Metamorfoza. Din fabrică de pensule în fabrică de arte


O fabrică de pensule trece prin cele mai radicale transformări timp de aproape 100 de ani. De la ateliere de prelucrat păr de veveriţă la cea mai mare fabrică de pensule din ţară şi apoi centru de artă cu succes internaţional. Obişnuită cu schimbarea, e gata să mai producă una şi se converteşte la It-ism păstrând şi arta. Fabrica noastră devine astfel locul unor experimente relevante pentru lumea în care trăim şi pentru ce urmează.

În 1926 sunt doar nişte ateliere în care se prelucrează păr de porc şi de veveriţă. În 1970 este cea mai mare Fabrica de Pensule şi Perii din România. În 1990 intră în declin, în 1996 se privatizează, acţiunile se tranzacţionează la bursă, iar în 2006 intră în faliment. În 2009 este ocupată de artişti şi „Fabrica de Pensule” începe să „producă” artă. Ajunge renumită în toată lumea. Unic în România, experimentul se dovedeşte un succes. Artiştii demonstrează că şi creaţia poate aduce „profit”, că şi ea contează în marele mecanism al societăţii, al economiei. Ba mai mult, ea poate provoca schimbarea. În 2017, artiştilor în Fabrică li se alătură IT-ştii unei corporaţii. Fabrica va intra în etapa 4.0. Iar din ce se va naşte aici, s-ar putea să vedem viitorul.

Fabrica de Pensule

Nea Vasile, când nu poartă un halat albastru cu buzunar şi loc pentru creion la piept, e îmbrăcat cu pantaloni de tercot de tip salopetă şi o cămaşă albă, din pânză simplă, de in. Dar albă. Regulat îşi aranjează părul într-o pieptănătură care îţi aminteşte de Nicolae Ceauşescu. A fost maistru, şef peste toate secţiile la Fabrica de Pensule, în subordinea lui lucrau vreo 800 de femei. Poate de aici obiceiul de a se dichisi şi a-şi aranja freza în stilul epocii.
A fost acolo de la început, din ’69 când s-a înfiinţat fabrica şi, s-ar putea spune că şi azi mai este, pentru că, după venirea artiştilor la fabrică, tot nea Vasile Diviricean a administrat clădirea şi a ţinut cheile atelierelor şi sălilor de expoziţie. A reparat ţevile şi clanţele şi tot ce se putea strica în fabrica lui, ocupată de artişti.

„La început am crezut că n-o să mă înţeleg cu ei, ştiţi ce se spune despre artişti! Dar, pe măsură ce ne-am cunoscut, am ajuns să ne împrietenim. Nu îmi era total necunoscută lumea lor, înainte de armată, am mers o vreme la şcoala populară de artă, nu mulţi ştiu asta. Am pictat şi eu nişte vaze cu flori, lucruri de astea, ţin minte, un vas cu flori de cais, pe fond mov, dar nu m-a prins meseria, iar armata m-a dus în altă parte. Când m-am întors, a trebuit să mă angajez, să câştig o pâine. Am uitat de desenat.”

Fabrica de Pensule, unde a lucrat o grămadă de vreme, producea pensule din păr natural. „Pensulele din păr de cal mongolez, din păr de marmotă şi bursuc erau cele mai fine, erau pentru pictat, explică nea Vasile. Cele din păr de porc, din coadă de cal sau urechi de vită, erau mai grosolane, ca pentru vopsit industrial şi mai făceam pensule de bărbierit din păr de bursuc.Produceam cele mai multe pensule din ţară.”

Criza a început pe măsură ce au apărut imitaţiile de păr din China. China, vopseaua lavabilă, pentru care nu se mai foloseşte bidineaua, şi tâmplăria termopan care nu mai necesita vopsire au stricat rău mersul fabricii de pensule româneşti. Pictorii spun că pensulele speciale făcute pentru pictură erau bune, dar cele mai puţin pretenţioase, din păr de porc erau rare şi dure. Nea Vasile spune că până de curând, Adrian Ghenie, în atelierul lui, a păstrat o pensulă din Fabrică într-un borcan, „de decor, n-o folosea, doar s-o vadă”. Dintre picturile lui Ghenie, pe nea Vasile l-a impresionat mult o pădure de mesteceni, „numai mesteceni pe un perete întreg”. „Când am intrat şi am văzut-o”, îşi aminteşte maistrul, „eram singur, mă uitam la ea şi mi-am zis, măi, dar de ce n-o fi pus băiatul ăsta şi o cabănuţă acolo jos, cum se face, nu? Apoi m-am tot gândit, şi mi-am dat seama de ce n-a pus: păi pădurea e frumoasă aşa goală, fără oameni, doar pădure.”

