Matei Vişniec: „În Occident se întinde o formă de dictatură mentală”

Convorbire realizată de Ruxandra Hurezean


Matei Vişniec este poet, dramaturg, romancier, jurnalist, membru al mai multor uniuni de creaţie în România şi în Franţa. S-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru poet axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg în romanul publicat de Matei Vişniec la Cartea Românească şi intitulat „Cafeneaua Pas-Parol”. Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar.

A debutat cu poezie în clasa a IV-a când a versificat o fabulă de La Fontaine. Ulterior a descoperit în literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini din Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Hemingway, Oscar Wilde, Nichita Stănescu şi mulţi alţi scriitori nealteraţi de realismul socialist. I-au plăcut foarte mult suprarealiştii, dadaiştii, povestirile fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon, pe scurt, aproape totul cu excepţia realismului socialist.

Studiază la Bucureşti filozofia şi devine foarte activ în sânul generaţiei 80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin „marile idei”, precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.

Înainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Începând din 1977, scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămâne însă una de sertar, precum romanul „Cafeneaua Pas Parol” scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.

În septembrie 1987 părăseşte România cu o viză de turist, ajunge în Franţa unde cere azil politic. Începe să scrie în limba franceză, lucrează la BBC între 1988 şi 1999, apoi începe să lucreze pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993, dar îşi păstrează şi cetăţenia română.

Din 1987, de când trăieşte în Franţa, piesele sale au traversat frontierele şi numele său s-a aflat pe afişe în aproximativ 40 de ţări. Piesele sunt publicate la editurile Actes Sud – Papiers, Lansman, Espace d’un Instant, Non Lieu.

Matei Vişniec este însă şi autorul unei proze pe care unii critici o consideră atipică. Un prim roman, Cafeneaua Pas-Parol, scris în 1983, n-a văzut lumina tiparului decât după căderea comunismului. Sindromul de panică în oraşul luminilor a fost unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009 si a primit premiul revistei „Observator cultural”. Matei Vişniec a mai publicat, în 2010, romanul Domnul K eliberat scris în 1988 în primul an al exilului său parizian, roman pe care a aşteptat mai bine de 20 de ani înainte de a-l încredinţa tiparului. Romanul Negustorul de începuturi de roman a fost recompensat în 2014 cu premiul Augustin Frăţilă.

Premiul European acordat în 2009 de Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa pentru întreaga activitate. Premiul de Literatură Europeană „Jean Monnet” acordat în 2016 pentru romanul „Negustorul de începutul de roman” (Editura Jacqueline Chambon Actes Sud).

În România i s-a decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie (cel mai recent în 2015). A obţinut de asemenea Premiul pentru dramaturgie al Academiei Române, şi Premiul UNITER pentru cel mai jucat autor român (în 2016). Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi. Unele dintre piesele sale au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia)… Din 2006, piesele sale sunt montate în ritm de una la fiecare doi ani de Teatrul Kaze din Tokyo. Numeroase spectacole cu piesele sale au fost realizate în Brazilia după ce editura É Realizações de la São Paulo a început în 2010 să-i publice masiv piesele (în jur de 20 la această oră).

După căderea comunismului în 1989, Matei Vişniec devine unul dintre autorii cei mai jucaţi în România, cu spectacole create pe toate scenele naţionale (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara), precum şi în alte numeroase oraşe. Numeroase piese radiofonice sunt realizate de Teatrul Naţional Radiofonic. În cartea sa „Cronica ideilor tulburătoare”, Matei Vişniec mărturiseşte că, în fiecare an, înainte de Crăciun, inima începe să-i bată mai puternic în piept. Degeaba îi spune: mai calmează-te, stai liniştită, uite ce frumos e la Paris când se aprind beculeţele pe Champs Elysees, putem merge la concerte, la restaurante, aici e oraşul luminilor, suntem în miezul lumii, tu ce vrei? Iar inima sa nu-l ascultă, se zbate mai departe. Îl anunţă că vrea acasă, la Rădăuţi. Şi fie iarna cât de grea, an de an, Matei îşi urmează inima. Vine la Rădăuţi, „în centrul lumii”.

