Mihai Nadin: „Tehnologia a creat un monstru al invaziunii în sfera personală”

Interviu cu Mihai Nadin, pionier în domeniul computaţional design


Distribuie articolul

Omenirea este în plin proces de evoluţie într-o civilizaţie nouă. O civilizaţie în care prevalează interconectivitatea, o civilizaţie a cetăţenilor „netizeni”, o civilizaţie aflată la bunul plac al mediului informaţional care dă contur muncii, distracţiei, vieţii. Aceste constatări le scria profesorul american de origine română Mihai Nadin în 1997, în volumul The civilization of illiteracy, publicat de Dresden University Press, carte care explorează societatea analfabetismului cu tot ce înseamnă ea: limbaj, comunicare, muncă, învăţământ, sexualitate, Dumnezeu, ştiinţă, filozofie, arte, cărţi, tablete şi sensul viitorului.

După 18 ani de la apariţie, în 2016 limba maternă avea să îi găzduiască în sfârşit gândurile profesorului născut în Braşov. Volumul „Civilizaţia analfabetismului”, publicat la Editura Spandugino, este o carte datată în 1997, scrisă de fapt începând cu 1983, în care profesorul Mihai Nadin analizează condiţia umană. „Nu este o opţiune comodă”, mărturiseşte autorul despre cartea lui. Surprinzător însă, după lectura celor 900 de pagini, actualitatea cărţii şi perspectiva viitorului sunt de necontestat. „Civilizaţia Analfabetismului” nu este o carte scrisă cu intenţia de a produce profeţii. În centrul ei stau fenomenele legate de tranziţia dominată de alfabetizare la una caracterizată de o varietate de mijloace de expresie şi comunicare. Cumva însă, profesorul Mihai Nadin reuşeşte să descrie şi să anticipeze în cartea lui schimbări pe care le-a produs revoluţia ştiinţifică şi tehnologică, de la influenţa reţelelor de conectare, televiziunea digitală, nanotehnologia, la inteligenţa artificială, robotică sau inginerie genetică. Facebook şi alte „revoluţii” similare au apărut după publicarea cărţii în original.

„Am prevăzut reţelele de comunicare şi am prevăzut că devine posibilă trecerea de la mass media (deci comunicare de masă centralizată) la interacţiuni de tipul One-to-One, adică personalizată. N-am prevăzut că aproape trei miliarde de indivizi vor fi atât de proşti încât să «vândă» pe nimic datele lor”, spune Mihai Nadin în interviul acordat Revistei Sinteza. Profesorul mărturiseşte cu sinceritate că limba maternă este pentru el mai puţin clară decât şi-ar dori şi că i se întâmplă adesea să trăiască în gândurile sale, uitând că cei din jur se pot raporta la cu totul alte referinţe. Refuză de cele mai multe ori să dea interviuri pentru că de fiecare dată când a făcut-o s-a antrenat în discuţie fără măsură. „Nu imitaţi pe ceilalţi. România să-şi urmeze cursul ei şi cei care trăiesc şi cresc aici să descopere de ce o iubesc şi de ce sunt responsabili pentru viitorul ei. Autenticitatea se poate pierde foarte repede”, transmite profesorul Mihai Nadin aflat în aceste zile în Boston, SUA, în plină activitate de cercetare.

CV

Mihai Nadin, născut în data de 2 februarie 1938 la Braşov, a absolvit Facultatea de Electronică la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi Facultatea de Filozofie la Universitatea Bucureşti, unde şi-a luat şi doctoratul în Estetică.

Experimentele sale în domeniul graficii de calculator (pionierat în acest domeniu începând cu 1964-1965) i-au adus recunoaşterea pentru contribuţii la o nouă estetică. A dobândit un titlu post-doctoral (Logică, Filosofie şi Teoria ştiinţei) la Universitatea Ludwig Maximilian din München şi unul la Johns Hopkins University, în circuite neurale. Educaţia sa este interdisciplinară ca şi întreaga activitate de cercetare pe care o susţine. Cercetarea acoperă domeniul electronicii, esteticii, semioticii, interacţiunii om-calculator (HCI), computaţional design, al societăţii post-industriale şi al sistemelor de anticipare.

