Mircea Geoană: Aliaţii nu au nevoie de vize ca să poată fi împreună, la bine şi la greu


În calitatea sa de ambasador în SUA şi, apoi, de ministru de Externe al României, Mircea Geoană a fost unul dintre pionii importanţi ai relansării relaţiilor româno-americane, relaţii ajunse acum la un nivel neatins vreodată. Mircea Geoană vorbeşte pentru Sinteza de începuturile relansării relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări, de factorii interni, dar şi geopolitici care au dinamizat legăturile româno-americane, precum şi de viitorul acestor relaţii, care ar putea să treacă de nivelul interesului militar şi geopolitic spre unul care să includă cât mai mult şi componenta economică.

Dintr-un stat din linia a doua, România devenea un stat-pivot al intereselor americane

Sinteza: Domnule Mircea Geoană, sunteţi printre cei mai buni cunoscători ai realităţilor americane şi ai relaţiilor româno-americane. Cum vă explicaţi faptul că, dintre ţările din regiune, administraţiile americane de după 1990 au privit România cu cea mai mare neîncredere timp de aproape un deceniu?
Un al doilea val al extinderii cu şapte state „de la Marea Baltică la Marea Neagră” ar fi fost mai greu de realizat fără schimbarea dramatică pe care atentatele din 11 septembrie 2001 le-au adus în gândirea strategică americană

Un al doilea val al extinderii cu şapte state „de la Marea Baltică la Marea Neagră” ar fi fost mai greu de realizat fără schimbarea dramatică pe care atentatele din 11 septembrie 2001 le-au adus în gândirea strategică americană

Mircea Geoană: Sunt două tipuri de raţiuni pentru startul mai lent al relaţiei bilaterale după 1989: în plan geopolitic, interesul SUA după căderea Zidului Berlinului a fost pentru statele din prima linie a confruntării din Războiul Rece: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. România, după deschiderea excepţională a relaţiei bilaterale cu SUA din perioada anilor ’70, a involuat către autarhie, dictatură draconică şi cult al personalităţii de tip nord-corean, nemaireprezentând o prioritate de prim rang pentru Washington; în plus, în plan intern, transformările din România au fost mult mai ezitante şi mai puţin convingătoare. Faţă de tipul radical de reforme şi despărţire de trecutul comunist pe care un Walesa sau Havel le propuneau, în România evoluţiile au fost mai puţin nete şi mult mai puţin convingătoare. Abia după 1995 Bucureştiul a părut să înţeleagă noua logică strategică a extinderii NATO şi UE şi a început să acţioneze mai coerent în această direcţie.

Sinteza: Eraţi ambasador în SUA atunci când Bill Clinton s-a opus extinderii NATO în România şi ministru de Externe atunci când George Bush a decis contrariul. Ce s-a întâmplat în intervalul dintre aceste momente de decizie (ca să cităm titlul cărţii autobiografice a fostului preşedinte Bush)? E corectă presupunerea că atacurile de la 11 Septembrie au influenţat decisiv schimbarea de optică a Washingtonului faţă de România?