Într-o vreme confuză, ce spune Matei Vişniec despre noi şi restul lumii, sună foarte limpede.

Matei Vișniec

Citind cărţile dumneavoastră am simţit bucuria că întâlnesc un om normal, un jurnalist lucid într-o lume anormală. Aveţi un simţ anume de percepţie a anormalităţii, a dezordinii, a seismelor, molimelor, nu doar experienţa pe care o aveţi în presă vă recomandă ca un excelent analist, diagnostician al ei. Cum stăm, cât de grav bolnavă e presa de azi?

Reflectez de multă vreme la o „boală” a presei care ar putea fi numită „hollywoodizare”. De fapt, este transformarea informării publicului în spectacol. Introducerea unei puternice doze de „spectacol” în acţiunea de informare şi în analiza actualităţii a devenit un reflex cotidian. Teatralizarea informaţiei, accentul pe adrenalină şi nu pe obiectivitate şi pe adevăr, înfeudarea politică a presei, iată ce „poluează” mediile de informare. Cei care spun că lumea a intrat într-o epocă a „post-adevărului” au în mare parte dreptate. Adevărul nu mai cântăreşte la fel de greu ca noţiunea de spectacol. Industria de divertisment mondială şi-a inoculat virusul în spaţiul mediatic, iar frontiera dintre ficţiune şi actualitate se subţiază, devine invizibilă… Uneori omul care stă la televizor simte că între un jurnal de actualităţi şi un film de ficţiune (în general extrem de violent) nu mai există diferenţă de gen, al doilea segment se inserează în perfecta continuitate a primului.

Cum s-a ajuns aici?

Recomand tuturor, pentru a răspunde la această întrebare, o carte scrisă de un eminent jurnalist francez, Albert du Roy. Cartea a apărut în 2007 la editura Stock şi se numeşte (în mod profetic) „Moartea informaţiei” (La Mort de l’information). În mod paradoxal, el consideră că informaţia îşi pierde credibilitatea tocmai din cauza concurenţei (deci a libertăţii). Asistăm deci la un efect pervers al competiţiei acerbe din spaţiul mediatic, unde fiecare „actor mediatic” încearcă să fie mai spectaculos decât ceilalţi, mai epatant, să furnizeze cât mai multe „scoop-uri”, să atragă cu orice preţ (şi cu orice mijloace) audienţa, să se distingă (uneori prin vulgaritate şi provocare) de ceilalţi… Albert du Roy a scris această carte ca un testament după ce a exercitat meseria de jurnalist timp de 45 de ani. Analizele sale au un gust amar, mai ales când spune că presa nu îşi mai îndeplineşte rolul pe care ar trebui să-l aibă în democraţie, iar informarea devine comunicare (deci manipulare). Nu ştiu dacă această carte este tradusă în româneşte, dar analiza „bolilor” de care suferă presa mi se pare extrem de pertinentă sub ochiul critic al lui Albert du Roy. În ce mă priveşte, eu am încercat să analizez „criza mediatică” într-un roman intitulat „Dezordinea preventivă” (apărut la Cartea Românească). Titlul spune aproape totul… Imaginez în această operă de ficţiune o situaţie posibilă în viitor: un imperiu mediatic îşi creează un serviciu destinat să provoace dezordine şi chiar orori în viitor pentru ca maşina mediatică să aibă din ce trăi…

Dacă privim spre lumea care furnizează informaţia către presă, putem să vedem instituţii, politicieni, organisme internaţionale – o întreagă funcţionărime, ba chiar şi o intelectualitate care a ajuns să vorbească într-un limbaj de lemn, imposibil de receptat, de înţeles de către public. Mestecă rumeguş, cum spune un coleg român. Eu nu mai pot citi comunicatele de la organismele europene, dar cititorii! Cum a influenţat aceasta presa?