Are la activ peste 200 de publicaţii academice pe aceste teme şi peste 23 de cărţi. A ţinut, şi continuă să ţină, conferinţe în lumea întreagă. Mihai Nadin a întemeiat computaţional design ca disciplină şi a co-întemeiat studiul modern al sistemelor de anticipare. În 1994 a înfiinţat primul Institut de Cercetare a Sistemelor de Anticipare – antÉ. În 2004 institutul a fost invitat să devină parte a sistemului de cercetare ştiinţifică din cadrul Universităţii Texas din Dallas. A predat la Universitatea Stanford, la Universitatea California-Berkeley şi la Universitatea din Bremen; este Distins Fellow al Institutului de Studii Avansate Hanse Wissenschaftskolleg (Delmenhorst, Germania), unde coordonează o reţea internaţională de oameni de ştiinţă preocupaţi de domeniul anticipaţiei. Din 2004, este Ashbel Smith Professor la Universitatea Texas din Dallas. În cariera sa universitară, a avut peste 12.000 de studenţi, şi peste 500 de doctoranzi. Mulţi dintre ei sunt activi în universităţi şi firme bine cunoscute în întreaga lume.

Seneludens – unul dintre proiectele sale majore – a vizat menţinerea capacităţii de anticipare a indivizilor vârstnici (dar nu numai) prin interacţiunea în medii interactive virtuale. Domeniul său actual de cercetare continuă să fie sistemele de anticipare, în mod special conceperea unor forme computaţionale noi care integrează substratul fizic şi procesele ce definesc viaţa.

Mihai Naidin

O ştire publicată în luna aprilie de BBC anunţa că şcolile britanice renunţă la ceasurile de tip analog din cauză că adolescenţii nu sunt capabili să citească ora. În The Guardian a fost publicat la scurt timp după aceea şi un articol intitulat „Analogue clocks: their time has not run out-Ceasurile analog: timpul lor nu a trecut” în care se sublinia importanţa funcţiei acestor ceasuri: „It is as a bridge to ancient systems for organising the world”. De ce credeţi că ne este aşa greu să renunţăm la trecut, la permanenţă? Până când vom fi speriaţi de schimbare?

Toţi argumentează în favoarea schimbării. Nimeni nu e înclinat să o accepte. Legea inerţiei guvernează atât universul fizic cât şi cel uman. Mai precis: schimbarea este întotdeauna asociată cu efort, sau cu surprize. Nu suntem înclinaţi să facem eforturi, nici măcar când suntem în primejdie. Dar uneori suntem obligaţi să le facem.

Trecutul ne apare întotdeauna ca o imagine în oglinda retrovizoare. Mult mai apropiat decât în realitate. Cine mai ştie că MINUT, vine de la pars minuta prima, în Latină „prima parte mică”, şi SECUNDA de la pars minuta secunda, în Latină “a doua parte mică”? Noi ştim doar ca 160 (prima fracţiune sexagesimală) corespunde minutului şi a doua corespunde secundei. Un unghi pe un ceas solar sau pe o roată dinţată. Sau o frecvenţă a tranziţiei atomice a elementului cesium (în ceasurile atomice). Roger Bacon (în 1267) făcea referinţă la intervale între două LUNI pline – Luna a jucat un rol important în definirea timpului pentru că navigaţia depindea mai mult de Lună decât de Soare. Dar aceste referinţe (sunt multe altele pe care le-am lăsat deoparte) sunt pierdute. Numai cei din Marea Britanie (The Guardian, în acest caz) cred în continuitate aşa cum cred încă şi astăzi în monarhie (un exemplu, uneori comic al acestei continuităţi care de fapt nu există). Maşina numită ceas a preluat funcţia normativă. Contextul natural a fost înlocuit de un context istoric şi apoi de unul fizic (descris matematic).