MG: Când am ajuns la Washington, la începutul lui 1996, România nu avea nici măcar Clauza Naţiunii celei mai Favorizate. Am pornit cu un important decalaj de reputaţie, influenţă şi nivel de reformă internă în comparaţie cu contracandidaţii pentru aderarea în primul val. Am recuperat mult teren, am fost chiar în discuţie (împreună cu Slovenia) pentru a fi incluşi în primul val, însă condiţiile din Congresul SUA şi din anumite capitale aliate europene nu ne-au permis să fim alături de Polonia, Cehia şi Ungaria în prima fază a extinderii. Remarcabilă a fost însă mobilizarea fără precedent a opiniei publice, inclusiv a comunităţii româno-americane în favoarea aderării, Petiţia, susţinută masiv de românii din America şi transmisă Administraţiei şi Congresului SUA, a adus un ingredient de influenţă pe care diaspora poloneză sau maghiară o practicau deja cu succes în raport cu decidenţii americani. Deşi nu am reuşit să aderăm la NATO din prima încercare, mobilizarea excepţională în jurul acestui deziderat naţional a permis şi două vizite de mare succes: cea a preşedintelui Constantinescu la Washington şi premiera absolută a unui discurs al unui şef de stat român în faţa Camerelor reunite ale Congresului SUA şi cea de un uriaş impact a lui Bill Clinton în România. S-au pus bazele Parteneriatului Strategic cu SUA şi am pregătit condiţiile pentru aderarea României la NATO la proxima extindere.
A existat un „enlargement fatigue” după Summit-ul NATO de la Madrid, iar un al doilea val al extinderii cu 7 state „de la Marea Baltică la Marea Neagră” ar fi fost mai greu de realizat fără schimbarea dramatică pe care atentatele din 11 Septembrie 2001 le-au adus în gândirea strategică americană. Dintr-un stat din linia a doua a relaţiei Est-Vest, România devenea un stat-pivot al intereselor americane şi occidentale în zona Orientului Mijlociu extins, intervenţiile din Irak şi Afganistan punând în deplină valoare locaţia strategică a României. Preşedinţia românească a OSCE din 2001 a confirmat şi capacitatea politico-diplomatică a Bucureştiului de a juca un rol proeminent la nivelul comunităţii euroatlantice. Vizita preşedintelui Bush la Bucureşti şi faimosul discurs al curcubeului a cimentat decizia de extindere a NATO şi de consfinţire a unei relaţii strategice de prim rang între Bucureşti şi Washington.

Mingea este la noi în curte, iar slaba capacitate de guvernanţă economică şi de atragere de investiţii îşi spune cuvântul şi în relaţia noastră cu SUA

Ambiţiile imperiale ruseşti au condus la un rol strategic plurivalent al României

Sinteza: Citind memoriile fostului preşedinte republican, e uşor de constatat că administraţia Bush nu manifesta un interes special faţă de ţara noastră. În cele 700 de pagini ale cărţii găsim o singură referire la România, o referire care ţine mai mult de latura mistică a fostului preşedinte american şi anume apariţia spectaculoasă a curcubeului în timpul vizitei acestuia la Bucureşti. După ce Rusia şi-a regăsit ambiţiile imperiale, este evident că importanţa geostrategică a României este altfel privită la Washington. Armata americană a „descălecat” în România. Care sunt consecinţele acestei noi stări de fapt pentru România?

MG: Intensitatea unei relaţii nu se judecă după numărul de referinţe dintr-o carte de memorii destinată în principal publicului american, ci după calitatea şi intimitatea dialogului şi acţiunilor bilaterale. Este adevărat că resurgenţa ambiţiilor imperiale ruseşti în regiune a condus la un rol strategic plurivalent al României şi la o relevanţă geopolitică fără precedent a ţării noastre pentru SUA, NATO şi UE. După anexarea Crimeei (la 160 de ani de la primul război al Crimeii, când România modernă şi-a căpătat rostul strategic pentru interesele occidentale în zonă), România are astăzi în plan militar şi de informaţii cu SUA o relaţie de adevărată alianţă strategică bilaterală.

Sinteza: Credeţi că SUA are în intenţie să treacă de la nivelul militar către cel economic pentru a consolida parteneriatul strategic?

MG: Mingea este la noi în curte, iar slaba capacitate de guvernanţă economică şi de atragere de investiţii îşi spune cuvântul şi în relaţia noastră cu SUA. Repet, la nivel de relevanţă strategică, România se afla la nivelul Poloniei. Însă fructificarea dividendelor economice, financiare şi tehnologice ale acestui rol necesită mult mai mult profesionalism la nivelul ministerelor şi agenţiilor guvernamentale, ca şi la nivelul sectorului privat. La ultima vizită de nivel la Bucureşti, vicepreşedintele Biden a menţionat energia ca un sector economic prioritar pentru relaţia bilaterală, pe lângă continuarea luptei împotriva corupţiei şi a cauzelor acesteia şi a întăririi colaborării militare. Poate că desemnarea unui ministru economic important ca punct focal de coordonare a zonei de comerţ, investiţii şi transfer de tehnologie cu SUA ar putea reprezenta o soluţie, alături de completarea Parteneriatului Strategic bilateral cu o Foaie de Parcurs mai concretă, în special în zona economică, academică şi a tehnologiei.