Standardizarea limbajului este un simptom al gândirii unice şi al fricii de a gândi. Dar mai ales un reflex al „gândirii politice corecte”. Sunt pur şi simplu stupefiat de modul în care se întinde în Occident (şi din Occident spre alte zone ale lumii) această formă de dictatură mentală. Există subiecte pe care oamenii politici şi mediile de informare le abordează cu infinite „precauţii”, cu mai multe perechi de mănuşi… Obsesia lor este să nu „stigmatizeze”, să nu fie taxaţi de rasişti sau de xenofobi, să nu „afecteze” minorităţile. Si atunci preferă să recurgă la limba de lemn, să nu spună de fapt nimic, să nu vadă fenomene (precum imigraţia) care sunt pe cale să modifice profund configuraţia umană şi valorică a continentului european. Aceşti campioni ai gândirii politice corecte preferă să se ascundă după cortina de fier a gândirii politice corecte ca să nu fie de fapt obligaţi să acţioneze. Recomand şi la acest capitol o carte apărută în Franţa, scrisă de Pascal Bruckner, apărută în 2017 la Editura Grasset. Eseul său se numeşte „Rasismul imaginar” (Le racisme imaginaire) şi este o extrem de curajoasă analiză a autocenzurii pe care şi-o impune aproape toată lumea în raport cu islamul. De teama de a nu fi taxaţi de „islamofobi” cei care ar trebui să-şi asume critica Islamului refuză să o facă… Occidentul este, de fapt, forţat să tacă, ceea ce provoacă şi tăcerea musulmanilor reformatori. De fapt, nu întâmplător un fel de tiranie religioasă se profilează la orizont în diverse zone ale lumii, precum şi în multe cartiere din oraşele occidentale. Intelectualilor de azi le este frică să-şi asume ceea ce precursorii lor au făcut în Epoca Luminilor… Cum eu recurg deseori la literatură pentru a denunţa noile forme (globalizate) de spălare pe creier, va semnalez piesa mea „Migraaaanţi, sau Prea suntem mulţi pe nenorocita asta de barcă”. În această piesă apărută la Editura Humanitas analizez câteva „sintagme” ale limbii de lemn utilizată de orbii din ziua de azi (oameni politici şi responsabili mediatici). În unele scene m-am inspirat chiar din analizele unor filozofi francezi care mai au curajul să pună degetul pe rană. Un exemplu este Michel Onfray. El denunţă într-un articol faptul că, treptat, presa a început să evite anumite cuvinte precum „imigrant”, „clandestin”, „străin”, preferând conceptul mult mai comod de „migrant”. De ce? Tocmai de teamă să nu „stigmatizeze”… Pentru că un imigrant este cineva care vine de undeva, din altă ţară, traversează o frontieră – sau mai multe -, intră de fapt în casa cuiva şi implicit ar trebui să respecte câteva din regulile casei (de exemplu separarea puterilor în stat, egalitatea dintre femei şi bărbaţi sau cultura insolenţei critice). Un „migrant” însă nu mai trebuie să respecte nimic. Nu suntem oare toţi „migranţi” pe planetă? Deci casa noastră este peste tot şi ne comportăm cum vrem, unde vrem. De fapt aceasta este şi mondializarea, toleranţă maximă pentru cei care vor să distrugă valorile Luminilor.

Despre alegerile din America un poet român care trăieşte acolo asta spunea că Trump a fost opţiunea „pentru o limbă vie, umană” în defavoarea „limbii sterile, oficioase, a limbajului instituţional devenit inuman” pe care-l foloseau ceilalţi. Alţii spun că a fost vorba de manipulare. Unde se plasează presa în raport cu ce se întâmplă?

