Minerii – copiii orfani ai comunismului


Ultima bătălie

În momentul în care am reînceput să scriu în presă, o ţară întreagă, guvernul sau forţele armate, preşedintele şi mass media, toată România s-a năpustit asupra minerilor. Erau consecinţele ultimei mineriade, un gest absurd în care un lider năuc, închipuit un „luceafăr” al huilei, fusese păcălit de nişte politicieni să pornească spre Bucureşti pentru a protesta sau poate pentru a schimba guvernul.

Vasile Dâncu

Vasile Dâncu

Era un februarie umed din 1999, când Miron Cozma a pornit din Vale cu 2.500 de mineri, dar au fost aşteptaţi de trupele speciale, iar podul de la Stoeneşti a fost blocat cu un tanc, iar bravele noastre trupe speciale, deghizate în forţe de ordine, au distrus autobuzele şi i-au măcelărit pe mineri, cu o inutilă şi barbară cruzime. Totul în aplauzele unei ţări întregi, care credea că am fost salvaţi cu toţii de la un mare pericol. Presa scria de zor că minerii sunt organizaţi ca o mare armată, că au strategi şi cercetaşi, că au telefoane prin satelit şi organizare perfectă: era ceea ce mai târziu am aflat şi despre Iraq, posesor de arme chimice şi a patra forţă militară din lume. Corespondenţii televiziunilor vorbeau despre „bătălia de la Costeşti” sau despre „pacea de la Cozia”, ca şi cum am fi fost în mijlocul unei mari conflagraţii mondiale. Când politicienii au ocolit pe margine blocajul de pietre al Defileului Jiului, s-a vorbit despre faptul că erau direcţionaţi prin satelit de tehnologie avansată, deşi ei au procedat întocmai ca furnicile care ocolesc obstacolul.

În relatările aşa-zisei „bătălii de la Stoeneşti”, cronicarii ziarelor vor descrie apoteotic: „La Stoeneşti, forţele de ordine au rezistat la 26 de asalturi minereşti în numai două ore. Miron Cozma şi-a abandonat ortacii în mâinile jandarmilor. Forţele de ordine s-au reabilitat spectaculos după înfrângerile de la Bumbeşti şi Costeşti, reuşind să pună punct celei de-a şasea mineriade la Stoeneşti, în judeţul Olt”. Când acolo, minerii dormeau în autobuze, la 5 dimineaţa când au fost atacaţi cu grenade şi bombe lacrimogene.

După victoria strălucitoare a statului (cel care are, cum spune Max Weber, monopolul violenţei legitime) împotriva disperaţilor din Valea Jiului, au apărut pagini întregi care celebrau aceste momente. Memorabile pagini de jurnalism, demne de predat la şcoală apar în articolul „Fum, sânge, cătuşe”, dintr-un important cotidian al vremurilor: „Un nor de pulbere iritantă învăluie vreo sută de metri de şosea. Scuturile lovite cu bastonul sună a moarte. Multe picioare s-au înmuiat. Trupele aleargă în grup compact spre mineri. Cocoşaţi de tăria gazului, întârziaţii sunt ciomăgiţi în amintirea ruşinii de la Costeşti. Măştile de pe figurile trupeţilor nu lasă să li se vadă expresia. Dar par satisfăcuţi”.

Îmi aduc aminte însă de doi jurnalişti care au fost raţionali şi realişti şi care şi-au respectat atunci profesia. În euforia generală, Marius Tucă scria în editorialul „După bătălie” (Jurnalul Naţional, 18 februarie 1999): „Trebuie făcută diferenţa foarte clar, atunci când se va mai lua în considerare folosirea forţei, între mişcarea minerilor din această săptămână, care a fost cu totul în afara legii, şi alte proteste sindicale. Şoricelul ăsta mic şi fricos, care pe la noi mai poartă şi numele de democraţie, n-are nevoie de pisica pe care guvernanţii e posibil să ne-o arate din când în când. Dacă vor încerca să facă acest lucru, vor avea parte de un tigru care poartă numele atât de simplu, realitatea”.

