Metastazele unei crize

Interviu cu Ștefan Frustok-Matei


Distribuie articolul

Ștefan Frustok-Matei

Ştefan Frustok-Matei a fost până în anul 1991 cercetător şi apoi director ştiinţific al Institutului de Proiectări Automatizări. În anul 1983 i s-a decernat Premiul Academiei Române pentru realizarea unui robot destinat aplicaţiilor industriale. În perioada 1990-1993 a fost membru al IFAC (International Federation of Automatic Control). A participat ca asociat la constituirea uneia din primele firme private IT din România, companie care este operaţională şi în prezent. Între anii 1997 şi 2000 a făcut parte, în calitate de partener, din echipa de coordonare a diviziei de consultanţă a unei mari companii multinaţionale de audit. Este autorul cărţilor „Global Casino”, Editura Paideia, 2016, și „Ultimul contabil”, Editura Paideia, 2017. În interviul care urmează explică pentru revista SINTEZA mecanismul crizelor și lecţiile lor.

SINTEZA: Aţi scris o carte „Global Casino” în care evidenţiaţi câteva dintre problemele majore ale sistemului financiar care au condus la criza din 2008. Ne puteţi prezenta succint problematica?

Ştefan Frustok-Matei: De la legendara criză a bulbilor de lalea din secolul al XVIII-lea şi trecând prin Marea Depresiune din 1929, majoritatea crizelor, inclusiv cea recentă, sunt în realitate rezultatul unor excese financiare, consecinţa unor bule speculative create în jurul unor active al căror preţ a crescut exagerat de mult. Au spus-o economişti remarcabili, printre care Hyman Minsky, în secolul trecut, şi, mai recent, Nouriel Roubini, cel care a prevăzut criza din 2008, lucru pentru care a fost răsplătit cu porecla Dr. Doom. Economia reală nu poate funcţiona fără un sistem financiar stabil și o criză financiară poate provoca oricând recesiuni şi crize economice mai mult sau mai puţin grave. Asta s-a întâmplat în 1929, când criza începută în SUA, ca rezultat al unei bule speculative produse de creşterea exagerată a preţurilor unor acţiuni, s-a răspândit cu repeziciune în întreaga lume, cu efecte devastatoare. A fost nevoie de mai bine de 20 de ani și de un război mondial, pentru revenirea completă a economiilor occidentale. Pentru a preîntâmpina apariţia unor asemenea crize, în SUA au fost adoptate o serie de măsuri de reglementare a sistemului financiar, printre care legea Glass-Steagall Act, lege prin care băncilor comerciale le erau interzise activităţile investiţionale şi de asigurări. Aceste măsuri au asigurat stabilitatea sistemului financiar mai bine de o jumătate de secol.

– Și totuși, a urmat o criză…

– Da, se pare că, la sfârșitul secolului trecut, lecţiile crizei au fost uitate. Pentru a stimula creditarea aducătoare de venituri, mai întâi au fost relaxate condiţiile de acordare a creditelor, în special ale celor ipotecare, dar şi ale celor de consum, iar când s-au epuizat toţi banii din depozite, au fost creaţi, din nimic, printr-un artificiu demn de curiozităţile matematice ale ziarelor de duminică, aşa-numiţii „bani bancari”, băncile ajungând, de fapt, să împrumute de mai multe ori aceiaşi bani. Volumul de credite a sporit foarte mult, ceea ce a dus la creşterea vulnerabilităţilor legate de riscul de credit. Pentru a se putea încadra în limitele de solvabilitate stabilite de reglementările Basel, băncile trebuiau să scape de credite. Datoriilor le-au fost asociate titluri („securitizare”), după care acestea au fost puse în vânzare pe pieţele financiare. Lobby-ul noii industrii a banilor reuşeşte să obţină abrogarea în 1999 a legii Glass – Steagall Act; era „depăşită” şi devenise o frână în calea „inovaţiilor financiare”, a unor produse noi atât de complicate, încât nici șefii acestor instituţii nu le mai puteau înţelege, darămite cei care le cumpărau. În așa-numitele „produse structurate” erau ascunse „activele toxice”, majoritatea bazate pe credite cu şanse foarte mici de a mai fi recuperate. Şi pentru ca eventualii cumpărători să fie complet liniştiţi, au fost inventate așa-numitele „produse derivate”, printre care de-acum celebrele CDS–uri, considerate unele din principalele responsabile pentru declanșarea crizei, un fel de contracte de asigurare împotriva riscului de credit. Cu riscurile dizolvate în produse structurate şi apoi asigurate cu CDS-uri, totul părea Ok. „Investitorii” s-au lăsat înşelaţi şi de „respectabilele” agenţii de rating, care au apreciat că noile produse sunt de cea mai bună calitate (AAA), numai bune de cumpărat. Dacă datoriile puteau fi vândute prin transformarea lor în titluri, cu ajutorul instrumentelor derivate, se puteau vinde şi riscurile. Nimeni nu voia însă să recunoască faptul că nici produsele structurate, nici derivativele nu eliminau de fapt riscurile, le mutau doar în altă parte.