Se lasă sub vremuri? La astfel de întrebări nu pot să răspund nuanţat decât recurgând tot la reflexul meu literar de a propune fabule filozofice. A fost o dată ca niciodată o lume în care regii erau regi iar bufonii erau bufoni. Fiecare rege avea un bufon care îşi asuma o funcţie precisă, de a-l distra pe suveran, de a distra curtea acestuia dar şi aceea de a spune din când în când adevărul şi de a avea un comentariu critic asupra celor aflaţi la putere. Un bufon înzestrat şi talentat valora aur curat, pentru că el era singurul om din anturajul regal care avea dreptul de a-l contrazice pe rege, de a-l ironiza în public… Bufonul cu bufoneriile sale amuza pe toată lumea, pentru că năzbâtiile şi comentariile sale ajungeau şi la urechea poporului, furnizând astfel puţin oxigen şi omului de rând. In Franţa acest bufon regal avea un nume extrem de sugestiv, „le fou du roi”. Fiecare rege avea deci un „nebun”, sau mai bine spus un bufon care făcea pe nebunul, iar pentru serviciile sale bufonul era răsplătit regeşte şi uneori înnobilat. Această lume în care rolurile fiecăruia erau clare s-a stins însă încetul cu încetul iar astăzi de fapt bufonii au preluat puterea. Fiind, ei, bufonii, atât de aproape de rege, au înţeles cum funcţionează mecanismele puterii şi au avut această revelaţie, că ar putea cu uşurinţă şi ei să urce pe tron, să conducă popoare întregi, să manipuleze minţi, să combine frica şi amuzamentul pentru a domni. Bufonii care iau puterea transformă însă viaţa socială în bufonerie şi în mascaradă. Sigur că bufonii sunt populari, ei erau deja în epoca regilor. Iar atunci când se asociază cu puterea mediatică, devin şi mai eficienţi. Europa l-a avut, nu demult, pe un anume Berlusconi pe post de magnat mediatic devenit bufon politic. În cazul Americii însă situaţia este mai delicată, chiar mai gravă. Personal mă tem cel mai mult de bufonii planetari.

Mintea consumatorului de informaţie a ajuns o mlaştină – mlaştina informaţională spune un personaj al dvs, iar problema mlaştinii este că stagnează. Te poţi scufunda în informaţie, e tot mai multă, un izvor nesecat. Avem pentru acest fenomen o soluţie? Este presa salvatorul publicului, poate oferi ea soluţia sau s-a adăugat problemei?

Un personaj din romanul meu „Dezordinea preventivă” spune acest lucru… Când presa îşi pierde credibilitatea este momentul ca artiştii să-şi asume din nou misiunea de a reflecta asupra lumii şi chiar de a informa. Până în 1989, românii au trăit într-o ţară în care nu aşteptau nimic de la ziare şi nici de la diverse discipline precum „ştiinţele sociale”. În schimb, oamenii citeau romane şi cărţi de poezii, aşteptau ca pe nişte revelaţii traducerile din marea literatură a lumii, devorau cărţile de istorie şi de călătorii, ştiau să citească printre rânduri şi să se hrănească cu filme de calitate. Literatura, prin spaţiul ei de libertate special, îşi asumase rolul cercetării istorice şi sociologice, al filozofiei şi al psihologiei sociale. Sigur, nu sunt comparabile perioada de atunci şi cea de acum. Oricât de „intoxicată” ar fi presa de tentaţia divertismentului există astăzi, încă, voci lucide care se exprimă şi care au audienţă. Internetul rămâne un instrument redutabil de mobilizare a opiniei publice atunci când puterea deraiază (ceea ce s-a văzut la începutul acestui an când românii s-au mobilizat masiv pentru a apăra independenţa justiţiei). Personal însă îi sfătuiesc pe cei care efectiv doresc să înţeleagă ce se întâmplă în lume să nu se lase doar pe „mâna presei” şi a televizorului, ci să citească romane şi eseuri, să se ducă la teatru şi să vadă filme realizate de artişti independenţi..;  –

„Vestea bună nu e o ştire, iar scursurile lumii au succes la public”. Cum s-a ajuns aici? Publicul nu a devenit un mutant peste noapte. Presa a intrat în cercul acesta vicios, l-a întreţinut. Dar vrea să scape, poate? Cum ar trebui să facă asta?