Creşterea eficienţei e o legea universală.  Suntem sclavii sau stăpânii acestei legităţi: ea ne îngăduie o performanţă senzaţională, de miliarde de ori mai ridicată decât oricând în istorie. Imaginaţi-vă lumea de astăzi, cu miliardele ei de şoferi, aviatori, navigatori, cu războaie, cu predicţii meteorologice care se traduc în prognoze pentru bursa de cartofi sau pepeni, pentru cea a hotelurilor, a turismului, etc. fără GPS – ceasul şi spaţiul integrate pe plan global. Acum 100 de ani doar ceasurile de la staţia de trenuri erau sincronizate. Fiecare avea timpul său. Acum totul e sincronizat – plata unei chitanţe, operaţia de apendicită, programul de radio şi televizor, dronele telecomandate (de la distanţe uriaşe) care execută teroriştii…Ca urmare, am câştigat în eficienţă. Am pierdut – pierdere enormă! – în înţelegerea timpului. Ştim să măsurăm duratele, dar nu mai ştim ce e timpul! În celebra dispută pe tema timpului, dintre Bergson şi Einstein (Aprilie 1922, Paris), a învins fizica şi a pierdut înţelegerea vieţii ca fenomen temporal. Ritmul schimbării va continua să crească. Referinţa e artificială. Până şi ciclul zi-noapte, anotimpurile, anii, au pierdut din însemnătatea lor culturală şi istorică. Maşinile au înghiţit istoria. Ele produc pentru noi un prezent care nu încetează niciodată. Îl trăim acum pe ecranul telefonului celular şi în curând pe retina pe care se va proiecta realitatea virtuală.

Aţi publicat cartea The Civilization of Illiteracy în 1997, cu mult înainte de apariţia Facebook. Cum priviţi la ora actuală „generaţia Facebook”? Pentru unii dintre ei nu a existat viaţă înainte de Facebook. Credeţi că ar exista viaţă fără Facebook pentru aceşti nativi digitali total imersaţi în lumea lor?

Am prevăzut reţelele de comunicare şi am prevăzut că devine posibilă trecerea de la mass media (deci comunicare de masă centralizată) la interacţiuni de tipul One-to-One, adică personalizată. N-am prevăzut că aproape trei miliarde de indivizi vor fi atât de proşti încât să „vândă” pe nimic datele lor.  Plăcerea de a fi văzuţi pe Facebook e mai mare decât pierderea identităţii. Tehnologia a creat un monstru al invaziunii în sfera personală, care de fapt nu mai există. Şi totul pentru a prilejui obţinerea unui nivel de eficienţă (şi în acest fel de profit) pe care nici o industrie a trecutului nu a putut să o obţină. Viaţa fără Facebook pentru „prietenii” care habar nu au ce e prietenia nu mai e de conceput. Dar, repet predicţia mea: eficienţa acestor modele industriale în comunicare nu se poate menţine. Nu vreau să produc profeţii ieftine (de soiul: Facebook va da faliment!). O analiză simplă arată că acest nivel al interacţiunii de masă va eşua. Viitorul aparţine unui model al comunicării bazat pe metode distribuite şi nu centrale. Ele sunt mai eficiente şi aduc cu sine accelerarea schimbării. Dar sunt inevitabile. Vrem să trăim cât mai bine, şi să plătim cât mai puţin. Preţul este decadenţa – inclusiv degenerarea speciei umane.

Nu sunt dispus să văd apocalipsa în splendida imagine a unei lumi care nu a avut niciodată o viaţă mai bună şi mai multe posibilităţi decât astăzi. E o lume a unor noi începuturi, care vine cu riscurile ei, dar şi cu promisiuni care acum 50 de ani nu au fost nici măcar imaginabile. Cei în partidele NEO (neofascim, neocomunism, neoislamism, neonaţionalism, etc.) cred că soluţiile la probleme actuale se găsesc în trecut. Pentru mine conştiinţa viitorului este esenţială.

Cercetarea pentru cartea menţionată a necesitat un proces îndelungat. Omenirea număra circa cinci miliarde de suflete la data scrierii primelor pagini şi mai puţin de patru miliarde când aţi început cercetarea. Între timp a ajuns la 7,6 miliarde. Cum aţi simţit dumneavoastră acea accelerare în decursul anilor în care aţi scris The Civilization of Illiteracy? Aţi avut senzaţia că societatea se schimba de la o zi la alta?Nu neapărat raportat la numărul populaţiei, ci cu referire la rapiditatea cu care „ideile noi” şi-au făcut intrarea. Au ajuns ele să îşi dovedească viabilitatea în noul context?