„Artistul nu este decât un meşteşugar exaltat” – Gropius

Întâlnirea Maestrului cu Maistrul

Dar întâlnirea maistrului de la Pensule cu arta a fost şi mai complicată, iar, în final, arta l-a făcut nemuritor. O pictură, care-l înfăţişează, circulă acum prin lumea întreagă. E o lucrare de 220 cm. pe 135 cm., din 2011, a pictorului clujean Şerban Savu, care avea şi el atelierul la Fabrica de Pensule. „Mi-o fost cel mai drag, era un băiat atât de fin, de educat, cu mult bun simţ. Cu el puteai discuta orice. Şi ceilalţi erau la fel, Adrian, Ciprian, toţi erau nişte domni. Dar Şerban mi s-a lipit de suflet. A zis într-o zi: Nea Vasile, vreau să te pictez, îţi fac o poză şi apoi te pictez. Şi eu am zis, păi sunt prost îmbrăcat, ia cu pantalonii ăştia de lucru… dar el a zis, păi eu exact aşa te vreau. Şi m-a pictat.”

Şerban îl studiase multă vreme. A recunoscut în nea Vasile prototipul vechiului şef de fabrică comunistă, al şefului din Epocă. Era exponentul trecutului, al lumii pe cale de dispariţie. Pedant şi cu aură autoritară.

„Mi s-a părut că merită atenţie”, mărturiseşte acum pictorul Şerban Savu. „Nu era un administrator oarecare din fosta fabrică comunistă, era prototipul. Iar faţa lui semăna cu a lui Ceauşescu, poate din cauza frizurii. Era un om bun, care luase chipul vremii în care a trăit. M-am gândit să-l plasez în locul unor vânzători de peşte pe care-i vedeam pe drum spre mare, aveam în minte vânzătorii şi mi s-a părut că se potriveşte.”

Întâlnirea dintre Şerban, care pictează feţele comunismului şi ale tranziţiei, feţele Estului, şi maistrul de la Fabrică pare a fi fost una necesară: întâlnirea dintre două lumi. „Ciudat”, mărturiseşte artistul, „după ce ne-am cunoscut la Fabrică, am descoperit că nea Vasile locuia în bloc cu mine. L-am întrebat: dumneata te-ai mutat aici? Şi mi-a răspuns: nu, aici stau dintotdeauna. Dar până atunci nu-l observasem.”

„Fabrica”, mai spune Şerban, „a fost o revelaţie pentru toţi. Nici noi n-am ştiut ce poate ieşi din aducerea laolaltă a artiştilor. Într-un loc distrus, un loc marcat de faliment. Dar s-a produs o energie fantastică acolo, care ne-a stimulat şi a atras atenţia asupra noastră, a artei. A ieşit bine, neaşteptat de bine.”

Pensule produse la fabrică înainte de 1989

Revolta saboţilor

Daria era jurnalistă, dar într-o zi s-a hotărât să nu mai scrie despre cultură, ci chiar să o facă. Umblase mult printre artişti şi înţelesese că dificultatea lor era în a expune şi a se promova, Clujul fiind foarte sărac în galerii. Avea prieteni pictori, a discutat cu ei şi au încurajat-o să pornească pe un astfel de drum. Doi ani a călătorit prin lume să vadă galerii, a citit, a cercetat domeniul curatoriei. Nu avea bani, dar s-a gândit că vin ei pe parcurs, dacă vin. Era în 2008.