Băncile s-au implicat agresiv în tranzacţionarea noilor produse financiare, devenind în scurt timp cei mai importanţi actori pe pieţele financiare. În realitate, numai vânzările iniţiale ale acţiunilor unei companii (IPO) pot fi considerate investiţii în economia reală. Restul tranzacţiilor speculative de pe aşa numitele „pieţe secundare” sunt de fapt doar nişte pariuri. Pieţele financiare s-au transformat în uriaşe cazinouri prin care băncile au ajuns să ruleze sume imense, care depăşeau de câteva ori PIB-ul mondial! Şi nu oricare bănci, ci cele mai mari, cele mai importante. În anul 2007, sistemul financiar mondial era dominat de un număr de cca. 30 de instituţii bancare (jumătate în UE), adevărate „conglomerate financiare” ale căror active s-au dublat în anii dinaintea crizei, ajungând la valori cuprinse între 100 şi 2.000 de miliarde de dolari, respectiv euro. Gradul avansat de integrare structurală şi operaţională făcea ca, în contextul reglementărilor existente, să fie aproape imposibilă falimentarea acestor „instituţii financiare sistemic importante” (SIFI), de-acum cunoscutele entităţi too-big-to-fail, fără a afecta stabilitatea întregului sistem financiar şi economic.

Criza din 2008 a fost declanșată la spargerea bulei imobiliare americane, care crescuse peste măsură, alimentată de un sistem de creditare foarte relaxat, „subprime”, un fel de „prima casă” de la noi. Când bula „subprime” a plesnit, băncile au realizat brusc că, în mare parte, activele lor, cu care de altfel se mândreau foarte mult, se transformaseră pe neaşteptate, în active „toxice”, de o valoare incertă. Iar contractele CDS cu care fuseseră „asigurate” au devenit executabile şi cei care pariaseră pe creşterea valorii activelor s-au trezit că au de achitat sume imense de bani. Acest fapt a determinat în realitate criza de lichidităţi şi nu dorinţa de a avea o locuinţă a unor bieţi naivi, care nu şi-au evaluat corect capacităţile financiare şi au avut nesăbuinţa de a apela la credite. A urmat ceea ce ştim deja cu toţii, cea mai mare criză financiară din toate timpurile.

Anonim, „Tulipomania sau nebunia lalelelor” – prima bulă speculativă din istoria scrisă a economiei

– Semnalaţi faptul că acţiunile întreprinse nu au rezolvat în realitate problemele.

– Pentru a ieşi din criza pe care de fapt bancherii au provocat-o, au fost aplicate cele mai „neconvenţionale” măsuri, care ar întoarce în mormânt pe oricare din clasicii capitalismului şi ar stârni invidia celor mai zeloşi adepţi ai planificării economiei. Sume imense de bani au fost „aruncate din elicopter” pentru salvarea băncilor, astfel încât acestea să redevină, chipurile, capabile să finanţeze economia reală. Ca să nu se repete ceea ce s-a întâmplat în 1929, sistemul financiar trebuia resuscitat rapid şi ţinut în viaţă cu orice preţ, în speranţa că economia nu va apuca să intre și ea în criză. Ben Bernanke, şeful Rezervei Federale la aceea vreme, îi promisese lui Milton Friedeman că nu va mai repeta greşeala din 1929, când Fed lăsase lucrurile în voia lor, fără să intervină în niciun fel. De data aceasta, Trezoreria Americană a uitat complet de „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, care ar fi trebuit să îndrepte automat lucrurile şi, în mare grabă, a intervenit cu hotărâre. Probabil pentru a justifica acţiunile fără precedent întreprinse, a fost pus la cale şi tot circul cu falimentul băncii Lehman Brothers. După toate cele întâmplate, mă gândesc dacă nu cumva focul a fost pus ca să se prevină răspândirea unui incendiu mult mai mare.