De asemenea, Ion Cristoiu punea degetul pe rană în editorialul din Evenimentul zilei (22 ianuarie 1999): „Disperarea reală trebuie contracarată prin măsuri profunde şi nu prin manipulări ieftine. (…) Puterea şi jurnaliştii care-i slujesc n-au luat în calcul faptul că întâmplările din ultimele zile îşi au cauza şi în greşelile guvernanţilor, greşeli comise atât în aplicarea reformei, cât şi în gestionarea conflictului din Valea Jiului. Şi în loc să dea un semnal privind schimbarea în felul de a conduce ţara, s-au apucat să se opună mişcării minereşti, riscând să se transforme într-o revoltă populară, o manipulare nu numai penibilă, dar şi ineficientă”.

Predam pe-atunci sociologie şi eram un tânăr profesor cu vise legate de posibilitatea schimbării în bine a Românei. Trecusem însă aproape doi ani prin Valea Jiului (în 1989 şi la începutul democraţiei, adică frământatul an 1990), ca profesor de ştiinţe sociale şi jurnalist şi ştiam că este totul o mare minciună şi o mare neînţelegere, ca să nu spun o uriaşă manipulare. Am simţit în acele zile disperarea şi dezgustul, dar şi culpabilitatea că stau deoparte, fac studii savante şi mă mulţumesc să-i dispreţuiesc pe politicienii nătângi de la Bucureşti. Am simţit că societatea noastră derapează, că politicienii nu înţeleg mare lucru şi au început lupta dură cu cei care au pierdut competiţia în 1989. Nu comuniştii, ei au câştigat-o reconvertindu-şi capitalul politic în capital economic, cei care pierduseră atunci erau cei care susţinuseră cu efortul lor utopia comunismului şi mitul salvării omului de servitute. Pierzătorii absoluţi deveneau cei care au fost toţi sclavii cărora nomenclatura comunistă le insuflase visul eliberării. Minerii nu înţelegeau ce li se întâmplă. Fuseseră folosiţi după revoluţie ca forţe de presiune pentru instalarea emanaţilor revoluţiei şi acum erau aruncaţi la coşul istoriei.

Falsa „bătălie de la Stoeneşti” a fost ultima apariţie pe scenă a elitei muncitoreşti, lumea noastră se muta încet spre capital. Deja trecuseră 10 ani de democraţie şi capitalul câştiga prima victorie. Foştii comunişti deveniseră deja capitalişti cu pedigree şi nu mai aveau nevoie de forţele în salopetă. Iar clasa muncitoare era înfrântă într-o bătălie simbolică, bătălie în care se apăra democraţia, statul de drept, ordinea publică, ordinea politica, republica şi libertatea.

Muncitorul devine invizibil

Am văzut apoi, din când în când, modul în care se stingeau ultimele zvâcniri ale revoltei oamenilor care vroiau să-şi păstreze locurile de muncă. Am văzut drama celor de la Câmpia Turzii sau indignarea şi disperarea celor trei mii de angajaţi de la Oltchim. Păreau veniţi de pe altă lume, cu salopetele lor albastre şi cu cozile de la bancomate, cu discursul lor despre salariile pe care nu le-au încasat şi caietele care trebuie cumpărate copiilor. Societatea şi minunata lume nouă ne-a făcut să uităm de existenţa lor. Televiziunile ne arătau mereu altceva, clasa muncitoare a fost parcă evaporată în ultimul deceniu. Nimeni nu întreabă vreun muncitor despre viaţa lui, jurnaliştii nu sunt curioşi să se invite în casa vreunuia dintre ultimii supravieţuitori ai comunismului, aceştia din urmă vor rămâne o enigmă sau vor popula, din când în când, doar discursurile de campanie electorală ale politicienilor. Dincolo de asta, aceşti oameni deja şi-au pierdut statutul social şi locul de muncă. Chiar dacă unii vor mai rămâne câţiva ani prin hale, mai puţini, făcând altceva, ei sunt trimişi deja la reciclarea istorică majoră prin care trece fostul lagăr socialist. Au fost fericiţi pentru că, într-un fel, ei au reuşit să mai trăiască două decenii în plus de utopie socială. Sper să înţeleagă la timp că nu mai este nicio speranţă, că este nevoie să nu mai zăbovească în utopia socială. Clasa muncitoare, este clar, nu mai ajunge în paradis.