„Parteneriatul strategic şi alianţa noastră cu SUA sunt evident asimetrice, diferenţa de talie şi influenţă fiind mai mult decât evidentă. Însă America nu doreşte relaţii de vasalitate, ci de parteneriat”

„Parteneriatul strategic şi alianţa noastă cu SUA sunt evident asimetrice, diferenţa de talie şi influenţă fiind mai mult decât evidentă. Însă America nu doreşte relaţii de vasalitate, ci de parteneriat”

Sinteza: Există un curent de opinie în SUA care spune că efortul militar, economic, că moartea a mii de americani în Afganistan şi Irak, au avut ca efect doar îmbogăţirea peste măsură a oficialilor corupţi din cele două ţări. Poate fi asimilată ofensiva anticorupţie din ultima vreme dorinţei autorităţilor americane de a evita ca lucruri asemănătoare să se întâmple în România?

MG: Corupţia şi proasta guvernare reprezintă principalul obstacol în calea dezvoltării ţării şi a prosperităţii românilor. O clasă politică şi o administraţie coruptă sau ineficientă inhibă viaţa economică şi civică a cetăţii, antrenând costuri politice, financiare şi de reputaţie pentru orice naţiune. Washingtonul sau Bruxelles-ul nu insistă fără temei asupra nevoii de transparenţă, bună guvernare şi luptă împotriva corupţiei în România. Ele nu reprezintă un scop în sine, ci precondiţia indispensabilă pentru evadarea de la periferia Europei, diferenţa între statele de succes şi cele eşuate.

România poate deveni un aliat de importanţa Poloniei, Israelului sau a Coreei de Sud

Sinteza: Sunteţi un susţinător declarat al Parteneriatului Transatlantic de Comerţ şi Investiţii TTIP, care are adversari de ambele părţi ale Atlanticului. Cum va influenţa dezvoltarea României semnarea acestui acord?

MG: Am participat recent la Bucureşti şi Milano, sub egida Institutului Aspen, la o serie de dezbateri pe tema Acordului TTIP. Strategic şi economic, el este o investiţie în viitorul relaţiei transatlantice şi a păstrării UE şi SUA ca prime puteri economice la nivel global. Să nu uităm că SUA e pe cale să încheie un Acord similar cu statele din Asia-Pacific. Există şi semne de întrebare legate de impactul asupra pieţei muncii sau a produselor agricole sau culturale ale unui astfel de Acord transatlantic, unele justificate, altele amplificate de necunoaştere. Pentru România, care trebuie să-şi pună geografia, oamenii şi resursele la treabă, încheierea TTIP poate reprezenta un stimul pentru economie şi exporturile noastre înspre şi dinspre spaţiul transatlantic şi cel eurasiatic. România – ca Poartă a Europei pe acest coridor între Est şi Vest – reprezintă în acelaşi timp un obiectiv economic cât şi strategic. TTIP trebuie citit şi în acest registru.

Istoria României s-a situat şi se va situa întotdeauna la confluenţa dintre jocul marilor puteri şi calitatea elitelor naţionale şi a proiectului naţional de etapă. Atunci când cele două se suprapun, cum a fost cazul la Marea Unire, România s-a afirmat ca naţiune influentă şi respectată

Sinteza: Cum le-aţi argumenta acelora care deplâng faptul că România ar fi o ţară supusă capriciilor unui singur şi mare Licurici?

