„Meseria de jurnalist este în pericol pentru că nu ţinem cu dinţii de standard”

Interviu cu Cristian Lupșa, editor la Decât o Revistă (DoR)


Jurnalismul narativ nu a fost niciodată un gen popular, important ori bine făcut. O spun jurnaliştii care totuşi îl practică şi o confirmă lipsa de pe piaţa din România, aproape în totalitate, a unor publicaţii care să promoveze acest gen. Unui asemenea tip de scriitură trebuie să îi dedici mult timp şi multe resurse. În plus, cine mai citeşte astăzi poveşti jurnalistice despre cum trăim azi? Şi totuşi.

O revistă trimestrială generalistă, care de opt ani explorează familiarul realităţii româneşti, experienţele şi trăirile care ne sunt comune şi aprofundează o varietate de subiecte pe care le discutăm acasă, la muncă sau la bere, de la schimbări sociale, la trenduri culturale şi decizii personale, a reuşit, în condiţii deloc uşoare, să devină un reper pentru ceea ce înţelegem astăzi prin jurnalism narativ. Am încercat să aflăm de la Cristian Lupşa, editor al publicaţiei Decât o Revistă (DoR), în ce condiţii a apărut primul număr DoR şi cum reuşeşte să producă jurnalism de calitate în ciuda condiţiilor pieţei.

Cristian Lupșa

Cristian Lupşa a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, în 2003. Doi ani mai târziu, a absolvit masteratul în jurnalism la Universitatea Missouri-Columbia, printre primele şcoli de jurnalism din lume. În perioada 2005-2006, a lucrat ca asistent în cadrul Committee of Concerned Journalists din Washington, DC, şi ca cercetător-scriitor pentru a doua ediţie The Elements of Journalism, de Bill Kovach şi Tom Rosenstiel. Întors în România în 2007, a scris şi editat pentru mai multe publicaţii şi a ţinut o serie de cursuri de jurnalism narativ şi scriitură personală, pentru jurnalişti şi pentru alţi pasionaţi de scriitura despre realitate. În 2009, alături de câţiva colegi, a fondat publicaţia Decât o Revistă.

Care era situaţia presei scrise în România la momentul apariţiei DoR, în 2009?

DoR a apărut în momentul în care am început să resimţim criza economică şi în România. Jurnalismul local avusese câţiva ani de boom de prin 2005 încoace, cu investiţii, cu lansări, cu o piaţă în creştere care era din nou pe cale să se prăbuşească. Însă în spaţiul independent – şi aici mă refer la spaţiul publicistic non-trust – nu era (sau nu mai era) aproape nimic. Cele câteva publicaţii de artă şi cultură din piaţă (Omagiu, Re:publik etc.) se închiseseră sau sistaseră publicarea, iar trusturile nu erau în general interesate de calitatea revistelor lor – acesta era un gând secundar. Tot ce s-a lansat în perioada aceea, în principal titluri exportate de afară, au fost făcute cu prea puţin know how. Nici online-ul nu avea efervescenţa de acum, aşa că eram într-un spaţiu liber. Poate şi de asta DoR a fost bine primită sau primită cu entuziasm de mai multe nişe culturale, toate în căutarea unui produs care să le reprezinte mai bine. Motivaţia noastră de atunci ţinea foarte mult de dorinţa de a produce calitate în ciuda condiţiilor pieţei – voiam să demonstrăm presei de trust din care veneam că nu doar resursele sunt o problemă, ci şi disponibilitatea şi cunoştinţele echipelor şi managerilor care o populau. Voiam să demonstrăm că există un public care va descoperi şi aprecia calitatea, suficient cât să poată menţine un titlu pe piaţă.

În ce mod a fost reinventat conceptul DoR în cei opt ani de când a apărut pe piaţa din România?

Conceptul DoR nu s-a reinventat, ci mai degrabă s-a maturizat şi şlefuit odată cu timpul şi cu echipa, urmând, sperăm noi, temperatura culturală. Revista a căpătat mai multă sobrietate în timp, pentru că fiecare dintre noi şi-a definit aria de interes jurnalistic sau am considerat că dacă România lui 2009-2010 era mai potrivită pentru o parte de conţinut frivol, în România lui 2014-2015, de exemplu, sunt deja destui alţii care produc online conţinut frivol încât noi să ne putem concentra pe poveştile mai complicate, care vorbesc despre cum trăim azi şi cine suntem. Ce am reinventat de mai multe ori e modul în care funcţionăm, în care putem păstra alături o echipă mai mică sau mai mare, în care prezentăm informaţiile. Şi am făcut o mare schimbare de format după primii cinci ani, una pe care n-a cerut-o piaţa, dar pe care ne-o doream noi ca să completăm un ciclu şi să ne permitem o resetare.

Care este sentimentul pe care îl aveţi atunci când poveştile DoR rămân „pe rafturile” cititorilor?

Este cea mai importantă validare. Numeroşi cititori de-ai noştri sunt colecţionari – unii de la bun început, alţii care ni s-au adăugat pe parcurs. Asta e cea mai mare şi mai frumoasă provocare a unei reviste: să poate să fie un obiect atât de frumos şi de relevant în viaţa cititorilor încât să n-o arunce. Iar atunci când peste 1-2-5 ani revin la ea, să găsească în paginile ei ceva din zeitgeistul momentelor în care a fost produsă.

