Magor Csibi: Lumi paralele sau complementare?


Distribuie articolul

După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri, spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)

Magor Csibi

Magor Csibi conduce departamentul de Leadership La Trend Consult, cu misiunea de a schimba cultura în cât mai multe organizații și în societate. A revenit recent în România, după un an când a fost directorul executiv al biroului WWF în Korea, după ce a condus 7 ani în România cea mai mare organizație de conservare a naturii din lume, WWF. A fost și europarlamentar, vicepreședintele Comisiei de Mediu, Sănătate Publică și Siguranță Alimentară din Palamentul European și a predat la Universitatea Babeș-Bolyai. În 2009 a fondat publicația Think Outside the Box, pe care a și coordonat-o în primii doi ani.

Sunt solicitat să scriu un text personal, despre cum am perceput eu acest Centenar. Mă sperii. Oare cum să scriu despre acest subiect ca textul să fie și interesant și sincer și să nici nu supere pe nimeni? Trec apoi de sperietura de la început și încep să scriu o analiză rece, dar corectă despre cum nu am reușit nici după 100 de ani să ne acomodăm cu această nouă situaţie și ba ne ignorăm, ba ne enervăm unii pe ceilalţi și mai rar, ne și acceptăm. Dar trebuie să scriu despre sentimente, nu să fac analize raţionale. Mă blochez la un moment dat și mă lasă inspiraţia. Degeaba îmi storc creierii că nu vrea să mai apară nimic, iar când recitesc textul, îmi dau seama că e foarte departe de a fi personal și la fel de departe de ceva sincer, din inimă.

Și apoi mă lovește. Fix asta reprezintă centenarul. Un subiect pe care nu putem să îl adresăm, cu care nu știm ce să facem, că n-am încercat niciodată să ne uităm în ochi și să ne acceptăm așa cum suntem, cu bune și cu rele. Știu, avem istorii paralele, conturând idei și realităţi diferite. Avem limbi, tradiţii, obiceiuri și gândire diferită. De secole, avem multe situaţii niciodată adresate de-a lungul istoriei noastre comune
Știm exact ce ne desparte. Iar când apar câteva momente, în care am putea să uităm de tot ce ne desparte și să vedem ce avem în comun, întotdeauna apar niște politicieni, politruci, vânători de putere și faimă, să se asigure că acest lucru nu se va întâmpla.

Au trecut 100 de ani, spunem noi, deși au trecut multe secole de trăit împreună. Nu s-a schimbat nimic decât percepţia superiorităţii. Că am fost, noi, maghiarii, la butoane și ne-am comportat ca atare, iar apoi situaţia s-a schimbat, e unul dintre multele detalii care ne definesc existenţa. Problema este când construim marea majoritate a proiectelor noastre capitale în jurul acestui detaliu.

Împărţim o regiune care, în loc să vadă complementaritatea în diferenţele dintre noi ca să se clădească un proiect serios pe aceste lucruri, încă se exploatează fricile generate de aceste diferenţe. Împărţim o regiune unde doar accidental mai reușește o instituţie de învăţământ să fie remarcată la nivel global și nivelul educaţiei continuă să scadă. Împărţim o regiune în care termeni ca deschidere, acceptare și toleranţă încep să capete valenţe negative în accepţiunea maselor. Trăim într-o regiune care refuză să vadă că, acum mai puţin de un secol, naţionalismul era să distrugă tot ce ne era mai drag, cauzând și așa pierderi și suferinţă greu de calculat.

Iar în momentul în care trebuie să vorbim despre ce simţim despre secolul care tocmai ce a trecut, ne e greu să vorbim, pentru că subiectul e prea greu, prea sensibil, prea nediscutat.

Eu asta simt. De aceea, de fiecare dată este o alegere personală despre cum mergem mai departe. Putem să dăm într-un triumfalism gol într-o parte sau de o autojelire continuă în cealaltă, însă aceste scenarii ne lasă exact în punctul în care suntem, într-o ţară în care timpul și evoluţia nu merg mână în mână, în care ne e frică să mergem la spital, în care copiii noștri nu învaţă nimic util și în care ne bucurăm dacă politicienii noștri fură doar puţin. Sau putem să căutăm, fiecare dintre noi, modalităţi să construim o lume mai bună.

A avea o ţară nu este o calitate, a avea o cultură naţională și un proiect de ţară care oferă șansă și dezvoltare tuturor cetăţenilor, este.

A trăi în trecut nu este o calitate, a-ţi afirma identitatea căutând lucrurile care ne unesc și care ne fac împreună mai puternici, este.

Iar după ce am pus aceste rânduri pe hârtie, mi-am dat seama că, indiferent ce zic despre centenar, nu este important. Nu contează unde suntem, contează încotro ne ducem de aici și mai ales cum. Nu a trecut un secol, au trecut multe, iar noi încă nu am reușit să ne dăm seama cum să ne întărim reciproc pentru a trăi cu toţii mai bine. Provocările însă devin din ce în ce mai mari și mai grele, laolaltă pentru români, maghiari, sași și restul etniilor care trăiesc alături de noi și ca să le depășim trebuie să învăţăm să construim împreună lumi complementare, cu diferenţele și specificităţile lor, nu lumi paralele.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te