Copiii politici ai lumii de azi

Filosoful de origine croată, Boris Buden, scrie într-o carte de o mare profunzime că, după 1989, est-europenii au fost transformaţi în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alţii din Est, „nişte oameni care ieşiseră victorioşi din lupta pentru libertate, au fost făcuţi peste noapte învinşii istoriei” . Procesul prin care Occidentul şi-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit şi un nume, aparent tehnic şi precis: tranziţie. Cum spune Buden, tranziţia este procesul cinic prin care „oamenii care şi-au câştigat singuri libertatea trebuie să înveţe mai întâi cum să se bucure de ea” . Introduşi într-un proces de tutoriat, ei sunt consideraţi adevăraţi copii necopţi pentru democraţie şi pentru primirea în sistemul capitalist; ei sunt supuşi unor tutori care nu au participat la nicio revoluţie – spectatorii occidentali. Procesul de învăţare nici nu este unul foarte elaborat, ci este un proces de imitaţie oarbă, iar românii au fost şi rămân nişte marionete într-un proces istoric care nu a depins şi nu depinde de voinţa lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.
Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicienii acestor societăţi, în mare măsură ghidonaţi de organisme internaţionale, notaţi cu calificative din când în când, controlaţi de FMI sau de Banca Mondială, este de la sine înţeles că aceştia nu pot fi decât tot nişte copii care au învăţat mai bine lecţia, au acceptat condiţiile, deci au atins poate mai repede stadiul de prostănac politic, de aceea au ajuns şefi de clasă politică.

Fără viitor, fără proiect

Românii, precum alţi copii orfani ai comunismului, au rămas la uşa istoriei. A venit libertatea şi a dispărut societatea. A dispărut proiectul colectiv şi utopia comună. Un vis al progresului înţeles de fiecare la nivelul vieţii lui nu îşi mai are sensul. Înainte de 1989, fiul îşi compara propria condiţie cu cea a tatălui şi stătea bine la comparaţie. Tatăl şi mama, cu mâinile crăpate de munca la CAP, se bucurau că fiul lor a mers „mai departe”, adică la şcoală. Era muncitor sau chiar maistru, dar are un apartament, apă caldă şi lucrează în schimburi, doar opt ore, nu zi-lumină, cum se spetesc ei. Alţii îşi vedeau fiii profesori sau ingineri şi, în familia lor, acest lucru era un vârf. Participau şi ei la simularea ideologică cu epoca de aur sau utopia comunismului deplin, dar ceea ce ştiau ei era altceva: vedeau că munca lor primeşte sens, că viitorul este mai previzibil şi că poţi intui proceduri prin care poţi să planifici viitorul.
Muncitorii ieşiţi peste mai bine de zece ani după ultima mineriadă erau mai puţini, dar mai docili. I-am urmărit pe cei de la Oltchim. Ei s-au conservat mult mai bine în utopia în care există o societate pe care o construim în fiecare zi, în care totul ar merge bine, dacă nu ar fi politicieni care nu înţeleg. Nu au de unde să ştie că sunt condamnaţi încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Boris Buden. În cazul Oltchim, ei au ţinut aproape de nişte oligarhi locali, au votat cum le-au spus aceştia, s-au speriat de moartea industriei româneşti şi au devenit copii cuminţi. Nu au cerut prea multă libertate sau democraţie, pentru că baronii locali le dădeau o pâine. Într-o seară, un lider de sindicat spunea la televizor un lucru mai profund decât îşi dădea seama: „Protestez, spunea omul, pentru păstrarea locurilor de muncă”. Dincolo de greşeala de expresie, bietul muncitor simţea ceva, adică simţea faptul că locul lui de muncă nu mai face parte din vreun proiect general. Protesta, de fapt, pentru că lumea lui nu mai era pe tabla de şah, părea scoasă din uz, iar el devenea invizibil şi trebuia să iasă din cuminţenie şi din convenţia călduţă. Drept copil al comunismului protesta, nu mai era cuminte, vroia înapoi locul de muncă pentru a se putea întoarce în calda lui utopie. Nu mai avea însă nicio răutate, protestul lui părea simulat, precum plânsul copilului care vrea doar să atragă atenţia. Protestul celor de la Oltchim nu mai era un protest adevărat, cu furie şi scandal, era mai mult un scâncet de copil. Nu mai ştiau de fapt cine e mama, nu mai aveau cui să se plângă şi nu mai ştiau nici cine le poate rezolva situaţia. Observau abia acum că acela care le fusese tătuc a devalizat cu rudele şi prietenii lui banii lor, iar statul asculta cuminte de FMI şi era la fel de victimă cum erau şi ei. Statul se plângea că nu poate face nimic, regulile stabilite chiar de el însuşi ţinându-i mâinile legate. Din când în când venea câte un ministru care spunea, când nu erau camere de filmat, că statul nu are nicio vină, că doar cei de la FMI ţin morţiş ca totul să se privatizeze.