Au urmat 10 ani, în care guverne și bănci centrale s-au dat de ceasul morţii să salveze sistemul financiar şi economia mondială. S-a început, cu de-acum cunoscutele acţiuni de tip bail-out, prin „paraşutarea” de bani în băncile cu probleme. Numai că au fost salvaţi tocmai cei vinovaţi de producerea crizei, pe spinarea celor care au avut cel mai mult de suferit de pe urma ei. De data aceasta, criza de lichidităţi nu a fost provocată de retrageri masive de bani de către clienţii panicaţi. Aceştia au fost rapid anesteziaţi cu garantarea depozitelor, o altă măsură fără precedent, luată aparent în favoarea depunătorilor, dar în realitate destinată protejării băncilor. În ultimă instanţă, banii provin tot de la contribuabili. Aceştia ajung astfel să îşi garanteze propriile depozite.

– Deci salvatorul a fost tot omul de rând? Concret, cum s-a întâmplat?

– Pentru ca băncile să îşi poată relua activităţile, balanţele lor trebuiau eliberate de povara „activelor toxice”. Soluţia găsită a fost lansarea unor programe de „relaxare cantitativă” (quantitative easing), prin care unele bănci centrale au decis cumpărarea de active cu probleme, după modelul achiziţiei de obligaţiuni de stat. În SUA, Rezerva Federală a început din 2009 să cumpere de la bănci active în valoare de 85 de miliarde de dolari lunar. Programe similare au adoptat şi Marea Britanie, şi Japonia. După multe ezitări şi controverse, în 2014, Banca Centrală Europeană lansează, la rândul ei, un program de relaxare cantitativă în UE, propunându-şi să „tipărească” 60 de miliarde de euro lunar. La ce preţ s-au făcut aceste achiziţii nu am reuşit să aflu, dar probabil că la cine ştie ce preţ istoric, ca nu cumva băncile să iasă în pierdere. Oricum, la începutul crizei, băncilor li s-a permis să nu reevalueze imediat activele, fiind astfel încălcate flagrant și principiile contabile. Programele de relaxare cantitativă nu s-au încheiat încă, valoarea lor depaşeşte jumătate din PIB-ul mondial, însă nimeni nu poate să spună care ar putea fi efectele pe termen lung ale acestora.

– Spuneţi în cartea dumneavoastră că declanșarea crizei financiare din 2008 ar fi fost momentul și oportunitatea perfecte pentru reformarea sistemului financiar bancar mondial, dar că momentul a fost ratat.

– Nu am spus-o eu. A spus-o același Nouriel Roubini: „Încă o criza ratată”. De când s-a declanşat criza, în anul 2008, conducătorii statelor G20 s-au întâlnit la început de două ori pe an, după care, o dată pe an, pentru a evalua situaţia şi pentru a se sfătui în privinţa măsurilor de îmbunătăţire a sistemului de reglementări, începând cu Acordurile Basel şi terminând cu protecţia consumatorului de produse financiare. Vreme de câţiva ani, nenumărate „comitete şi comiţii”, coordonate de nou-înfiinţatul Comitet pentru Stabilitate Financiară (FSB), au lucrat din greu la reglementări, publicând mii de pagini. Nici vorbă însă de măsuri radicale de felul celor adoptate în anii ’30. Cuvântul de ordine: „…să se revizuiască totul, dar să nu se schimbe nimica…”. Rata de solvabilitate Basel a rămas aceeaşi, au fost impuse doar norme mai severe privind calitatea capitalului. Nu s-a renunţat la derivative, doar că tranzacţiile cu aceste instrumente vor trebui să devină mai „transparente” şi s-a decis înfiinţarea de entităţi contrapartide de compensare. Băncile comerciale vor putea să desfăşoare în continuare activităţi de trading, marele cazinou rămâne deschis. Sistemul bancar din umbră nu a fost reglementat. În primii ani după criză, se discuta de restructurarea profundă a băncilor, până la eliminarea totală a unor structuri de tip too-big-to-fail. Până la urmă, primele 50 de bănci globale au „scăpat” doar cu vreo 850 de miliarde de dolari, pe care au fost nevoite să le „şteargă” din profit (amenzi, deprecieri, pierderi, costuri de conformare). Ce-i drept, câteva bănci au fost naţionalizate, dar asta a însemnat de fapt salvarea lor. Niciunui responsabil pentru cele întâmplate nu i s-a clintit un fir de păr. Până la urmă, lobby-ul bancar şi-a făcut datoria. Industria bancară îşi vede mai departe de afaceri ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Confreria bancară, bine organizată, funcţionează perfect. În componenţa organismelor de reglementare şi supraveghere găseşti numai nume legate mai mult sau mai puţin de industria banilor, actuali sau foşti preşedinţi şi directori de bănci, societăţi de asigurare, alte instituţii financiare, membri ai organizaţiilor de contabili şi auditori. Poate a venit momentul ca în conducerea băncilor centrale să fie „cooptate” şi persoane din afara sistemului, așa cum se întâmplă cu miniștrii de apărare sau șefii serviciilor secrete.