A luat publicaţia imobiliară a oraşului şi a început să caute un spaţiu ieftin, dar bun. La început s-a dus prin garaje şi case vechi, dar, evident, nu se potriveau, era greu de găsit „un cub alb, fără ferestre”. Au aflat însă de cei de la Fabrica de Pensule care căutau şi ei o soluţie pentru halele rămase goale. „Când am ajuns acolo, am văzut potenţialul clădirii, dar şi cât de mult era de lucru. Proprietarul nici nu era prea hotărât dacă s-o dea sau nu în chirie, intenţia lui fusese să tatoneze piaţa. Ţin mine că ne-a zis: măi, ce vreţi voi să faceţi aici e o utopie! Dar a cedat şi ne-a dat o parte din fabrică. La început eram doar noi, eu, Radu Comşa şi câţiva prieteni, vreo 10-12. Cinci săptămâni am lucrat la renovarea spaţiului, pe brânci.” Era deja 2009. După ei au mai venit şi alţii, aşa cum prevăzuseră.

Primii au fost cei de la Plan B, o galerie independentă înfiinţată la iniţiativa lui Adrian Ghenie şi condusă de Mihai Pop. „Mihai Pop a venit şi ne-a zis că rămăseseră fără spaţiul din oraş şi, dacă mai e loc, ar veni şi ei, dacă nu ne deranjează. I-am răspuns că nu ne deranjează, e loc, să vină, ne-am bucurat să vedem că ne adunăm, că avem un spaţiu unde se poate coagula lumea artistică a oraşului. Ăsta era şi scopul.”

În scurt timp, fabrica s-a umplut de artişti. La început au ocupat 250 mp, apoi au ajuns la 2.400. Au venit ong-uri, artişti din toate domeniile şi din lumea spectacolului. Au făcut o federaţie de asociaţii, i-au spus Fabrica de Pensule. „Cum altfel să-i spunem”, îşi aminteşte Daria, „decât aşa cum i se spunea deja? Ne întâlneam, discutam proiecte comune, împreună am negociat un contract mai bun cu proprietarul, în sfârşit, vedeam că toată această diversitate funcţiona, puteam funcţiona la un loc.”

Scenă din Fabrica de Pensule, astăzi

Falansterul

În Fabrică aveau ateliere vreo 30 de artişti, existau săli de expoziţie, mici galerii personalizate şi săli de meeting, săli de spectacole, vreo 20 de astfel de spaţii. Au început să se organizeze expoziţii, să vină oamenii, s-a dus vestea, s-a creat o emulaţie.

Un rol major în succesul Artei de la Cluj l-au avut artiştii deja cunoscuţi pe plan internaţional, cum erau Adrian Ghenie, Victor Man, Mircea Cantor, Ciprian Mureşan, Marius Bercea, Mircea Suciu, Şerban Savu, Cristian Rusu, Dan Beurdean şi alţii. Deşi nu toţi erau din Fabrică, aveau legături cu colegii lor şi cu Arta de aici. Fabrica avea aşadar, un lot de „staruri”, artişti proaspăt consacraţi în Vest care au tras-o după ei, au ajutat-o să funcţioneze şi să se afirme.

La iniţiativa lor s-au organizat două licitaţii internaţionale prin Galeria Tajan din Paris cu lucrări donate de artiştii clujeni. Banii încasaţi s-au împărţit între galeria care investise în organizare şi Fabrica de Pensule. La Fabrică, împreună au decis ca şi artiştii donatori să primească câte ceva, măcar pentru „cheltuielile de producţie”, dar unii dintre ei nu i-au luat, au donat banii spre artişti mai tineri.

Lucrările lui Adrian Ghenie au ajuns să se vândă la case celebre de licitaţii cu preţuri record. Din ce câştigau, el şi ceilalţi colegi deschizători de drum ajutau cu bani fabrica şi pe artişti. În ţară, presa vuia uimită de succesul artei de la Cluj. Iar presa internaţională descria fenomenul acesta ca pe unul tulburător, demn de urmărit în viitor: „Arta de la Cluj va zgudui lumea”, scria Huffington Post în 2013. Clasamentele internaţionale puneau Clujul pe harta celor mai interesante oraşe privind fenomenul artistic. „Ghenie a avut o minte genială, spune Daria Dumitrescu, el a intuit că era momentul Estului.”

