Mic tratat de proastă guvernare: impunerea principiului „creştere fără dezvoltare”

Bugetul anului 2018 merge pe o alocare la investiţiile publice dintre cele mai mici din ultimul deceniu: undeva spre 2,3%, mai mic chiar decât în unii dintre anii crizei. Asta în condiţiile în care, pentru anul 2017, s-a anunţat o creştere de 7,1, iar în 2018 se prognozează o creştere de 6,1… – prima între statele UE.


Distribuie articolul

Într-o economie de piaţă veritabilă, statul (adică guvernele) are un singur instrument de intervenţie în economie: bugetul – cu tot ce presupune acesta pe partea de strângere a veniturilor (fiscalitatea) şi pe direcţionarea cheltuielilor.  Pe partea de venituri – statul „strânge” de-acolo de unde e şi stimulează în domeniile pe care mizează în viitor.  Pe partea de cheltuieli, acelaşi stat pompează banii în investiţiile publice care racordează la economie comunităţi şi/sau zone geografice şi finanţează sectoarele publice prezumate a fi orientate spre viitor.

În baza teoriei de mai sus, putem spune, fără să greşim, că atât bugetul pe 2017 cât şi cel devenit lege pentru anul 2018 nu au fost / sunt structurate, astfel încât să ajute economia şi, în consecinţă, societatea.

Bugetul anului 2017 poate fi rezumat – desigur, simplificând, căci lucrurile sunt mai complexe şi mai detaliate în privinţa caracterului lor toxic – cam aşa: statul s-a împrumutat pentru a creşte salariile care, în lipsa unei producţii interne, s-au „vărsat” pe calea importurilor în economiile altor state, iar ce a rămas în România e insuficient pentru a susţine investiţiile care să asigure combustia ţării în anii viitori.

Porcăria rezumată astfel poartă numele de „program de guvernare” – adică noţiunea care apare cel mai des în discursurile politicienilor aflaţi azi la putere.

Iar bugetul pe 2018 pare să respecte, la virgulă, acelaşi principiu după care a funcţionat în 2017.

Câteva consideraţii pe marginea lui:

Din capul locului – n-o să ne pierdem în hăţişul cifrelor: tocmai pentru că situaţia e atât de proastă, încât ele şi-au pierdut de mult relevanţa: şi în anul 2017 am avut „cifre” spectaculoase – care nu ne-au ajutat aproape deloc. Propunem, deci, o abordare pe erori care vor produce consecinţe şi pe fenomenele care vor asigura toxicitatea administrării în anul pe care – cu scandaluri din toate părţile – l-am început:

  1. Bugetul anului 2018 a fost conceput, din capul locului, pe date profund nerealiste. Putem spune chiar că cifrele care s-au aflat la baza lui şi au fost introduse în lege sunt mincinoase.

Un curs euro/leu de 4,5 lei e absolut nerealist (aşa cum a fost şi în anul 2017), cu atât mai mult cu cât BNR a anunţat oficial că se va concentra mai degrabă pe stabilitatea dobânzilor decât pe cea a cursului, iar băncile comerciale în fac businessurile pe un euro de 4,65-4,72 lei.

O inflaţie medie de 2,6-2,8, în condiţiile în care banca centrală vede o inflaţie medie de 3,2 (ba chiar 3,5% – după cum a anunţat însuşi guvernatorul în data de 9 februarie), cu un vârf care poate atinge 5% la finele trimestrului 2.

Fie şi numai aceste date vor reclama, la un moment dat, corecţii, astfel încât e greu de spus cât anume din acest buget va fi realmente executat. De fapt, nu e greu, e chiar uşor – dacă privim la maniera de execuţie a bugetului pe anul 2017.

Să mai notăm, tot aici, saltul abrupt, în sus, al creşterii economice prognozate pe anul 2018 de către Comisia naţională de Prognoză (trecută de la Finanţe la SGG…) – de la 5,5% la 6,1%, în ciuda creşterii spectaculoase a datelor semnal (adică a bazei de raportare!) pe anul 2017, la 7,1%. Avans menit să justifice creşterile de cheltuieli la care „programul de guvernare” constrânge guvernul.

  1. Bugetul anului 2018 merge pe o alocare la investiţiile publice dintre cele mai mici din ultimul deceniu: undeva spre 2,3%, mai mic chiar decât în unii dintre anii crizei. Asta în condiţiile în care, pentru anul 2017, s-a anunţat o creştere de 7,1, iar în 2018 se prognozează o creştere de 6,1… – prima între statele UE.