– Vorbiţi despre capitalismul financiar și economia reală. Cum arată această relaţie? Ce consideraţi că nu e în regulă cu ea?

– De-a lungul timpului, principala activitate a băncilor a fost prestarea unor servicii financiare necesare funcţionării economiei: păstrarea în depozite a banilor clienţilor, acordarea de credite persoanelor şi firmelor, asigurarea sistemului de plăţi intercompanii. Componentei „bancare” (banking) tradiţionale, industria financiară i-a adăugat însă un nou segment de business, aşa-zisele activităţi „investiţionale” prin care se tranzacţionează (trading) instrumentele financiare, al căror număr a crescut foarte mult în ultimii ani, volumul acestor tranzacţii depăşindu-l pe cel al activităţilor tradiţionale. În anii de dinaintea crizei, industriile financiare au înregistrat creşteri spectaculoase, veniturile acestor industrii ajungând să reprezinte în medie 15% din PIB, iar în unele ţări, printre care şi Marea Britanie, aproape jumătate din PIB.

Rolurile s-au inversat. În loc ca sistemul financiar să servească interesele economiei, industria financiară a ajuns să ţină captivă economia reală. Rolul pieţelor financiare ar trebui să fie în alocarea corectă a resurselor financiare în economie. Devenind o industrie, bucurându-se de un acces privilegiat la resursele financiare, băncile au intrat într-o competiţie neloială cu economia reală, devenind în acelaşi timp şi arbitri şi jucători. Relativa uşurinţă cu care industriile financiare aduc câştiguri, fără ca banii să treacă prin economia reală, a dus la scăderea interesului pentru investiţii în afaceri productive, unde recuperarea acestora poate dura uneori foarte mult timp. În aceste condiţii nu trebuie să ne mire faptul că în economia reală a început să se manifeste un proces invers, de dezinvestire.

Capitalismul nu mai este ce a fost, a devenit un capitalism financiar. Keynes avertizase că dezvoltarea unei ţări nu ar trebui să devină produsul secundar al activităţilor unui cazinou.

– Și atunci, ce ar putea fi făcut?

– Pentru ca economia reală să poată funcţiona este necesar şi suficient ca entităţile economice să aibă acces la un sistem de plăţi eficient şi să aibă posibilitatea obţinerii de credite pe termen scurt pentru finanţarea capitalului de lucru. Cu asta se ocupau de fapt băncile comerciale, până la sfârşitul secolului trecut. Aceste genuri de activităţi ar trebui să devină un fel de servicii de utilitate publică, prestate de instituţii financiare special constituite, structuri cu capital de stat şi/sau privat (tot au fost naţionalizate nişte bănci).

Pentru economisirile populaţiei ar putea fi  (re)create băncile de economii (saving banks), care să funcţioneze în baza unor reglementări proprii (aşa cum a fost CEC-ul înainte să fi fost transformat în bancă comercială). Depozitele ar urma să fie eventual garantate doar pentru aceste instituţii. Soluţiile nu ar fi complicate deloc, ar fi nevoie doar de voinţă politică.