Viteza creşte în continuare. Marea majoritate a noilor firme (start-up, cum se cheamă aici) dau faliment în primii cinci ani. Cei care izbutesc au câştigat la o loterie cu profituri imense. Iluzia pe care o pricinuieşte această viteză ridicată este aceea a prosperităţii fără limite. Fiecare (mă rog, nu chiar fiecare, dar din ce în ce mai mulţi) are o casa, o reşedinţă de vară, un pied-à-terre la Paris sau pe coasta oceanului, 2-3 automobile, calculatoare, celulare, etc…Dar fiecare – da, fiecare, inclusiv miliardarii – are datorii care depăşesc potenţialul lor lucrativ. Trăim pe contul altora. America are datorii care depăşesc producţia naţională pe următorii cinci sau chiar zece ani. Nu le va plăti niciodată. Viabilitatea luxului pe costul altora este discutabilă, şi nu numai sub raport moral. Societatea consumă inovaţii care sunt departe de a fi mature sau viabile. Aproape fiecare produs e vândut unui consumator care trebuie să cheltuie mult timp (să-l monteze, să-l conexeze, să-l ajusteze, etc.) pentru a-l face viabil. Plătim pentru luxul de a fi şoarecii experimentelor cu produse noi. Lucrăm neplătiţi pentru ceea ce în trecut era furnizat ca produs finit. Mai mult: produsele digitale pe care le cumpără consumatorul de astăzi (stând la coadă ca să fie printre primii care obţin cel mai nou gadget) nici nu aparţin cumpărătorilor. Sunt în „chirie”, firmele obligă consumatorii să „danseze” după ritmul lor…Zilnic un update! Ar fi comic daca nu ar fi relativ trist să trăieşti pe datorii, uneori transmise peste generaţii, dar să nu ai în realitate nimic semnificativ.

Pentru cine mai constituie astăzi alfabetizarea o abilitate?

Alfabetizarea – o minoritate. Am scris de multe ori că nici măcar cei care predau în universităţi nu mai citesc, nemaivorbind de starea tristă a exprimării în scris. Dacă profesorii nu mai scriu corespunzător, ce să mai aşteptăm de la studenţi? În cele mai bune cazuri, alfabetizarea este o abilitate de lux. Permite accesul la literatură,  dă un sentiment de superioritate (profesioniştii cuvântului fac ce vreau cu el), dar ne face şi extrem de vulnerabili. Toţi imbecilii care „conduc” ţări şi firme mari au nevoie de „scriitori” care să explice de ce trebuie să aibă poporul (scriu vorba asta şi mă gândesc la Caragiale!) încredere în ei.

În opinia dumneavoastră, care credeţi că sunt abilităţile care au rămas relevante în epoca digitală?

Întrebare grea. Cine a învăţat să programeze ieri, ştie că astăzi este deja în primejdie. Unele limbaje de programare au dispărut. Toţi studenţii mei, fără excepţie, programează mai bine decât mine. Trecem de la modelul CPU (central processing unit) al computerelor de ieri la modelul Tensor Flow Unit (ca exemplu), al inteligenţei artificiale. Nu programe, ci procese care ne ajută să atingem un ţel. Le putem antrena ca să facă ceea ce dorim. Daca aş avea destui doctoranzi (mână de lucru ieftină!), aş putea construi o reţea neuronală care să răspundă pentru mine la orice interviu. Ar „memoriza” ceea ce am scris şi conferinţele pe care le-am ţinut şi ar căuta în această vastă memorie răspunsurile la întrebările oricui. Quora, care este un soi de oracol pe internet, încă mai foloseşte autori pentru a răspunde oricărei întrebări. Dar nu pentru mult timp.

Deci: matematica, dar nu orice, ci exact aspectele legate de această nouă etapă a civilizaţiei (mai puţin analiza matematică şi mai mult matematica discretă, statistica, cea care descrie BIG DATA). Plus: abilitatea de a reprezenta în mod vizual: nu ilustraţii, ci reprezentări ale aspectelor realităţii pe care nu o putem vedea cu ochii noştri – cum arată un neuron; cum arată celula; etc. Abilitatea de a anima. Filmele de animaţie sunt mai uşor de înţeles decât ecuaţiile.