Exista un public pe care vi-l doreaţi în momentul în care aţi pus bazele proiectului DoR?

Unul dintre lucrurile pe care am decis explicit că nu le vom face e să stabilim un public ţintă dinainte. Obosisem în presa de trust cu discuţiile despre publicul ţintă, care nu se potrivea aproape niciodată cu cei care cumpărau de fapt produsul. Aşa că ne-am dorit mai degrabă un public cât mai divers, căruia să-i placă să citească poveşti jurnalistice şi care să ajungă să simtă în DoR un partener de drum alături de care să înţeleagă România mai bine. Astăzi avem abonaţi de la liceeni la pensionari, o diversitate care pe noi ne face extrem de fericiţi. Sigur, ne face şi mai dificil de vândut pentru publicitate, dar nu ăla e scopul.

Este DoR un model de business de succes?

Dacă măsurăm câţi bani aduce revista tipărită, probabil nu e model recomandabil. Dar noi măsurăm impactul poveştilor în viaţa oamenilor, reacţiile lor, efectele pe care le-am produs cu materialele pe care le-am redactat. Ele sunt cele mai importante şi, pentru că ele continuă să existe, căutăm continuu soluţii pentru partea financiară. De aceea asociaţia care publică DoR înseamnă mai mult decât revista: înseamnă conferinţe – mai ales The Power of Storytelling în fiecare octombrie, cursuri, evenimente şi o linie de publicaţii făcute pentru parteneri externi ca să putem finanţa activitatea principală.

 

Storytelling vizual: una dintre coperțile cele mai reușite ale DoR, dedicată orașului Cluj | Foto: decatorevista.ro

Este jurnalismul narativ un gen cumva uitat în România?Mai există condiţii pentru profesarea lui?Se insistă prea puţin pe acest gen în şcolile de jurnalism?

Aş spune că n-a fost niciodată un gen popular, important, ori bine făcut. Sigur, avem reportajul românesc, care are o istorie încă din interbelic, însă el e axat aproape integral pe jurnalism observaţional, uneori combinat cu comentariu. E aproape întotdeauna un jurnalism care urmăreşte o poveste în timp ce se desfăşoară. Noi suntem mai aproape de un jurnalism narativ care reconstituie: fie poveşti personale, fie evenimente mai mari. E un jurnalism dificil pentru că mănâncă timp şi mănâncă resurse. Iar jurnaliştii, chiar şi cei mai bine intenţionaţi, nu muncesc chiar aşa de mult pe cât susţin. Şi într-o astfel de breaslă – adeseori superficială şi când e bine intenţionată – e cam greu să susţii un astfel de gen, darămite să-l predai în facultăţi.

Duce lipsă presa scrisă de povestitori?

Nu. Cred că duce lipsă de povestitori care să fi petrecut suficient timp în perioada de documentare, astfel încât să poată spună poveşti în toată complexitatea lor.

Crezi că mai poate fi „resuscitată” meseria de jurnalist de presă scrisă?

Am momente în care mă îngrijorează starea meseriei. Lucrez uneori cu jurnalişti pe care nu-i ştiam decât de la distanţă şi mă sperie câte găuri descopăr în munca lor de teren: lucruri pe care nu le-au verificat, pe care le-au luat de bune, pe care nu le-au întrebat etc. Şi nu e din lene şi nici din rea voinţă, ci dintr-o autosuficienţă românească inconştientă: dacă simţi că faci meseria asta pentru că ţii la ea, iar cei care o fac în scopuri rele şi manipulatoare (adesea la TV) sunt atât de limpede duşmanul, uneori te complaci profesional. Meseria e în pericol şi pentru că nu ţinem cu adevărat cu dinţii de nişte standarde. În fiecare an DoR aduce în România unii dintre cei mai buni povestitori şi jurnalişti străini, dar o bună parte a breslei nu e interesată pentru că cred despre ei că sunt deja atât de buni. Greşit. Nu suntem. Şi pericolul e să ajungem să ne umflăm singuri în pene până nu va mai fi nimeni să ne admire. De resuscitat, dacă ăsta e cuvântul, trebuie să ne resuscităm singuri.

Ce te-a motivat să faci presă scrisă după terminarea facultăţii? Ce te mai motivează astăzi?

Sunt motive diferite. Cele din timpul facultăţii şi imediat după erau mai egoiste, poate chiar utilitare: îmi plăcea să scriu şi să mă văd publicat şi să contribui la ce simţeam că poate fi o schimbare. Acum motivaţiile mele sunt mai complicate: continui să fac meseria asta pentru ca să-mi explic lumea, oamenii şi transformările prin care trecem. Cred foarte mult că ne spunem poveşti ca să putem trăi, iar pentru mine, poveştile ca formă de înţelegere şi provocare a lumii au ajuns o nevoie primară.

„Dacă măsurăm câţi bani aduce revista tipărită, probabil nu e model recomandabil. Dar noi măsurăm impactul poveştilor în viaţa oamenilor, reacţiile lor, efectele pe care le-am produs cu materialele pe care le-am redactat”

Cristian Lupşa

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te