– Se vorbește în ultimul timp și la noi despre „lăcomia” băncilor, despre „lăcomia” corporaţiilor, despre „lăcomia” managementului și a acţionariatului, în contextul unor măsuri guvernamentale care să contracareze aceste fenomene. În ce măsură credeţi că măsurile la nivel de guvern pot fi eficiente?

– Nu putem vorbi de o lăcomie a unor instituţii, bănci sau corporaţii. Altfel stau însă lucrurile cu indivizii. Pentru bancheri, respectul şi grija pentru banii clienţilor erau sfinte. În jurul băncilor s-a creat o întreaga cultură, cu valori clădite pe onestitate, rigoare şi profesionalism. Dar se pare că bancherii au uitat acest lucru. O brutală „revoluţie culturală” bancară vine să înlocuiască cultul muncii cinstite promovat de acea etică protestantă din care izvorește spiritul capitalismului lui Max Weber. „Lăcomia este bună”, spune Gordon Gekko, personajul lui Oliver Stone din primul său film despre Wall Street. Iată cum unul din cele șapte păcate capitale devine motorul noului capitalism financiar.

– Și cum anume se manifestă această lăcomie?

– Locul bancherilor oneşti şi responsabili a fost luat de nişte indivizi lacomi şi fără scrupule. Apare o nouă specie, a traderilor, angajaţi ai băncilor pentru tranzacţionarea produselor financiare, personaje fără mamă, fără tată, „soldaţi universali” programaţi să ucidă tot ce le stă în cale. Întreg sistemul financiar mondial se transformă într-un imens cazinou. Principiile sunt lăsate la o parte, lăcomia învinge prudenţa şi raţiunea. De pe urma tranzacţionării produselor structurate şi a instrumentelor derivate, bănci, societăţi de asigurare şi alte instituţii financiare au realizat profituri uriaşe, iar bonusurile executivului şi ale traderilor au crescut la valori ameţitoare. Un sistem de guvernanţă corporatistă iresponsabilă a fost acceptat cu prea multă uşurinţă de acţionarii băncilor, tentaţi la rândul lor de profiturile mari realizate prin „dibăcia” traderilor şi a managementului. Rapoartele financiare au devenit tot mai opace, monitorizarea riscurilor era făcută de ochii lumii, iar managerii, atât timp cât le asigurau câştiguri mari acţionarilor, se simţeau de neînlocuit. Băncile cu acţionariatul lor cu tot deveneau prizoniere ale managementului de vârf. Acţionarii sunt interesaţi de profit, dar sunt preocupaţi, în aceeaşi măsură, de supravieţuirea companiei, în timp ce managementul este interesat doar de maximizarea cifrei de afaceri, cu riscul sacrificării unor obiective pe termen lung. Directorii executivi au scăpat, în mare măsură, de sub controlul acţionariatului şi chiar al consiliilor de administraţie, ajungând să conducă companiile într-un mod discreţionar. John C. Bogle vorbeşte de un „capitalism al managerilor” care a înlocuit capitalismul proprietarilor.

– În această situaţie, nu ar trebui să funcţioneze o formulă de control mult mai dură?

– Nu cred că măsuri de penalizare, în bloc, a instituţiilor reprezintă soluţia. G20 și-au propus, printre multe altele, adoptarea unor reglementări privind controlul retribuţiei și al bonusurilor bancherilor, ca toate acestea să fie legate de indicatori care să nu pună în pericol stabilitatea sistemului. Nu știu să se fi finalizat acest proiect, oricum nu am auzit până acum de bancheri care să fi plecat din sistem nemulţumiţi de nivelul câștigului. Revin însă la ideea de care am vorbit mai devreme: separarea serviciilor bancare destinate economiei reale de activităţile investiţionale. Entităţile economice sunt interesate în primul rând de serviciile unui sistem financiar stabil și mai puţin de câștiguri din tranzacţii speculative. În schimb, investitorii-jucători nu au decât să continue să frecventeze actualele bănci-cazinou, care ar trebui însă trecute în categoria industriilor jocurilor de noroc, acolo unde, de fapt, le este locul şi să fie taxate ca atare. Iar americanii, dacă până la urmă reuşesc să „ocupe” Wall Street, ar trebui să se gândească cum să îl mute cât mai repede la Las Vegas.