Copiii politici nu au experienţă relevantă şi nici memorie

Nicio lume nu-i mai acceptă, niciun vis nu-i mai cuprinde şi pe ei. Peste noapte s-au trezit că viaţa lor nu mai are relevanţă pentru ceilalţi, dar nici măcar pentru ei şi nici măcar pentru propriii lor copii. Fiul nu mai are ce să înveţe de la tată, pentru că a auzit el la televizor că înainte era o viaţă de rahat şi astăzi lumea este diferit construită. Nepotul îl întreabă adesea „Cum puteaţi trăi voi fără de calculatoare?”. „Nu-mi pot închipui copilăria fără PlayStation!”, îmi zice fiul meu într-o zi şi chiar mă gândesc ce goală ar fi viaţa lui fără consola de jocuri. „Trebuie să fi avut o copilărie foarte tristă şi plictisitoare tatăl meu, fără jocuri şi calculatoare”, îi spune copilul mamei lui, în timp ce îşi face lecţiile în bucătărie. Românul-copil se uită tot mai mult la televizor, pentru că totul s-a concentrat acolo. În fiecare seară îi vede acolo pe toţi miniştrii, pe Preşedinte sau pe Premier. Acolo, jurnaliştii le dau indicaţii politicienilor şi ei ascultă cuminţi sau dau din colţ în colt, dând vina pe alţii. Uneori, când se uită la televizor, găseşte şi mesaje pentru el, dar nu toate îi plac. La televizor, unii îi spun că este un nostalgic şi înţelege că asta este rău, dar ce să facă, este acolo, în trecut, viaţa lui. Uneori îi vine să îi întrebe pe oamenii politici „Spre ce mergem domnilor, unde ne ducem?”.

Nimeni nu poate să-i spună de ce lumea merge în cu totul altă direcţie decât aşteptă oamenii, toţi recunosc asta, dar nimeni nu face nimic pentru ca să fie îndreptată direcţia. A înţeles că socialismul era un proiect greşit, dar de ce nu facem acum unul mai bun? Dacă tot există atâta înţelepciune venită din Vestul bogat, nouă de ce ne merge tot mai rău pe zi ce trece? A înţeles el că nu suntem competitivi noi în a face calculatoare sau avioane, e uşor de explicat, dar de ce nu putem face roşii, ţelină sau cartofi? De ce nu putem creşte vite? Se uită în supermarket şi nu mai găseşte produse româneşti şi totul intră în ceaţă pentru copilul politic, aflat tot în tranziţie.

Deşi uneori îi trece prin cap că societatea lui nu mai există şi nici România de care era mândru – din neştiinţă poate sau datorită tinereţii – nu are curajul să o accepte şi alungă acest gând. Când vin alegerile, îi votează pe cei care ridică, la un moment dat, vocea şi care promit că aceste lucruri se vor schimba. Vine din când în când câte un politician care-l trezeşte din adormire şi atunci începe să spere. Dintr-o dată, sondatorii de opinie observă că peste cinzeci la sută dintre intervievaţi declară că la anul vor trăi mai bine. Speră că se vor întoarce copiii plecaţi la lucru în Italia sau Spania.

Dar, de la an la an, aceste lucruri îl dor tot mai puţin. Se obişnuieşte cu faptul că degeaba mai speră, degeaba mai aşteaptă să i se schimbe viaţa în mai bine. I-a mai rămas o speranţă, copiii lui să plece „afară”, acolo există încă o rază de lumină, o speranţă de care se agaţă. Nu o să-şi vadă nepoţii, dar înţelege sacrificiul. Părinţii lui s-au chinuit mult să-l dea la şcoală şi tot singuri au murit. Dar atunci măcar lumea parcă se mişca înainte, filosofează omul, dar acum, parcă lumea lui a încremenit. Sau era doar o iluzie? Nu mai contează, pentru românii infantilizaţi din postcomunism viaţa a devenit o telenovelă în care deznodământul este amânat de noi şi noi episoade.

