care oferă căutarea de tip text-integral de publicaţii ştiinţifice în toate formatele şi disciplinele, sau prin site-ul PubMed al Guvernului SUA. Circuitul academic este chiar bun în a elimina „gunoaiele”, dar are slăbiciuni majore. Publicarea unui articol în reviste ştiinţifice nu înseamnă neapărat că ceea ce e scris acolo este adevărat şi, de multe ori, astfel de articole tind să ţină la distanţă gândirea cu adevărat inovatoare şi să prevină sau să întârzie marile schimbări de paradigmă. Într-un domeniu în care sunt atât de multe de descoperit, acesta este un real dezavantaj.

Având în vedere că nu sunt o reprezentantă a mediului academic, am o libertate mai mare decât alţi autori de texte ştiinţifice să speculez şi, câteodată, să expun idei care nu sunt acceptate în toate mediile. Câteodată cred că este mai puţin important să ai dreptate decât să fii interesant, pentru că interesul duce la întrebări, iar întrebările duc la noi descoperiri. Ar putea fi mult mai valoros să îi facem pe oameni să se gândească la ştiinţele creierului, decât să îi încurajăm să aibă încredere şi să accepte ceea ce le spun anumite autorităţi din mediul ştiinţific.

Rita Carter este scriitoare, om de radio şi jurnalist

– Când vorbim despre cineva că are un creier inteligent, sau un creier sănătos, ce vrem să spunem de fapt?

– Oamenii tind să se refere la unul sau la două lucruri când spun despre cineva că este inteligent: fie vor să spună că acea persoană este bună în a stoca şi transmite informaţie în mod corespunzător (aşa-numita inteligenţă cristalizată), sau că este bună în a procesa informaţie, respectiv a aduna anumite fapte şi a le combina în aşa fel încât acestea să primească un nou înţeles (inteligenţă fluidă). Apoi mai este aşa-numita inteligenţă emoţională, dependentă de empatie şi de inteligenţa motorie, adică o extraordinară coordonare mână-ochi, de exemplu. Toate aceste abilităţi diferite pot fi asociate cu inteligenţa în funcţie de ce considerăm noi important. Creierul este, ca orice alt organ, vulnerabil la deteriorare şi îmbolnăvire şi, dacă nu este sănătos, nu va funcţiona corespunzător. Având în vedere că creierul este un organ „conducător”, dacă nu este sănătos, ne creează probleme de mişcare, percepţie, somn, digestie şi aşa mai departe, precum şi tulburări mentale ca pierderea memoriei, schimbări de dispoziţie şi confuzie. Aşa că menţinerea sănătăţii creierului este esenţială.

– Cum face faţă creierul la toată informaţia pe care o primeşte astăzi din exterior? Yuval Noah Harari, în cartea sa Homo Deus, spune, la un moment dat, că în ziua de astăzi a avea putere înseamnă a şti ce să ignori în materie de informaţie.

– Această perspectivă este foarte profundă. În fiecare clipă, organele noastre senzoriale sunt bombardate cu miliarde de elemente care constituie potenţiale informaţii. Creierul nostru filtrează majoritatea acestor elemente înainte chiar de a fi înregistrate. Cele care pătrund în creier trec printr-un proces lung de construcţie înainte de a se transforma în material conştient şi majoritatea elementelor care intră în acest proces vor fi eliminate pe parcurs. Ceea ce rămâne este o cantitate extrem de mică de informaţie conştientă, atât de mică încât o putem atribui în majoritatea ei „facultăţilor înalte” ale creierului – memorie, creativitate, judecată etc. Dacă toate informaţiile ar ajunge la aceste resurse, abia ar fi dispersate şi ne-ar fi imposibil să acţionăm în mod înţelept asupra lor. O teorie a autismului este că facultatea de „a ignora” nu funcţionează corespunzător, şi de aceea persoanele autiste sunt copleşite de volumul imens de informaţii.

– Cât de dens poate deveni creierul şi câtă informaţie poate înmagazina?

– Cantitatea de cunoştinţe pe care creierul uman  o poate înmagazina este necunoscută – s-ar putea  însă ca aceste cunoştinţe să fie înmagazinate sub diferite forme, aşa cum este stocată informaţia într-un computer în memoria cache sau pe un hard disk. Anumite forme de stocare pot permite informaţiei să fie stocată un timp nedefinit, dar a o păstra constant „disponibilă” este probabil obstructiv.

– Cum putem educa creierul să ignore un lucru şi să reacţioneze în cazul altuia?