– Cum credeţi că va arăta următoarea criză și când ar putea apărea?

– În realitate, criza care a început în 2008 este departe de a se fi încheiat. Industriile financiare, nereformate, ar putea provoca oricând o nouă criză cu efecte devastatoare. Încă de acum două secole, Adam Smith considera că libertatea băncilor ar trebui îngrădită pentru a nu permite unor indivizi iresponsabili să desfăşoare activităţi speculative, care ar putea provoca panică şi ar putea duce la prăbuşiri financiare. Guvernul ar trebui să monteze ziduri de apărare (firewall) care să protejeze deponenţii de efectele distructive ale speculaţiilor. Asta s-a făcut în 1933, iar acum ar trebui să se revină la aceleaşi soluţii, adică la izolarea completă a activităţilor bancare tradiţionale de cele de aşa-zise investiţii. Însuşi Milton Friedman atrăgea atenţia asupra pericolelor pe care le poate reprezenta un sistem financiar insuficient reglementat.

Acţiunile întreprinse pentru înlăturarea efectelor crizei au dus la creşterea fără precedent a datoriilor totale, publice şi private. Aceste datorii depăşesc în prezent 250 de mii de miliarde de dolari, aproape de trei ori PIB-ul mondial. Cine şi când va plăti aceste datorii? Nu a fost încă stabilit un prag al îndatorării care să fie considerat periculos pentru stabilitatea economiei. Ca urmare a acţiunilor întreprinse de Fed, BCE şi alte bănci centrale, volumul masei monetare de dolari, euro, lire sterline, yeni, se pare că a crescut de câteva ori. Numai o mică parte din aceşti bani a ajuns în economia reală. Unde s-a dus restul banilor? Probabil că o mare parte din ei sunt folosiţi la finanţarea activităţilor speculative de trading financiar, fiind astfel alimentate noi bule financiare. Rolul bulbilor de lalea este preluat de noile monede virtuale. Cantităţi imense de bani sunt absorbite de diverse „găuri negre”, create de corupţie, comerţul cu droguri sau cu arme, terorism, majoritatea ascunse în aşa-numitele „paradisuri fiscale”. În realitate, economia mondială stă pe un depozit uriaş de bani fără acoperire, care a depăşit cu mult masa critică şi care a devenit o superbombă cu efecte greu de imaginat.

– Nu este o imagine tocmai încurajatoare…

– William White, fost economist-şef la BIS, actualmente şeful Comitetului de evaluare economică a OCDE spunea, la reuniunea de la Davos de anul trecut, că indicatorii de piaţă arată aproape la fel cu cei dinaintea crizei Lehman, în schimb lecţiile crizei par să fi fost uitate. Fostul ministru de finanţe al Germaniei, Wolfgang Schäuble, declara că spirala vertiginoasă a datoriilor, creşterea volumului lichidităţilor care alimentează noi bule financiare, nerezolvarea problemei creditelor neperformante, reprezintă vulnerabilităţi care pot provoca oricând o nouă criză. Şi nu este singurul. Personaje importante, cele mai avizate cu privire la starea finanţelor mondiale: Christine Lagarde – şefa FMI, Janet Yellen – fosta preşedintă Fed, Claudio Borio – economistul-şef al BIS, Jim Young Kim – preşedintele Băncii Mondiale, după ce încearcă să ne liniştească că economia mondială a revenit la creşterea mult aşteptată, ţin totuşi să ne avertizeze că oricând poate izbucni o nouă criză. Să nu se zică, că de data aceasta, nu am fost preveniţi. Toata lumea vorbește de o nouă criză, adevărul este însă că, în realitate, avem de a face cu aceeași criză, „reîncărcată”. Mă întreb dacă nu cumva o serie de evenimente la care am asistat în ultimii ani, neașteptate și aparent inexplicabile: Primăvara Arabă, Siria, Ucraina, Turcia, Brexit, Trump, iliberalismul și mișcările extremiste și populiste nu ar fi provocate cu scopul de a ascunde marile probleme ale sistemului financiar? Nu sunt adeptul teoriilor conspiraţiei, dar nu pot să nu-mi aduc aminte că Marea Criză din 1929 a sfârșit printr-un război mondial…

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te