Galeria Plan B, care se ocupa de Adrian Ghenie şi de alţi artişti buni, i-a folosit ca fanion şi a condus astfel lucrurile spre succes. Nici ceilalţi n-au stat pe loc. Celelalte galerii promovau şi ele artişti buni. Exista competiţie, se bucurau de recunoaştere.

Vestul aştepta să vadă, să cunoască, să înţeleagă Estul cel izolat până atunci. Iar arta din Est asta făcea, îi arăta Occidentului ce nu văzuse. Estul îşi ţinea discursul.

Aveau în spate o şcoală în care s-au format, aveau un loc al lor, aveau alături de ei nişte staruri, aveau şi câţiva curatori şi critici de artă plecaţi din România care deveniseră voci în lumea artei din Occident. Artiştii exultau şi parcă tot universul complota pentru momentul lor de glorie.

„Producţia”

Oraşul şi autorităţile locale au început să înţeleagă importanţa momentului şi beneficiile pe care le pot aduce artiştii în economia urbană. Primăria, consiliul local, au alocat sume destinate plăţii chiriei şi întreţinerii spaţiului. Federaţia a început să scrie proiecte şi să aplice pentru finanţări externe, dar şi din ţară. În Fabrică au început să intre bani de la Primăria Cluj, din proiecte prin AFCN, din fondurile norvegiene şi de la sponsori locali. Din propriile vânzări, galeriile se întreţineau şi investeau mai departe în artişti şi promovare. Lucrurile au început să funcţioneze.

Rapoartele financiare publicate pe site-ul oficial al Ministerului Finanţelor şi preluate de presă de-a lungul timpului arată că : în 5 ani veniturile au fost de 2,66 milioane de lei iar cheltuielile de 1,81 milioane de lei. „Diferenţa aceasta este dată de faptul că din unele surse de finanţare cheltuielile nu sunt incluse în exerciţiul financiar al anului respectiv – de pildă în acest moment avem un proiect multianual finanţat de AFCN care apare la venituri în 2016, însă cheltuielile vor fi stinse în 2017 când se desfăşoară activităţile din cadrul proiectului”, explică managerul Corina Bucea.

La un moment de maxim, Fabrica reunea 7 galerii, 10 organizaţii culturale, 20 de ateliere ale artiştilor independenţi şi 2 săli de spectacole. Iar unele programe aveau denumiri nostalgice : Trei Schimburi, Linia de producţie sau post.faliment, tema unui festival.

În fiecare an, galeriile din Fabrica de Pensule aveau cam 5 expoziţii, organizau câte 2 ediţii ale evenimentului Trei, aveau loc peste 30 de ateliere conduse de artişti din Fabrica de Pensule sau invitaţi, în domenii precum artele vizuale, dans contemporan, teatru, muzică, arte aplicate. Din 2009 până acum, la Fabrică au avut loc peste 20 de cursuri de formare pentru tineri artişti sau profesionişti în domeniul cultural şi 3 ediţii ale programului de formare în management, peste 50 de proiecţii de film, peste 20 de concerte. S-au produs peste 20 de spectacole, iar pe parcursul activităţii au avut loc circa 25 de reprezentaţii anual ale spectacolelor de teatru şi dans contemporan, atât cele produse aici, cât şi spectacole invitate. Festivalul Temps d’Images, produs de Asociaţia Colectiv A, a avut opt ediţii care s-au desfăşurat din 2009 până azi în Fabrica de Pensule şi în alte spaţii din oraş. Pe lângă artiştii rezidenţi permanenţi, Fabrica a găzduit peste 15 artişti în rezidenţe temporare – în special artişti vizuali, dar şi tineri coregrafi, dansatori, regizori români şi străini.

Corina Bucea, manager cultural al Federaţiei din Fabrica de Pensule mărturiseşte acum că n-au plecat la drum cu o ambiţie şi un obiectiv clar asumat: „Cred că ambiţia noastră era de a porni la drum, nu de a ajunge la destinaţie. Nici acum nu e o destinaţie clară şi asta ne deosebeşte de alte tipuri de activitate. Lumea se schimbă, lumea din Fabrică se schimbă, sunt evoluţii hiperdinamice, niciodată nu ai senzaţia că ai ajuns la destinaţie. Asta e foarte diferit de alte fabrici. Specificul nostru este că noi ne asumăm schimbarea. Suntem permanent în căutarea noului.”