Există alternative la spectacolul mediatic dominant. Nu este totul pierdut, oamenii sunt dotaţi totuşi cu un instinct de supravieţuire şi, la un moment dat, simt nevoia să se distanţeze de televizor, de chermeza mediatică tot mai invadatoare. Ca să nu apară însă o generaţie de mutanţi ar trebui ca şcoala să furnizeze câteva chei legate de accesul la informaţie şi utilizarea informaţiei. Cum ne informăm, de unde, cui merită să-i acordăm timpul nostru şi încrederea, cum să ne dezvoltăm spiritul critic, cum ne dăm seama dacă un ziar sau un canal de televiziune sau un comentator ni se adresează efectiv sub semnul independenţei, ce înseamnă obiectivitate în procesul informării, care este raportul dintre presă şi democraţie, de ce presa trebuie să rămână o formă de contraputere în societate… Iată întrebări care ar trebui dezbătute în şcoli, măcar o dată pe lună, şi încă din şcoala generală.

Pentru ştirea „carne şi sânge” realitatea devine tot mai ofertantă. Câtă contribuţie a avut presa la escaladarea violenţei? Ar trebui să fie ea o instituţie care să genereze consens?

Presa nu trebuie să genereze consens ci spirit critic. Presa trebuie să-l educe pe cetăţean în sens civic, să-i insufle încredere în democraţie şi în valoarea votului cu care se exprimă cetăţeanul. Presa ar mai trebui să intre într-o logică de rezistenţă faţă de societatea de consum, să nu permită transformarea cetăţeanului în consumator docil. Presa de investigaţie ar mai trebui să-i facă să tremure pe indivizii corupţi, să dărâme „citadelele” aferiste construite de dictatorii locali şi de baronii regionali. Multe ar mai trebui să facă presa şi, de fapt uneori reuşeşte să facă… Există însă un revers ciudat al presei, pe care eu îl numesc sindromul supra-informării. Cum omul secolului al XXI-lea este de fapt suprainformat, pentru că asupra lui se abat ştiri şi imagini de pretutindeni, acest om suprainformat are tendinţa de a deveni… pasiv. Ciudat fenomen: după ce ascultă în timpul zilei câteva buletine de ştiri iar seara priveşte jurnalul la televizor, omul suprainformat consideră că şi-a făcut datoria faţă de societate şi nu se mai întreabă „ce aş putea face eu pentru a schimba lucrurile”. Un fel de paralizie, de lene se instalează în mintea omului suprainformat care, după momentul îngurgitării ştirilor îşi spune „iar acum, ia să mă destind puţin” şi începe să butoneze la televizor trecând de la un film de groază la unul cu gangsteri. El continuă de fapt să se hrănească cu violenţă, doar că trece de la actualitate la ficţiune.

Încă mai funcţionează „etichetele”? După „copii orfani, romi şi câini vagabonzi”, ce se mai spune despre România?

Nu-mi mai fac nici o iluzie că mediile de informare occidentale ar putea într-o bună zi să se intereseze altfel de România. Informaţia pozitivă are un public redus în Occident. Un canal de televiziune occidental care ar trimite o echipă în România pentru a face un reportaj despre bisericile fortificate din Transilvania, despre Festivalul Enescu sau despre Bucureştiul lui Eliade, un astfel de canal deci sau o astfel de redacţie ar „pierde” bani. Dacă România nu învaţă să-şi facă publicitate singură, să-şi difuzeze imagini favorabile şi să-şi impună o „marcă” de care să se ataşeze lumea, riscă să aştepte o mie de ani clemenţa mediatică a Occidentului. În jungla mediatică de astăzi ţările sunt în competiţie la fel ca intreprinderile sau companiile aeriene. Trăiesc de ani de zile la Paris şi iau metroul în fiecare zi. Văd în fiecare zi cum diverse ţări sau regiuni ale lumii îşi fac publicitate turistică inteligentă pe panourile din staţii. Nu-mi amintesc însă să-mi fi căzut privirile pe vreun panou publicitar în care să fie „lăudate” Delta Dunării, mănăstirile din Bucovina sau frumuseţile Carpaţilor. India, Marocul, Croaţia şi alte multe ţări ştiu să găsească drumul simplu spre agenţia care vinde spaţii publicitare în metroul parizian. Ministerul Turismului de la Bucureşti nu cunoaşte acest drum.