E aproape inutil să spunem că lipsa investiţiilor publice a compromis PIB-ul potenţial, care rămâne mult în urma celui nominal – iar diferenţa va intra, într-o bună zi, la corecţie. Şi că mare parte din această diferenţă alimentează „creşterea altora”.

  1. Bugetul pe anul 2018 nu a luat în calcul corecţiile pe care le vor presupune reglajele la legea salarizării şi la „revoluţia fiscală”.

Urmează să se reseteze „net-uri”, să se prevadă facilităţi acolo de unde au fost tăiate, să se schimbe calendarele de colectare a taxelor în zonele de activitate independentă etc, etc.

Sigur, pentru asta, guvernul şi-a prevăzut aşa numitele „buffere”: locuri de unde se ştie încă din momentul alocării bugetare că se va tăia ca să se dea în altă parte.

  1. Bugetul consolidat pe anul 2018 pleacă din capul locului cu handicapul veniturilor mai mici la administraţiile locale – odată cu scăderea impozitelor pe venit.

În cazul că cineva a luat vreodată în serios cofinanţarea proiectelor europene şi că a contat în mod serios pe atragerea acestor bani – primele afectate vor fi proiectele administraţiei locale. Nu că se omoară cineva pe-acolo cu investiţiile altele decât prin PNDL (bani „româneşti” pentru maniera românească de investiţie şi de cheltuială), dar ne aşteptăm ca încasările acestea mai mici să fie o bună (şi, paradoxal, legitimă) justificare pentru lipsa fondurilor europene.

*

Dacă vrei să ai la mâna ta un popor, blochează două surse de dezvoltare a societăţii: infrastructura şi educaţia. Votanţii îţi vor mânca din palmă!

Circulă tot mai insistent o teorie – elaborată în cercurile de susţinători ai măsurilor de subdezvoltare a României – care a creat două şcoli de gândire în materie de administrare a României prin bugete:

Prima „şcoală” insistă pe clişeul că numai consumul duce la creşterea PIB, la dezvoltare şi progres.

Acest lucru e fals în cazul României: noi „creştem” consumând produsele altora pe bani împrumutaţi de noi. Pentru că dezvoltarea economică a rămas mult în urma măsurilor de stimulare a consumului. (Nu mai intrăm aici în teoria ciclurilor economice – care ar presupune, în cazul unor creşteri economice spectaculoase, o creştere a fiscalităţii, nu o relaxare permanentă).

Cea de-a doua „şcoală” de gândire ne aduce sub ochi creşterea reală şi efectivă a salariilor (îndeosebi la angajaţii din sfera publică – pentru că, în privat, lucrurile nu stau la fel şi nici nu au cum să stea, „privatul” nu se poate împrumuta de la extern ca să dea salarii) şi prin asta, un spor de creştere a nivelului de trai şi dezvoltare.

Şi acest lucru e fals, din două motive:

Primul motiv. Aceste creşteri de salarii sunt „tunse” de câteva legi economice imposibil de păcălit: inflaţia din 2018 (o medie spre 3,5%, cu un vârf de 5%) scade puterea de cumpărare a multor salarii, îndeosebi ale celor din economia privată – la care se adaugă creşterea datoriei publice, aruncate în consum, – mâncăm pe cheltuiala copiilor, căci ei vor fi cei care plătesc datoriile.

Al doilea motiv. Să tragem o linie sub aceste creşteri spectaculoase ale PIB-ului: după ele avem aceiaşi kilometri de autostrăzi, provinciile sunt mai rupte unele de altele ca niciodată (iar divergenţa internă creşte de la an la an), modernizarea şi digitalizarea administraţiei bat pasul pe loc (ba, dimpotrivă, în anumite zone şi în anumite domenii e regres curat), sistemul de educaţie e tot mai rupt de viitor, piaţa muncii se goleşte în continuare de oameni.

Iar anul 2018 va confirma – şi el, alături de anii de dinaintea lui – o altă teorie, care le scapă propagandiştilor care învârt ideile de mai sus: Dacă vrei să ai la mâna ta un popor, blochează două surse de dezvoltare a societăţii: infrastructura şi educaţia. Votanţii îţi vor mânca din palmă!

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te