Fabrica este un experiment care a funcţionat, în ciuda faptului că membrii ei aveau aspiraţii diferite, nevoi diferite, proiecte personale, şi multe moduri de exprimare. Dar au reuşit să atragă atenţia asupra culturii şi să transmită un mesaj relevant la momentul potrivit, din locul potrivit.

Corina Bucea crede acum că asumarea unui rol complex, flexibil, adaptabil este cheia funcţionării unei organizaţii atât de complicate. „Trebuie să înţelegi că există moduri diferite de discurs cultural, mesaje diferite, adaptate la diferite momente, pe care poţi să le transmiţi în spaţiul public. Poţi fi un producător de conţinut relevant în societate, uneori să fii o reflexie a societăţii, alteori să produci discurs politic, alteori economic. Cred că Fabrica a avut meritul de a fi pus Clujul pe harta lumii, cu specificul local care dă măsura unei culturi locale, care are ceva special, a realizat conexiuni internaţionale, a fost un punct de focalizare a interesului internaţional pentru arta şi cultura Estului.”

Unul dintre efectele Fabricii de Pensule, crede Corina Bucea, este că „Fabrica a spus o poveste, fără să fie o poveste superficială sau prea fantezistă, despre ce înseamnă arta din Cluj şi din România.”

Fostul maistru, Vasile Diviricean şi actualul propietar al Fabricii, Mircea Filip

Noua paradigmă

Szakáts István, preşedinte al Federaţiei din Fabrica de Pensule, crede că Fabrica s-a dovedit a fi un fenomen artistic relevant şi prin faptul că şi-a asumat rolul unei Instituţii care a interacţionat cu alte Instituţii (primăria, alte ong-uri, firme, diferite publicuri) şi a format cu acestea reţele de producţie în care a reuşit să co-genereze valoare socială. „Fabrica a fost primul centru independent de artă din România care nu doar a reuşit să facă arta vizibilă pentru alţi actori sociali, dar şi să-şi cupleze demersul în jocul societal general. În ultimii 9 ani, Fabrica a livrat artă, dar şi idei pentru oraş, a lucrat cu două mâini la strategia oraşului, a atras vizitatori din întreaga lume. Oraşul a câştigat în viziune, notorietate, dar şi economic.”

István consideră că acum ne aflăm în faţa unei noi schimbări de paradigmă. „Asistăm de peste 10 ani la reţelizarea producţiei – dar acum ceea ce observăm este apariţia reţelelor hibride. Trec vremurile în care o instituţie ca Fabrica putea fi un pol falnic generându-şi discursul singur sau în cercul celorlalte Fabrici europene. Noul trend necesită mai multă flexibilitate, adaptabilitate, rezilienţă şi experimentare în reţele noi, cu actori sociali noi, adesea surprinzători. Un punct de pornire este recunoaşterea faptului că expertiza nu este produsă doar de experţi – vezi inginerul, sau arhitectul. Cetăţeanul este cel mai bun expert al vieţii sale. Această paradigmă a reţelelor de producţie hibride bazate pe expertiză aduce şi discursul generat de Fabrică mai aproape de Viaţă, cumva dinspre inovaţia estetică spre inovaţia socială. Fabrica însăşi, aşa cum o văd, se află într-un proces de transformare, dintr-o cetate a experţilor într-o reţea multipolară de expertiză. Este un proces necesar şi pe care Fabrica şi-o asumă conştient. Arta se transformă, şi odată cu ea şi instuţiile de artă trebuie să se schimbe.”