În România, realitatea este problematică, presa este problematică. Corupţia le apasă pe amândouă. Avem patroni de presă în închisori şi o presă în mare parte lipsită de credibilitate. Cum se poate ieşi dintr-o astfel de situaţie, că nu doar justiţia singură poate să facă ceva.

Nu am soluţii imediate, dar observ că imaginea României se modifică în mintea majorităţii străinilor care au curajul să pună piciorul pe teritoriul românesc. În ce mă priveşte am încercat în fiecare an să vin în România cu prieteni francezi sau să aduc la diverse festivaluri companii de teatru străine care îmi montează piesele. Aceste companii au fost întotdeauna interesate să-mi cunoască ţara şi „publicul de origine”. Ţin să-i mulţumesc, de exemplu, lui Constantin Chiriac, directorul Festivalului de Teatru de la Sibiu, că a acceptat în mod sistematic propunerile mele. O trupă de la Chicago a fost de patru ori la festival şi în turneu în România şi consideră ţara noastră fabuloasă. Din Franţa cred că am adus, în cursul anilor, cel puţin zece companii de teatru. Bineînţeles, pe toţi aceşti oameni îi întreb, la un moment dat, ce părere au despre România, ce le-a plăcut cel mai mult şi ce i-a şocat cel mai mult. Artiştii îmi răspund cu sinceritate, în România sunt multe lucruri care îi stupefiază, cum ar fi de exemplu atitudinea rasistă a românilor faţă de ţigani. Mai toţi aceşti artişti străini îmi mai spun însă un lucru, şi anume că au fost dezinformaţi în privinţa realităţilor româneşti. Ei descoperă în România o anumită căldură umană şi o anumită „autenticitate” care au dispărut în alte zone ale Europei. Pe unii străini nu-i deranjează, de exemplu, faptul că pînă la graniţa cu România există autorute şi că pe teritoriul românesc drumurile devin înguste iar viteza trebuie redusă. „Practic am intrat în alt timp şi în alt ritm odată ajuns în România” îmi spunea un prieten care a avut curajul să vină cu maşina personală. Ceea ce vreau să spun de fapt este că „salvarea” noastră ţine de iniţiativele individuale. După părerea mea, Ministerul Turismului de la Bucureşti nu va găsi niciodată drumul spre panourile publicitare din metroul parizian. În schimb, o vor putea face primăriile oraşelor româneşti care vor să-şi facă publicitate sau chiar diverse agenţii de voiaj.

Vorbind despre presa scrisă, unde declinul este mai accentuat, care ar fi principalele cauze şi care ar fi posibilele soluţii după părerea dvs?

Întâmplarea face că răspund la aceste întrebări într-un moment când mă aflu în vacanţă în Bucovina, în oraşul meu natal, la Rădăuţi. Tocmai am citit Dilema şi Observator cultural şi, sincer să vă spun, mi se pare două publicaţii excelente. Uneori în presa scrisă românească descopăr o libertate de ton extrem de reconfortantă. Ia te uită, îmi spun, epidemia gândirii politice corecte nu a ajuns încă total în România. Poate nu mai e mult şi va ajunge. Dar pentru moment există şi secţiuni ale presei scrise care mă încântă. Dar poate că idealizez eu prea mult România întrucât nu trăiesc zi de zi pe teritoriul ei. Aşa sunt de făcut eu… În grădina casei mele de la Rădăuţi, am un măr şi vă rog să mă credeţi că face mere de aur. Nu întotdeauna a fost aşa, de fapt a început să facă mere de aur din septembrie 1987 când am plecat eu în Occident…

De ce faceţi presă? Mă întreb şi eu, adesea, de ce trăim pentru ea şi ne frământă să-i redefinim rolul, să-i dăm un sens. Ştiţi, nu-mi închipui că arhitecţii au această problemă. Sau medicii.