PLUS (de data asta în litere mari): lumea îmbătrâneşte rapid. Şi peste tot în Occident. Cine va avea grijă de bătrâni? (Grecii de odinioară îi puneau afara, în mâna destinului). Lumea are nevoie de o medicină nouă şi de o nouă generaţie de medici care nu sunt „mecanici” ci sunt în stare să gândească altfel despre sănătate şi despre  lecuire.  Genetica este extrem de importantă. Puţini o înţeleg corespunzător. Biologia moleculară ne poate ajuta. Am publicat recent un studiu dedicat unei noi medicini bazate pe teoria mea a sistemelor de anticipare. Nu avem nevoie de maşini de spălat. Avem nevoie de cămăşi curate. Nu avem nevoie de automobile – avem nevoie de mobilitate. Nu avem nevoie de policlinici şi de spitale („uzini” de reparare cu „mecanici” care se numesc doctori) ci de metode de prevenire. Lecuire bazată pe procese genetice.…Acestea presupun abilităţi noi – în genetică şi epigenetica. Pe care şcolile şi universităţile de astăzi le recunosc, dar nu le practică.

Mai există astăzi ceva care să nu fi fost afectat de dimensiunea digitală a activităţii omeneşti?

Digitală? Firma Texas Instruments (care a finanţat începuturile Universităţii mele) nu mai produce nimic digital. Dar cei care fac noua realitate posibilă – cei în domeniul nanomaterialelor, a materialelor „deştepte”, a interactivităţii,  folosesc produsele lor. Trebuie să fim clari: digital înseamnă o formă de reprezentare care e folosită în computaţia algoritmică.  Algoritmul înseamnă REŢETĂ. Nimic mai mult. Sunt multe activităţi unde reţeta nu e răspunsul. Rezervarea unui loc în avion este un proces interactiv şi nu algoritmic. Rezolvarea unei probleme matematice este deseori imposibilă în formă algoritmică. Interacţiunea este esenţială în orice activitate creativă.

Dacă experienţele limbajului bazat pe cuvânt erau cele care ne potenţau în trecut capacităţile cognitive, credeţi că interconectivitatea de astăzi şi internetul pot să compenseze şi să modeleze indivizii suficient pentru nevoile societăţii viitorului?

NU, nu, nu…şi încă odată NU. Interconectivitatea de astăzi e centralizată. Cartea mea a arătat în detaliu de ce trebuie să abandonăm centralismul. Avem nevoie de metode distribuite…Subiectul nu e uşor şi nu vreau să-l trivializez…Block-chain este o tehnologie a distribuirii…Unul din doctoranzii mei a lucrat la ideea unei arhitecturi care devine o prestaţie: arhitectul livrează spaţiul care corespunde nevoilor, contextului. Când dormi nu ai nevoie de acelaşi spaţiu ca în timpul unei activităţi fizice sau cerebrale… Ceea ce se schimbă este percepţia spaţiului. Arhitectul afectează percepţia şi nu aspectul zidurilor.

Unde poate să ducă accesul nelimitat la mediocritatea la care suntem expuşi prin toate informaţiile nedefinitivate, uneori false, de multe ori alterate din mediul online?

La America de astăzi…Citiţi cartea mea (pe care americanii preferă să o ignore): „Are you stupid? A Second American Revolution might save America from herself”. Când americanii au fost obligaţi să aleagă între o „lady” Macbeth unsă cu toate unsorile şi un egoman patologic, a învins stupiditatea. Sub dictaturile în care am trăit aveam speranţa că libertatea ne face mai deştepţi şi mai responsabili. A fost o iluzie? Scrisesem, sub Ceauşescu, că fiecare popor are conducătorii pe care îi merită. Îmi pare rău că am avut şi am dreptate.

Principale produse ale secolului prezent, spunea Yuval Noah Harari în Homo Deus, vor fi corpurile, creierele şi minţile şi prăpastia dintre cei care vor şti să proiecteze corpuri şi minţi şi cei care nu ştiu va fi mult mai mare decât prăpastia dintre Sapiens şi Neanderthali. Ce credeţi că se întâmplă cu cei care nu urcă în trenul progresului? 