Programe ale artiştilor adaptate la specificul fabricii vechi de pensule

Fabrica 4.0

Mircea Filip a cumpărat acţiuni în perioada în care se tranzacţionau pe Rasdaq şi aşa a ajuns proprietar al Fabricii de pensule. În 2006 când a preluat-o, fabrica era în faliment. „Ca să vă faceţi o idee cum s-a ajuns aici”, explică el, „ am să vă spun că, de exemplu, cumpăraseră un utilaj de făcut cozi de bidinea care făcea în două ore atâtea cozi încât ajungeau pentru două luni. Ăsta era randamentul utilajului! Era folosită doar două ore la două luni, apoi stătea, pentru că tot restul procesului de fabricaţie era manual. Părul era importat, procesul devenise foarte complicat. Mă rog, în prima fază eu am încercat să o redresez, apoi am renunţat. Am ştiut de la început ce potenţial imobiliar are locul, însă, aveam şi alte proiecte imobiliare în derulare, ăsta mai putea aştepta. Oricum, ar fi fost nevoie de autorizaţii, dura poate ani de zile, timp în care spaţiul ar fi stat degeaba. Când a venit la mine Radu Comşa, artistul, am fost de acord să le închiriez spaţiul, deşi mi se părea o nebunie. Au lucrat la amenajare, i-am mai ajutat şi eu… a fost în regulă. Avantajul lor a fost că îi lăsam să plătească chiria când puteau. Aveam discuţii cu ceilalţi parteneri acţionari pe subiectul ăsta, dar mă ataşasem şi eu de artişti, mă implicasem emoţional, îmi dădeam seama că e important să-i susţin şi le spuneam: e greu să fii artist oriunde în lume, dar în România, atâta putem face şi noi pentru ei!”

Despre perioada de aproape 10 ani în care Mircea Filip a avut închiriat spaţiul pentru artişti vorbeşte cu plăcere, poate şi cu o oarecare mândrie.

„S-a creat o emulaţie în jurul fabricii, era ceva special, doar cine n-a văzut nu poate înţelege. De aceea nu vom renunţa la artişti, după ce renovăm clădirile, ei vor avea mai departe locul lor în acest spaţiu.”

Toamna trecută, în 2016, Clujul a pierdut competiţia pentru titlul de capitală culturală europeană. Fabrica de Pensule a fost afectată de deznodământ. Dacă până atunci toată lumea privea cultura ca un domeniu pe care poţi să mizezi, vedeau în ea un scop concret şi profitabil, după acel moment, planurile s-au schimbat. Arta şi cultura puteau merge mai departe, dar nu mai erau chiar o prioritate.

La începutul acestui an, clădirile Fabricii de pensule au intrat în renovare. „Venise timpul”, spune Mircea Filip.
Artiştii nu au părăsit cu totul fabrica, dar s-au restrâns, iar din toamna aceasta după ce se vor termina lucrările, proprietarul va închiria spaţiul rezultat în proporţii de 70% unei corporaţii IT şi 30% artiştilor. „M-a surprins plăcut că It-iştii au dorit să fie în preajma artiştilor, nu au avut obiecţii, dimpotrivă, au spus că aşa le convine. Şi numai aşa este profitabilă fabrica. Sunt conştient de faptul că arta a sporit valoarea acestui loc, notorietatea lui, de aceea nici nu vom renunţa la ea. ”

Fabrica este un experiment care a funcţionat, în ciuda faptului că membrii ei aveau aspiraţii diferite, nevoi diferite, proiecte personale, şi multe moduri de exprimare

„Fabricile de Pensule”

„Falansterul” artiştilor a funcţionat mulţi ani cu succes, dar aşa cum spun şi ei, arta se schimbă, artiştii se schimbă, lumea se schimbă. „Dacă stai ca dinozaurul cu picioarele prinse în asfalt şi asfaltul creşte în jurul tău şi tot creşte”, explică Istvan metaforic schimbarea lor, „trebuie să te extragi şi să fugi, altfel acolo încremeneşti.”
Acum, Fabrica s-a scindat. Au fost discuţii despre bani, transparenţă şi brand. A fost vorba despre viziuni diferite şi despre maturitate. Ruptura nu s-a produs fără dureri, dar artiştii desprinşi din ea ocupă acum vreo cinci etaje din altă fabrică abandonată a industriei comuniste: Tehnofrig. Iar oraşul mai câştigă o linie de producţie de vise.

În acelaşi timp, într-o casă monument, aflată în curs de renovare, pictorul Adrian Ghenie plănuieşte să organizeze un centru de artă contemporană, un viitor spaţiu expoziţional.