– A-ţi antrena creierul să ignore anumite lucruri care „stau în calea” gândurilor limpezi implică a învăţa să ţii cont doar de informaţia relevantă. Neurofeedback-ul este o astfel de metodă de antrenament: este o formă de terapie care, de obicei, implică ideea ca o persoană să se concentreze asupra unui film sau a unui joc pe calculator şi simultan acestei persoane să-i fie monitorizată atenţia folosind senzori electrici (EEG – electroencefalogramă) legaţi de sursa video. Dacă senzorii identifică o pierdere de concentrare, videoul se opreşte sau imaginea devine înceţoşată, îndemnând acea persoană să îşi îndrepte atenţia din nou spre acel video. Senzorii răspund prin accelerarea sau clarificarea imaginii. După un timp, acea persoană învaţă, în mod automat, să se concentreze. Medicaţia care vizează deficitul de atenţie, (de exemplu, Ritalin) poate să fie, de asemenea, eficientă.

– Care este părerea dumneavoastră în legătură cu îmbunătăţirea performanţei cognitive, având în vedere discuţiile de natură etică în jurul acestui subiect?

– Evident sunt în favoarea îmbunătăţirii performanţei cognitive, la fel cum sunt în favoarea, să spunem, a îmbunătăţirii funcţiei cardiovasculare. Problemele de natură etică sunt aceleaşi care se aplică la orice altceva ar face oamenii să devină mai puternici: Cine poate beneficia de asta şi cine decide? Cum se stabileşte valoarea ei în bani? Cum prevenim avantajul nedrept care intervine în cazul celor care au mai mulţi bani? Şi aşa mai departe. Acestea sunt probleme importante de natură etică, dar nu sunt specifice doar ideii de îmbunătăţire a performanţei cognitive.

– Datorită numeroasele studii avansate în cartografierea creierului, harta creierului uman este din ce în ce mai detaliată. Care este zona cea mai explorată a neuroştiinţei în acest moment?

– Sistemul vizual este probabil cel mai bine cercetat domeniu, pentru că este relativ uşor să desfăşori experimente de laborator în acest mod şi rezultatele pot fi aplicate de obicei şi în alte zone care ţin de percepţie, cum ar fi auzul. Funcţii mai „înalte”, cum ar fi judecata, moralitatea, memoria, creativitatea etc. sunt mai greu de cartografiat, pentru că implică procese foarte dinamice şi extrem de vaste. Importantă este însă localizarea cu precizie a facultăţilor mentale, iar accentul se deplasează acum spre ansamblul de circuite şi interacţiunea dintre ele: marcând, cel mai probabil, începutul trecerii de la analiză la sinteză.

– Să ne aşteptăm în viitorul apropiat la descoperiri semnificative în domeniul ştiinţei creierului?

– Desigur, vor fi nenumărate descoperiri majore. De exemplu, dovezi recente sugerează că ideea „standard” a modului în care amintirile sunt stocate ar fi de fapt greşită. În loc să aibă legătură cu conexiunile dintre neuroni, acum pare să se întâmple cu totul altfel. Ar exista posibilitatea ca neuronii în sine să deţină amintiri latente. Această descoperire este destul de şocantă pentru cei care se ocupă cu studierea memoriei, dar probabil nu va fi remarcată aproape deloc la nivel macro, pentru că explicaţia „standard”, deja existentă, are nevoie în continuare de popularizare.

– La ce mare descoperire în ştiinţa creierului v-aţi dori să asistaţi?

– Mi-aş dori ca cercetătorii să descopere că vinul revigorează celulele creierului şi că, dacă este consumat cu sârguinţă în cantităţi generoase, îi poate restabili acestui organ o maximă stare de funcţionare.

– Ne puteţi enumera trei mituri despre creier care circulă în jurul nostru? Cel mai comun dintre mituri cred că este cel legat de faptul că omul îşi foloseşte doar 10% din capacitatea creierului.

– Problema cu miturile foarte populare despre creier – faptul că ne folosim doar 10% din creier, sau că emisfera stângă dă naştere logicii şi cea dreaptă dă naştere creativităţii, sau că un creier de bărbat este diferit de cel al unei femei – este că au ceva adevăr în ele, doar că există foarte multă exagerare în jurul lor. De exemplu, fiecare dintre noi ne folosim 100% din creier, însă nu în acelaşi timp. Într-adevăr, singura dată când întregul nostru creier este activat în mod universal este în timpul crizelor convulsive grand mal (epilepsie severă), aşa că a ne chinui să ne folosim creierul în proporţie de 100% nu este o idee bună. Emisfera dreaptă şi stângă pot ambele face acelaşi lucru şi de obicei lucrează împreună. Da, este adevărat că există diferenţe între ele, în ceea ce priveşte logica şi creativitatea. Dar sunt mult mai puţin diferite între ele decât o sugerează miturile. În ceea ce priveşte creierul bărbaţilor şi cel al femeilor, din nou, există diferenţe. Dar este imposibil de spus câte dintre aceste diferenţe sunt puse pe seama biologiei şi câte pe seama culturii în care ne-am format.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

19 − eight =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te