Despre Valea Plângerii sau deşertul social

Acum locuitorii Văii Jiului sunt resemnaţi, nici măcar nu mai vorbesc despre valea lor ca despre Valea Plângerii sau Jalea Viului. Le este frică să vorbească despre trecut sau despre mineriade. Deşi simt că au fost mereu păcăliţi, au interiorizat o vinovăţie care nu este a lor. Ei cred că România îi urăşte şi simt mereu dorinţa de a se justifica. Şi-au pierdut speranţa şi spiritul de revoltă. Doi ani în care am băut apă din Jiu am simţit căldura şi disperarea cu care ei se agaţă de viaţă. Dintr-un reflex de supravieţuire se închină încă la Sfânta Varvara, ocrotitoarea minerilor. Rareori se mai salută cu „Noroc bun!”. Niciodată nu am auzit un cântec mai trist decât imnul minerilor. Căutaţi-l pe YouTube şi poate o să înţelegeţi ceva, măcar un pic. „În mină Dumnezeu cu noi / Afară, chinuri şi nevoi / Deasupra noastră n-avem cer / C-aşa e viaţa de miner”. Uneori coborau în galerii simţindu-se mai bine în vecinătatea morţii, decât alături de semenii lor de deasupra, îmi spunea un prieten pensionar din Petrila. Mergeţi mai departe: „Când plini de praf cu paşi trudiţi / Ieşim din mină obosiţi/ Ne doare că-n lumina sa / Pământul ţine-o lume rea”.

Locuitorii Văii Jiului nu ştiu că lumea i-a iertat pentru vina globală a mineriadelor. Între timp, în cei douăzeci şi cinci de ani de tranziţie, cei mai mulţi dintre români au avut ocazia să fie păcăliţi sau să se înşele singuri, să creadă în oameni sau proiecte sociale sau politice. Percepţia negativă despre mineri dispare încet, chiar dacă 65% dintre români nu au fost niciodată în Valea lor. Lumea ştie că sunt săraci, dar ca au potenţial turistic. Şi ei au crezut o vreme în visul de a primi milioane de turişti, dar acum acest vis este o lumânare care se stinge. Peste 50% dintre români mai cred în imaginea negativă cultivată de o mass-media care a răspuns mereu, în forme diferite de servilism, dorinţelor puterii de toate culorile politice. Până şi imaginea liderului lor s-a pozitivat cu timpul, după anii lungi de puşcărie, lumea crede că şi el este o victimă.

Uneori, noaptea, visez imaginile zăpezii strălucitoare de la geamurile Căsuţei din Poveşti din Parâng sau galbenul pădurilor de la Valea de Peşti. Revăd cu mintea minunatele diapozitive ale lui Sorin sau zâmbetul cald al dragului de Vidi. Din când în când, prietenul Mircea Bujorescu îmi dă un semn ca să îmi spună că mai trăieşte, că încă nu s-a prăpădit, sau Neamţu îmi dă de veste despre cine a mai fost chemat la Domnul.

Mă pregătesc cu emoţie pentru o întâlnire cu primarii din zonă, exact cu emoţia cu care, în copilărie, mă întorceam acasă, în vacanţă şi cercetam în ochii prietenilor mei dacă nu i-am dezamăgit. Lucrez la câteva programe pentru cei din Vale pentru a nu merge cu mâna goală la ei. Dar ştiu că nu ajunge, acolo au dispărut viaţa socială şi visul unei vieţi mai bune, acolo a dispărut societatea, tranziţia a trecut ca un buldozer peste o societate care a trecut la un proiect care pune profitul înaintea oamenilor. Şi de câte ori trec printr-un oraş care iarna mai miroase a cocs, unde mai fumegă vreo centrală bătrână, îmi aduc aminte de nopţile întunecate şi friguroase din internatele comunismului. Pe-atunci, minerii mureau în galerii şi noi ne încălzeam cu cărbunii lor sau ne luminam camerele cu becurile galbene de atunci. Şi cred că România le este datoare, că noi toţi le datorăm câte ceva locuitorilor din Valea Plângerii.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

sixteen − fourteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te