La sfârşitul experimentului putem spune că în locul unei fabrici de pensule şi perii, vom avea mai multe „fabrici” de artă şi cultură, iar acest lucru nu poate fi decât benefic. Despărţirea s-a produs şi pentru că opţiunile lor sunt diferite, vor să meargă în direcţii diferite, răspunzând astfel mai multor tipuri de nevoi şi aspiraţii, ale lor şi ale societăţii. Unii vor Artă şi Viaţă, vor să fie o voce a comunităţii, vor artă implicată. Alţii vor Artă pentru Artă, iar alţii vor să intre în istoria artei, vor muzee.

Toate acestea au meritul de a acoperi mai multe tipuri de nevoi, ale lor, ale oraşului, ale societăţii. Iar artiştii au meritul de a fi ajuns aici prin propria determinare, ei nu au fost rezultatul unor proiecte de ţară, unor strategii culturale. Ei au pornit dintr-o ruină, o fabrică dezafectată şi au ajuns un fenomen în atenţia internaţională.

Experimentul „Fabrica de Pensule” a confirmat că se poate, că şi într-o lume dominată de competiţie şi mercantilism, sau de blazare şi impotenţă, arta poate răzbate. Poate oferi oportunităţi, poate da chiar tonul.

„Arta şi fenomenul artistic de aici au atras atenţia lumii, curatorilor, criticilor de artă. Acesta este un mare câştig. Apoi, a crescut încrederea în artă, anul acesta la UAD avem cel mai mare număr de candidaţi, și treizeci de olimpici”,

Ioan Sbârciu, fost rector UAD

Istoria merge mai departe

În 2017, pe 8 iunie, Federaţia Galeriilor şi Artiştilor desprinşi din Fabrica de Pensule, condusă de Daria Dumitrescu, în parteneriat cu Asociaţia Artiştilor, a inaugurat la Cluj un nou centru de artă şi cultură contemporană – Centrul de Interes- în clădirea fostei uzine de utilaje frigorifice de pe strada Fabricii de Chibrituri.Noul centru ocupă peste 3.000 de metri pătraţi (închiriaţi de la patronatul fostei fabrici cu 2 euro/ mp – incluzând cheltuielile administrative, de 0.2 euro/ mp). Cuprinde 5 spaţii expoziţionale dedicate galeriilor iniţiatoare ale acestui proiect – Camera, Baril, Bazis, Contemporay, Sabot, Spaţiu Intact, 4 spaţii de proiecte dedicate proiectelor de cercetare sau experimentale – A+ Project Space, Bazis Project Space, Nano, non+ULTRA, 3 spaţii de rezidenţă artistică;· 24 de ateliere de creaţie (spaţii individuale şi co-working, în care îşi desfăşoară activitatea peste 30 de artişti vizuali, designeri, arhitecţi); şi alte spaţii pentru bibliotecă, pentru primire sau socializare.La evenimentul de deschidere a Centrului de Interes de la Tehnofrig au fost peste 1.000 de persoane. Iar centrul este vizitat în medie de 40 de persoane pe zi.

Huffington Post: „Clujul artistic va zgudui lumea”

Una dintre lucrările lui Adrian Ghenie, vândută la licitaţie la Londra cu 3.117.000 de lire sterline

Într-un clasament al oraşelor cu cel mai mare potenţial artistic, oraşul Cluj apărea în 2013 pe primele trei locuri, alături de Delhi sau Bogota. Dacă până acum oraşe precum Paris, Berlin, New York sau Hong Konk erau în topurile artei, capitale ale artei, acum situaţia se schimbă radical şi-n prim plan vin locuri de pe hartă care nu le spuneau nimic cunoscătorilor. Astăzi, la începutul secolului al 21-lea, arta se globalizează şi îşi găseşte noi spaţii de afirmare.
Huffington Post prezintă o lucrare privind „distribuţia” geografică a artei moderne, care încearcă să depăşească percepţia unei lumi a artei înţepenite în vechile ei frontiere. Intitulat „Oraşele artei viitorului”, volumul ne introduce în locuri precum Singapore sau Lagos, Nigeria, în care comunităţile artistice se pregătesc să-şi impună propria lor viziune asupra artei moderne.