NIMIC. Suntem atât de productivi încât ne putem permite să menţinem în viaţă, şi satisfăcuţi, pe toţi cei care preferă îndobitocirea.  De fapt o facem deja. Creangă ne-a dăruit o expresie genială, „da’ muieţi-s posmagii?” care se potriveşte de minune acestui moment istoric al unei prosperităţi fără precedent. Paradoxul unei societăţi în care e mai puţină muncă disponibilă (pentru că maşinile o execută mai ieftin şi mai repede), dar sunt mai multe produse care aşteaptă să fie cumpărate, îşi aşteaptă rezolvarea.

Sfântul Graal în cercetarea Inteligenţei Artificiale este de a construi Inteligenţă Artificială generală „artificial general intelligence-AGI”, adică acea inteligenţă capabilă să înfăptuiască orice obiectiv, inclusiv să dobândească de una singură cunoştinţe. Ce consideraţi că ne face umani în epoca inteligenţei artificiale?

Nicio maşină nu este şi nu va fi inteligentă. Din nou (şi cer iertare) sugestia să citiţi un text recent: „Machine intelligence: a chimera”. Noi am automatizat procese în care inteligenţa omului a fost necesară: cum deosebim între o celulă canceroasă şi una sănătoasă, cum găsim o persoana suspectă într-o masă de spectatori, etc. Dar inteligenţa nu a fost dobândită. A înţelege – acesta e nivelul la care inteligenţa se manifestă. O maşină care învinge la şah sau la Go dar nu ÎNŢELEGE nimic a automatizat căutarea într-un spaţiu matematic uriaş. Nimic mai mult. Deşi e foarte impresionant! Sunt plin de entuziasm pentru performanţa tehnică care a înlesnit „miracolele” asociate cu „deep learning”. Dar sunt, în acelaşi timp, împotriva iluziei că e vorba de inteligenţă maşinală. Milioane de oameni (sau probabil miliarde) au dat maşinilor informaţii despre ceea ce facem când ascultăm muzică, când privim un tablou, când jucăm şah sau poker. Machine-learning – bazată pe înregistrarea felului în care oamenii fac ceea ce fac în mod natural. Dar asta nu a făcut maşinile mai deştepte, ci le-a dat doar „reţeta” pentru automatizarea unor acţiuni de succes din trecut. Inteligenţa este capacitatea de a interoga viitorul, nu de a imita trecutul. Încă ceva: nimeni nu discută preţul acestei performante tehnice. V-am spus ca aş putea construi, relativ uşor, o reţea neuronală care să dea interviuri pentru mine.

Acum să examinăm detaliile. Pentru a ajunge în situaţia de a răspunde întrebărilor dumneavoastră am consumat de la naştere până în momentul actual o mare cantitate de energie. Gândiţi-vă la circa 2000 de calorii pe zi, vreme de mulţi ani…În plus: resursele de energie în cărţile pe care le-am citit, în tot ceea ce am făcut (am mers la concerte, am făcut sport, am studiat la facultate, fac cercetare, etc.). Să fim clari: o maşină poate IMITA performanţa mea trecută,  sau aceea a unui jucător de şah, a unui pictor sau compozitor numai dacă bilanţul energetic este respectat. Adică: nu o poate face folosind mai puţină energie. Victoriile în Go au costat energia echivalentă electricităţii consumată de un orăşel cu circa 20.000 de locuitori. O mică centrală electrică. Creierul nostru consumă infinit mai puţin, pentru că în loc să calculeze – în spaţiul tuturor posibilităţilor – el evaluează semnificaţia fiecărei decizii. O fiinţă monocelulară supravieţuieşte pe un bit – deci pe cea mai redusă cantitate de informaţie. Noi acumulăm cunoaştere – în decursul vieţii. Această cunoaştere e exprimată în acţiuni inteligente. Mai precis: în anticipare.

Aţi declarat în urmă cu doi ani, într-un interviu, că nu mai aveţi timp pentru mediocritate că nu acceptaţi proiecte banale, cu referire la lucrările doctorale pe care alegeţi să le ghidaţi. Ce teme de cercetare stârnesc astăzi interesul dumneavoastră şi implicit interesul studenţilor? Este viitorul cercetării pe mâini bune?