Fac presă în primul rând pentru că la Radio France Internationale dispun de o independenţă totală. Am început să lucrez acum 27 de ani pentru RFI. Şi niciodată nimeni nu mi-a impus vreun subiect, vreun punct de vedere sau vreo manieră de a trata vreun subiect. Când mă aşez la masa mea de lucru, la RFI, sunt singur în faţa conştiinţei mele. În aceste condiţii a fi jurnalist sau comentator de actualitate are cu adevărat un sens.

Înainte de fiecare Crăciun, mărturisiţi în cărţile dvs, începe să vă bată inima mai tare. De ce vă bate încă inima pentru „acasă”, pentru România? Multă vreme n-a fost cel mai suportabil loc din lume…

Am plecat târziu, din România, la 31 de ani. Deci nu am avut cum să mă „topesc” total şi ireversibil nici în cultura franceză, nici în stilul de viaţă occidental şi nici în iluzia globalizării. Un fir de fibră românească, poate bucovineană, vibrează în mine, mai ales când vin sărbătorile. M-am format, de fapt, într-un oraş mic, Rădăuţi, dar în continuu contact cu satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic. Acolo am eu reperele mele cele mai profunde, în acea lume am învăţat că fiecare moment esenţial din viaţă trebuia celebrat într-un anume fel, printr-un ritual poetic sau religios, printr-o invocare a misterului cosmic. Descriu această lume la începutul romanului meu „Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă”. În satul românesc din anii 60 am descoperit ce înseamnă „cosmosul” , spre deosebire de „haos”, altfel spus sensul existenţei. Tot de acolo vine şi gustul meu pentru spectacolul uman în diversele sale forme. Nunţile, înmormântările, botezurile, hramurile, „strânsurile” (sau mai precis hora populară) mi-au hrănit imaginaţia. Eram copil şi asistam la toate aceste evenimente cu nişte ochi mari cât galaxia noastră. Ce mai mult mă fascina brusca transformare a oamenilor în contextul unor astfel de sărbători sau evenimente „nodale” ale anului sau ale vieţii. Mătuşile mele, care în general lucrau din greu la câmp, se transformau brusc în nişte redutabile bocitoare dacă se întâmpla să moară cineva în familie, sau în nişte veritabile zeiţe vesele dacă era participau la o nuntă. Din acest motive deci, şi din multe altele pe care nu le pot înşirui aici, România mi se pare încă un spaţiu care deţine un tezaur spiritual. Sufletul românesc nu s-a industrializat total, nu s-a modernizat total, nu s-a globalizat total, nu s-a mercantilizat şi desfigurat total…

Cum vi se pare lumea teatrului românesc? Percepeţi o revigorare? Dar a filmului?

România ar putea exporta teatru de o excepţională calitate, dacă s-ar cere acest tip de produs pe piaţa mondială. Ea este însă mai cunoscută acum prin filmele ei care au luat numeroase premii, iar uneori se vorbeşte, cel puţin în presa franceză, de „fenomenul” filmului social românesc. În ultimii ani am venit des în România la numeroase festivaluri de teatru: la Cluj, la Sibiu, la Bucureşti, la Iaşi, la Timişoara, la Oradea, la Constanţa, la Craiova… Dar şi în oraşe mai mici, la Botoşani, Suceava, Târgovişte, Reşiţa, Odorheiu Secuiesc. Există o extraordinară efervescenţă teatrală în România, şi mă hrănesc din ea, pentru că şcoala românească de teatru este încă foarte bună, iar creativitatea românească este viguroasă. Ca şi cum în felul acesta oamenii talentaţi ar dori să compenseze dezastrul moral pe care îl reprezintă peisajul politic românesc.