MG: Istoria României s-a situat şi se va situa întotdeauna la confluenţa dintre jocul marilor puteri şi calitatea elitelor naţionale şi a proiectului naţional de etapă. Atunci când cele două se suprapun, cum a fost cazul la Marea Unire, România s-a afirmat ca naţiune influentă şi respectată. Când unul sau ambele „ingredient” lipsesc, România devine precară şi vulnerabilă. Pentru prima oară în istoria noastră modernă, facem parte din sistemul de alianţe şi valori comune cu Europa şi America. Securitatea noastră naţională depinde, în măsură covârşitoare, de angajamentul SUA faţă de NATO şi în plan bilateral, aşa cum prosperitatea noastră depinde de o Europă puternică şi o relaţie transatlantică robustă. Parteneriatul strategic şi alianţa noastră cu SUA sunt evident asimetrice, diferenţa de talie şi influenţa fiind mai mult decât evidente. Însă America nu doreşte relaţii de vasalitate, ci de parteneriat. Iar pentru o alianţă e nevoie de mai mult decât de interese politice sau militare comune. E nevoie de principii, valori şi un model de societate compatibil. Aici, elitele româneşti de după 1990 au o mare restanţă faţă de propriul popor şi faţă de aliaţii noştri europeni şi nord-americani. Să sperăm că un nou Proiect de Ţară, mai puţin mimetic, mai realist şi ambiţios va putea fi produs de elitele noastre şi propus naţiunii române. Astfel, la 100 de ani de la Marea Unire, cele două condiţii cumulative – cea geopolitică şi cea de coeziune internă – ar putea fi din nou reunite. De data aceasta, pentru un lung ciclu de pace, dezvolare şi recuperare a timpului istoric pierdut.

Sinteza: Într-un sens, sunteţi un locuitor atât al României, cât şi al Americii. Filoamericanismul românilor este foarte accentuat. Cum îi văd americanii pe români, le răspund ei cu aceleaşi sentimente?

MG: Sunt şi rămân un patriot român, care crede în revenirea reală, profundă şi pentru totdeauna a României în Europa şi în Occident. Am petrecut ani minunaţi în Franţa la ENA şi în SUA, învăţând să admir două mari naţiuni care ne-au influenţat destinul la modul cel mai profund. Fără Revoluţiile franceză şi de la 1848 nu am fi vorbit de drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi ale naţiunilor. Fără principiile wilsoniene de auto-determinare, probabil nu am fi vorbit de România Mare. În mod justificat, românii sunt şi vor rămâne filoamericani şi proeuropeni, mulţi dintre compatrioţii noştri muncind şi trăind astăzi peste tot în lume. Dacă americanii încă descoperă România şi percepţia lor este relativ pozitivă, la nivel european asistăm la o degradare abruptă a percepţiei despre noi. E o situaţie de criză, care necesită un răspuns adecvat şi rapid din partea tuturor.

Sinteza: Atât România, cât şi SUA au numit recent ambasadori în cele două ţări. Care credeţi că sunt priorităţile mandatelor celor doi?

MG: Economie, comerţ, investiţii, schimburi inter-umane, academice şi ştiinţifice pe măsură calităţii relaţiei strategice şi construirea unei relaţii de alianţă pentru secolul XXI indiferent de contextul strategic al momentului.

Sinteza: Cum vedeţi relaţiile româno-americane peste 25 de ani, când Războiul Rece se va fi încheiat de o jumătate de veac? Vor călători românii fără viză peste Ocean?

MG: Dacă vom fi lucizi şi consecvenţi, în 25 de ani România poate deveni un aliat european al Americii de importanţa Poloniei, Israelului sau a Coreei de Sud. Alianţa cu o mare putere globală nu este nici dată, nici garantată pe termen lung, în absenţa unui efort sistematic şi creativ de ancorare şi de susţinere a interesului reciproc pentru o relaţie privilegiată în elitele şi opiniile publice ale celor două ţări. Iar aliaţii nu au nevoie de vize ca să poată fi împreună, la bine şi la greu.

Mircea Geoană (n. 14 iulie 1958) a fost ambasador al României în SUA (1996-2000) şi ministru de Externe al României (2000-2004). În 1996, la 37 de ani, devenea cel mai tânăr ambasador din corpul diplomatic român. Printre altele, el a fost bursier la Ecole Nationale d’Administration – Paris, este doctor în economie mondială, a fost director al Departamentului de Afaceri Europene (NATO, Comunitatea Europeana, OSCE, UE, Consiliul Europei) al MAE, director general pentru Asia, America Latină, Orientul Mijlociu şi Africa, director general pentru Europa, America de Nord, Asia, America Latină, Orientul Mijlociu şi Africa, precum şi purtător de cuvânt în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În prezent este preşedinte al Institutului Aspen România.

 

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seventeen − 13 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te