Măsurarea succesului politic.  Scurtă cronică a mandatelor la Președinția Consiliului UE


Distribuie articolul

Izolată, până în 1989, în raport cu restul statelor europene – în bună parte chiar și în raport cu cele socialiste, România a dezvoltat, începând cu perioada tranziției, o bizară formă de cinism politic, a cărei manifestare constă în criticarea fără menajamente – și neapărat ab initio – a tuturor aspectelor care țin de evoluția politică din țară. Ce-i drept, degradarea continuă a calității clasei politice a contribuit din plin la consolidarea acestei tendințe. Ca atare, primele șase luni ale lui 2019 vor constitui, cel mai probabil, o excelentă ocazie de a ne propulsa, din nou, ”la coada Europei” – chiar noi, pe noi înșine.

Aura de excepționalism, de-a dreptul hilară prin exagerările întrebuințate la timpul lor, pe care a construit-o României regimul comunist, a generat odată cu prăbușirea acestuia tendința românilor de a se considera, aproape fără excepție, inferiori din punct de vedere politic tuturor partenerilor europeni; cu alte cuvinte, am sărit dintr-o extremă într-alta. Însă această tendință de autoflagelare politică s-a consolidat și datorită faptului că uităm adesea un aspect esențial în noua configurație: reflexul (sau poate chiar curiozitatea) comparației, de care am fost văduviți.

În treacăt fie spus, disciplina politicii comparate este nelipsită în orice curriculum modern de politologie, tocmai pentru că îi permite specialistului, punând în balanță două sau mai multe studii de caz, să perceapă cu acuratețe sporită realitatea politică pe care o analizează.

Așa se face că, în ceea ce privește mandatul României la Președinția Consiliului Uniunii Europene, nu puțini au fost cei care s-au grăbit să îl eticheteze, chiar înainte de a începe, ca fiind un eșec previzibil (fie el și unul parțial). Au fost și intervenții politice de la cel mai înalt nivel în acest sens, cu reverberații în presa străină. Chiar Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, s-a văzut nevoit să-și nuanțeze declarațiile, după ce presa europeană a relatat că acesta ar avea îndoieli în privința capacității țării noastre de a-și asuma rolul. Și Președintele Iohannis a menționat că România nu ar fi întru totul pregătită pentru aceste șase luni, dar ulterior a revenit asupra declarației. Totuși, un mesaj de încredere a fost dat de Președintele Consiliului European, Donald Tusk (fost premier al Poloniei), care și-a exprimat convingerea că mandatul României va contribui la coeziunea proiectului european.
Asaltați, astfel, cu scenarii apocaliptice privind eșecul de proporții al acestui mandat, al cărui debut a fost presărat din plin cu declarații contradictorii ale actorilor politici, probabil întrebarea căreia trebuie să-i găsim răspuns este legată de modul în care măsurăm performanța României. Cu alte cuvinte, în raport cu ce anume sau cu cine va fi acest mandat ”un eșec”? Aceeași întrebare e valabilă și cu privire la ”succes”. Așadar, problema e mult mai complexă decât o prezintă reducționismul politic aflat la baza spectacolului mediatic de o calitate îndoielnică a acestei perioade. Evident, întrebarea suportă mai multe variante de răspuns…

Prin focul politicii europene și a celei naționale

În luna mai a acestui an vor avea loc alegerile europarlamentare, eveniment care va lăsa, indubitabil, o amprentă asupra mandatului țării noastre, prin magnitudinea politică pe care îl presupune un astfel de exercițiu electoral. Sunt două rânduri de campanii electorale care curg concomitent: pe de o parte, sunt cele 27 de campanii de la nivel național și, pe de alta, campania de la nivel european, unde procedura de Spitzenkandidat a rămas în picioare. Raportată la contextul politic al țărilor care au deținut mandatul în timpul precedentelor alegeri europarlamentare (din 2014 și 2009), România nu e nici pe departe într-o situație politică dificilă, deși campania politică prin care vom trece reprezintă una din principalele îngrijorări asociate bunului mers al acestui mandat.

Indiferent cine îl va înlocui pe Jean-Claude Juncker – că va fi Frans Timmermans sau Manfred Weber, ambii pro-europeni – nu va avea decât un instrumentar minimal în a-şi spune punctul de vedere

În timpul alegerilor europene din 2014, Președinția Consiliului UE a fost deținută de Grecia, țară încă afectată, cu precădere la momentul respectiv, de criza financiară severă prin care trecuse. Mai mult decât atât, pe lângă alegerile europene, în 18 și 25 mai 2014 (așadar cu Președinția Consiliului încă deținută de guvernul elen), grecii au fost chemați la urne pentru a-și alege reprezentanții în forurile locale. Ca atare, tensiunea politică a fost dublă, marcată și de o puternică adversitate a opiniei publice față de Uniunea Europeană, țap ispășitor pentru toate problemele cu care se confrunta peninsula. Tot în aceeași perioadă, actualul premier Alexis Tsipras (pe atunci lider al Opoziției) candida din partea stângii radicale europene pentru poziția de Președinte al Comisiei Europene: iată, așadar, complexitatea tabloului politic de la Atena din perioada mandatului. În tot acest context și în ciuda criticilor pe care și le-a atras privind lipsa de creativitate (în special în legătură cu politica migraționistă a Uniunii), nu au fost reproșuri majore la adresa Greciei.