Temele mele: anticiparea ca definitorie a vieţii. Daca aş mai avea două-trei vieţi nu mi-ar fi suficiente în abordarea problemelor legate de anticipare. Interesul studenţilor? Greu de descris. Unii vor diplomă. Basta. Cu orice preţ. Alţii încă nu ştiu ce vor. Unii sunt extrem de talentaţi şi motivaţi. Viitorul cercetării? Peste 80% din publicaţiile ştiinţifice au fost dovedite ca frauduloase. Mă bucur de cele care sunt autentice.

Care consideraţi că ar trebui să fie cea mai importantă conversaţie la nivel de societate astăzi? Ce ar trebui să ne preocupe ca specie, în vederea progresului nostru şi a evoluţiei?

Cum ne eliberăm de iluzia determinismului şi a reducţionismului – deci exact de formula care ne-a dus la succesul civilizaţiei curente. Cum evităm să transformăm oamenii în maşini şi cum putem „traduce” minunea vieţii într-o viziune care ne va asigura un viitor mai puţin problematic. Să fim cinstiţi: maşinile noastre sunt astăzi mai „deştepte” decât majoritatea populaţiei. Şi noi am devenit dependenţi de ele într-o mare măsură.

Tot în The Civilization of Illiteracy dedicaţi un spaţiu generos subiectului educaţie şi spuneţi că mediul fizic al clasei ar trebui să îl reprezinte lumea, nu spaţiul limitat de ziduri al rolurilor (profesori, elevi) şi interacţiunilor stereotipe. Cum putem elibera învăţământul de modelul industrial? Pe ce căi? Cu ce oameni?

Vă rog să încurajaţi cititorii să citească Civilizaţia Analfabetismului. Daca o fac, vor înţelege că nimic nu e mai important decât educaţia. Cer iertare tuturor celor care ar putea crede ca fac reclamă pentru meseria mea sau pentru traducerea în limba română a cărţii mele. Educaţia în modelul industrial este fără viitor. Costă din ce în ce mai mult şi are o eficienţă foarte scăzută. Conduce la îndobitocire. Eliberarea învăţământului de modelul industrial necesită o altă perspectivă. Un alt mod de gândire. Stimularea individualităţii. A învăţa înseamnă a pune întrebări, a descoperi. A descoperi în acţiune, în ceea ce facem,  propria identitate. Suntem diferiţi. Asta e minunea vieţii. Nu există două persoane identice. Deci: cultivarea DIFERENŢEI, a deosebirii… Doriţi detalii? În linii mari am descris în cartea mea ce se poate face. Şi am aplicat viziunea aceasta cu studenţii mei…

Cum vedeţi viitorul României? Ce sentimente vă leagă de această ţară şi ce perspectivă întrezăriţi pentru tinerii acestei ţări? Pe de altă parte, cum este America acestor zile?

România – m-am născut aici, am dobândit o educaţie bună de la profesori cinstiţi şi competenţi. Şi am în România prietenii mei cei mai buni. Dar ca o poziţie principială: de vreme ce nu trăiesc aici, nu am dreptul să judec ceea ce se petrece. Aş fi fericit dacă mesajul meu – repetat – ar fi luat în seamă: Nu imitaţi pe ceilalţi. România să-şi urmeze cursul ei şi cei care trăiesc şi cresc aici să descopere de ce o iubesc şi de ce sunt responsabili pentru viitorul ei. Autenticitatea se poate pierde foarte repede.

America? V-am răspuns deja acestei întrebări. Uniunea Sovietică a implodat. Un fenomen inevitabil. De natură sistemică. America ar putea avea acelaşi destin dacă americanii nu-şi iau destinul în propriile lor mâini (mintea ar fi mai potrivită). La ora când scriu aceste rânduri nu am motive sa fiu foarte optimist. Norocul meu e că probabil nu voi apuca implozia. Dar ar putea avea consecinţe catastrofale în întreaga lume. Să nu dorim, niciodată, catastrofe. Să facem tot ceea ce e cu putinţă ca lucrurile să se îndrepte. Durerile naşterii sunt întotdeauna greu de suportat.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

3 × 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te