Cartea, care are 336 de pagini, este rezultatul unei anchetele în 12 oraşe din ume, selectate după impactul lor asupra artei contemporane, a importanţei artistică şi climatul cultural general pe care îl ameană acestea. Unele alegeri îi par surprinzătoare autorului articolului din Huffington Post („A auzit cineva de Cluj, România?”, se întreabă el).

Care sunt însă aceste oraşe ale artei viitorului? Ancheta realizată de grupul de curatori trece în revistă oraşele: Delhi, Bogotá, Cluj, Istanbul, Johannesburg, Singapore, Lagos, Beirut, Seul, San Juan, São Paulo şi Vancouver.
Despre Cluj, autorul articolului spune că aici pot fi vizitate Muzeul de Artă şi Fabrica de Pensule sau că acesta este locul în care artişti ca Răzvan Botiş sau Adrian Ghenie sunt acasă.

În iulie 2017 a apărut prima ediţie a studiului „Monitorul oraşelor culturale şi creative”, în care se analizează şi clasează rezultatele obţinute de 168 de oraşe din 30 de ţări europene în ceea ce priveşte 29 de indicatori, grupaţi pe nouă dimensiuni, care, la rândul lor, descriu trei mari aspecte ale vieţii culturale şi creative dintr-un oraş: „dinamismul cultural”, „economia creativă” şi „mediul propice”.

Primul aspect esenţial, dinamismul cultural, măsoară „pulsul” cultural al unui oraş în ceea ce priveşte infrastructura culturală şi participarea la cultură; al doilea aspect, economia creativă, reflectă modul în care sectoarele culturale şi creative contribuie la ocuparea forţei de muncă, la crearea de locuri de muncă şi la capacitatea inovatoare a unui oraş, iar al treilea aspect, mediul propice, identifică activele care ajută oraşele să atragă talentele creative şi să stimuleze angajamentul cultural.

Orașele au fost împărțite apoi în patru categorii, în funcție de dimensiune, XXL – orașele de peste un milion de locuitori, XL – între 500.000 și un milion, L – între 250.000 și 500.000 și S-M, cele sub 250.000 de locuitori.

Spaţiu expoziţional din „Centrul de Interes” amenajat de artişti în fosta fabrică Tehnofrig

La nivel european, scorul Clujului, de 25,7 puncte, este identic cu cel al Atenei şi al oraşului francez Montpellier şi îl plasează un pic sub jumătatea clasamentului general.

În categoria sa, L, Clujul se clasează pe locul 18 din 36, adică exact la mijlocul clasamentului. Pe locul 1 se află Edinburgh (Scoţia, Marea Britanie), urmat de Karlsruhe (Germania) şi Utrecht (Olanda). Edinburgh nu s-a clasat pe locul I la niciunul dintre cele trei mari aspecte luate în calcul, dar, agregat, a avut cel mai bun punctaj.

Spre comparaţie, cel mai mare scor din cele 168 de oraşe l-a primit Parisul, de 63,2, urmat, la distanţă apreciabilă, de Zurich (52,1) şi Berna (50) din Elveţia, iar apoi de capitala Danemarcei, Copenhaga (49,9), de oraşul olandez Eindhoven (49,5), elveţianul Basel (46,3), Amsterdam (45,5), din Olanda. Alte oraşe care au avut acest titlu şi sunt cotate sub performanţele Clujului sunt Wrocław (Polonia), Maribor (Slovenia), Turku (Finlanda), Marsilia (Franţa), Plzeň (Cehia) sau Pécs (Ungaria).

Clujul este cel mai bine clasat oraş românesc de această dimensiune şi pe locul 4, între oraşele din ţările ex-socialiste, în urma celor Bratislavei, Ljubljanei și a Talinnului. După Cluj se află oraşe precum Liverpool, Bilbao, Salonic ori Brno. Celelalte două oraşe din România de aceeaşi dimensiune au fost clasate pe locurile 22 (Timişoara) şi 31 (Iaşi).

Studiul a fost dat publicităţii la începutul lunii iulie, fiind realizat de către Centrul Comun de Cercetare, serviciul ştiinţific intern al Comisiei.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

twelve + twelve =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te