Privind chiar mai adânc în istoria Consiliului UE, pe parcursul derulării alegerilor europarlamentare din 2009 președinția i-a revenit Cehiei. Spre deosebire de Grecia, care deținuse nu mai puțin de patru mandate până la cel din 2014, cehii se aflau pentru prima dată în această postură. Mandatul a fost cu atât mai tensionat cu cât pe parcursul celor șase luni Cehia a trecut printr-o schimbare de cabinet, urmare a succesului moțiunii de cenzură împotriva premierului conservator Mirek Topolánek. Cutremurul politic prin care trecuse Praga în luna mai a anului 2009, chiar înainte de Ziua Europei, deci în plină exercitare a mandatului, nu i-a periclitat președinția. Și nici statutul de (încă) tânăr membru al Uniunii Europene, Cehia preluând această responsabilitate la mai puțin de 5 ani de la aderare.

Ca perspectivă, europarlamentarele din 2024 vor găsi la frâiele Consiliului UE chiar Belgia; având în vedere experiența europeană a acestei țări, nu există îngrijorări majore privind mandatul, în ciuda recunoscutelor rivalități politice naționale.

Așadar, alegerile europarlamentare reprezintă un moment important în matematica oricărui mandat, ranforsând conflictul politic de la nivel național, însă nu reprezintă o piedică în exercitarea mandatului. E adevărat însă că, în cazul României, probabilitatea e foarte mare ca, odată cu drumurile frecvente la Bruxelles cu ocazia Președinției, actorii politici naționali să exporte această competiție în capitala Europei, de unde reprezentanții țării să facă declarații cu un puternic substrat politic, din dorința de a câștiga puncte electorale la București. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona a limitat influența politicului în raport cu aspectele birocratice de pe parcursul mandatului, deci angoasele din acest punct de vedere nu-și prea au rostul.

Estul și restul. O privire către Polonia și Bulgaria

Sediul Comisiei Europene

Polonia a deținut Președinția Consiliului Uniunii Europene în a doua parte a anului 2011, lăsând o impresie generală pozitivă. Pe parcursul mandatului, Polonia a pus accentul pe regiunile sale și pe capacitatea acestora de a se angaja în dialogul politic cu Bruxellesul autonom de Varșovia. Polonia a urmărit, totodată, să se prezinte ca stat capabil să contribuie la contracararea efectelor crizei economice (încă resimțite în 2011) reconfirmându-și angajamentul pe termen lung în privința diferitelor aspecte referitoare la evoluția proiectului european, iar cadrul financiar multianual 2014 – 2020 a constituit una din principalele preocupări în acest sens. Astfel cum chiar Guvernul de la Varșovia avea să recunoască, mandatul din fruntea Consiliului UE și-a propus să sporească atractivitatea politică a Poloniei, Donald Tusk (pe atunci încă premier) urmărind să intensifice sprijinul Statelor Membre pentru cauzele politice ale polonezilor. Printre acestea, așa-numita ”relație cu Estul” și chestiunea extinderii Uniunii Europene. Polonia a trasat noi ambiții pentru Parteneriatul Estic, marșând totodată și pe ideea Uniunii ca exportator de democrație în țările primăverii arabe .

Pare-se că, în 2011, proiectul european privea încă spre exterior, președinția polonezilor fiind concentrată asupra temei intitulate ”Open Europe” (Europa Deschisă). Față de recent-încheiata președinție austriacă, al cărei motto a fost ”Europa siguranței” – ceea ce denotă mai degrabă ideea conservării, a privirii către sine – cea a Poloniei s-a desfășurat sub auspiciile deschiderii și a speranței. O speranță curmată brusc în 2014, când Comisia Juncker a declarat că în decursul exercițiului său Uniunea nu se va extinde – o promisiune care, așa cum vedem, s-a și îndeplinit.

Și Bulgaria s-a achitat rezonabil de datoria sa europeană. Guvernul de la Sofia, deși nu a impresionat în mod cu totul excepțional, a lăsat o impresie relativ bună, fiind prezentată ca un succes modest, în ciuda ambițiilor mari cu care pornise la drum. Deși fără experiență și cu forță politică relativ redusă, Bulgaria a reușit să readucă pe agenda europeană tema Balcanilor de Vest .

Și totuși…

Datorită complexității pe care o presupune, va fi dificil ca reprezentația Guvernului României să fie cântărită la modul absolut, pentru că oricărei măsurători i se poate reproșa că este profund subiectivă, că nu surprinde decât o fațetă a realității. Spre pildă, pentru a dovedi succesul mandatului său, Guvernul Poloniei a prezentat rezultatele unor chestionare distribuite specialiștilor polonezi și străini care lucrează în instituțiile europene. Este, sigur, o perspectivă – dar una care nu se poate transforma într-o pretenție de reflectare fidelă a realității. Succesul și/sau eșecul unui astfel de mandat sunt relative. Cert este, însă, că aceste șase luni reprezintă o perioadă în care ochii tuturor capitalelor europene vor fi ațintiți spre reprezentanții Bucureștiului, care trebuie să privească acest exercițiu cu toată seriozitatea.

Orice țară căreia îi revine misiunea de a conduce Consiliului UE încearcă să se întoarcă acasă cu o poveste europeană sau, mai bine spus, cu ”Povestea europeană” la construcția căruia și-a adus contribuția. România nu trebuie să facă excepție. Dincolo de aspectele tehnice, Președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene este și un ritual politic menit a demonstra egalitatea statelor europene, care fără excepție se creditează reciproc în privința acestei responsabilități, indiferent că sunt din est sau din vest, din sud sau din nord, mai vechi sau mai noi. Tratat cu prea multă încrâncenare, riscăm să ratăm scopul cu adevărat important al acestui mandat și să îl încheiem cu un ”eșec” sau cu un ”succes” care va fi… ca și cum n-ar fi fost niciodată.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te