La Cluj are loc avanpremiera filmului „Dinţii” după o piesă a dvs. Ce ne puteţi spune despre el?

Aştept să descopăr aceasta ecranizare, cu atât mai mult cu cât după piesele mele s-au făcut puţine filme. „Dinţii” este o piesă scurtă pe care am scris-o prin 1982 sau 1983, mă bucur că această poveste (sau mai bine spus această situaţie dramatică) a trezit interes cinematografic…

Domnule Vişniec, editorii din România se plâng de numărul mic de cititori, situaţia în statistici stă mai bine în Europa dar şi acolo există semne de îngrijorare. Ce credeţi că se va întâmpla cu cartea aşa cum o ştim noi? Cum percepeţi situaţia beletristicii, dar a poeziei?

„Nu mor caii când vor câinii”. Este un vers din Nichita Stănescu. Niciodată nu s-a publicat mai multă beletristică decât acum, este cazul cu România, cu Franţa, precum şi cu multe alte ţări. Poate că se citeşte mai puţin, dar în nici un caz cartea ca obiect nu va dispărea, nu va fi înghiţită nici de cartea electronică şi nici de alte substitute. Sunt multe strategii care pot fi imaginate pentru a le insufla tinerilor gustul lecturii, eu constat acest lucru în Franţa unde librarii independenţi sunt extrem de activi şi imaginativi. In România există foarte mulţi editori, dar puţini au şi o strategie pentru a-şi pune cărţile în circulaţie. A tipări cărţi nu este chiar atât de complicat, aş spune chiar că este etapa cea mai simplă a lanţului cultural editorial. Lucrurile se complică atunci când editorul trebuie să înceapă să investească în promovarea unei cărţi bune sau a autorilor în care crede, să imagineze lansări, colocvii, întâlniri cu cititorii… A fi editor astăzi înseamnă a imagina an de an noi strategii pentru a face cartea vizibilă, pentru a culege reacţiile publicului, pentru a provoca un circuit interactiv între editor şi cititor… Nu vreau să dau lecţii şi nici nu sunt specialist, dar constat că, atunci unde se creează evenimente literare majore, cum este Festivalul de literatură şi traduceri de la Iaşi sau cele două târguri de carte de la Bucureşti, sau Salonul de carte de la Cluj, se vând şi cărţi.

Trăiţi în Franţa, sunteţi jurnalist şi simţiţi pulsul Europei în fiecare zi. Cum credeţi că va arăta Europa de mâine? Se vor găsi soluţii la problemele imigraţiei, dezintegrării, radicalizării politice?

Se vor găsi soluţii, omul este dotat cu imaginaţia necesară. Mai rămâne ca aceste soluţii să nu fie aşteptare de la „centru”, de la Bruxelles, de la Paris, de la Berlin. Ar trebui cu toţii să fim nişte europeni mai activi, mai încrezători în proiectul european, mai convinşi că avem puterea de a influenţa destinul Europei şi al nostru. Aşa încercată cum e, Europa rămâne cea mai originală şi îndrăzneaţă construcţie geopolitică, umană şi culturală din istoria omenirii. Nu întâmplător are şi duşmani de altfel…

„Corabia”, poezie de Matei Vișniec

Corabia se scufunda încet noi ziceam

şi ce dacă se scufundă corabia şi mai

ziceam orice corabie se scufundă

într-o zi şi ne strângeam mâinile

ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după zece zile noi cei care

ne-am dat mâinile încă ne priveam

ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i

o corabie care se scufundă mai încetd

ar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după un an încă ne era ruşine

nouă celor care ne-am dat mâinile şi

în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul

măsuram apa hm nu mai e mult se

scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet

încât după o viaţă de om încă

mai ieşeam unul câte unul şi priveam

cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi

şi spuneam asta nu e o corabie

asta e o…

asta e o…

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

1 × 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te