Multiculturalismul în Europa. În agonie


Definit drept setul de politici ori procese menite sã asigure pãstrarea identitãþii culturale a unui grup distinct în cadrul societãþii, termenul a intrat în uzanþã ºi a generat o nouã teorie sociologicã.

La mijlocul secolului trecut, multiculturalismul a fost promovat pentru a descrie situaţia socio-culturală a Elveţiei, devenită unică în peisajul european. Era vorba despre un nou profil de pluralitate confesională, etnică şi lingvistică, cu 4 limbi oficiale – germana, franceza, italiana şi retoromana.

Teoria multiculturalismului a venit în sprijinul politicilor ce au avut ca obiective conservarea diversităţii de culturi şi garantarea drepturilor minorităţilor – utilizarea limbii materne în cadrul instituţiilor publice, în învăţământul public, protejarea identităţii religioase şi a stilului de viaţă asociat.

În această logică, poziţia autorităţilor era de neutralitate faţă de valorile culturale şi toleranţă în raport cu modurile de viaţă. Mergând mai departe, viziunea accentua eliminarea pericolului asimilării, prin asigurarea unui statut special, protejat, care să le permită perpetuarea şi autoreproducerea anumitor grupuri marginale.

Andrew Heywood a analizat multiculturalismul prin prisma a două dimensiuni: descriptivă şi normativă. În forma sa descriptivă, conceptul implică existenţa unor societăţi multiculturale. Etaloane în acest sens sunt Elveţia, Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia, care s-au format prin melanjul unor grupuri eterogene, într-un spaţiu cu o identitate culturală redusă sau inexistentă. Momentul apariţiei lor este semnificativ, aceste ţări apărând pe harta politică în perioada construirii statelor-naţiune.

Din perspectivă normativă, multiculturalismul presupune promovarea politică şi ideologică a conceptului dinspre elite spre mase şi crearea unor mecanisme instituţionale de păstrare şi cultivare a diversităţii.

Uniunea Europeană şi-a asumat paradigma normativă, prin crearea de instituţii care să asigure protejarea drepturilor şi a identităţii minorităţilor culturale sau religioase.  Sloganul „unitate în diversitate” al Uniunii Europene este edificator pentru filozofia abordată de acest organism suprastatal, prin emergenţa unei identităţi comune, acceptată conştient, sincron şi motivat politic de toate părţile constituente pentru asumarea identităţii europene.

Momente diferite de constituire a părţilor componente – comunitatea minoritară se formează într-o societate existentă a priori – şi menţinerea identităţii de grup sunt asimetrii reflectate de multiculturalism.
Perspectiva îşi are originile în teoriile sociologilor europeni Emile Durkheim şi Ferdinand Tönnies, care au elaborat un model evolutiv al societăţii. De la starea iniţială, în care oamenii se asociază şi formează comunităţi pe baza trăsăturilor comune: limbă, aspect fizic exterior, set comun de valori etc., se ajunge la una asociativă de interdependenţă, liantul social fiind nevoia reciprocă a indivizilor care formează un grup.

Premisa conform căreia indivizii, comunităţile şi naţiunile pot evolua, dincolo de stadiul în care toleranţa era condiţionată de similaritate, pare să fie contrazisă de noul curent, ce proclamă sfârşitul multiculturalismului.

În 1975, Suedia a adoptat în mod oficial multiculturalismul ca politică de stat.

În 1975, Suedia a adoptat în mod oficial multiculturalismul ca politică de stat.

Evoluţia conceptului la nivel european

Þãrile europene se raporteazã în mod diferit la multiculturalism, conform structurii statale care recunoaºte, în chei diferite, particularitãþile regionale ºi lingvistice, ºi, implicit, drepturile minoritãþilor conlocuitoare. Unele ţări europene au instituţionalizat pluralismul prin crearea de regiuni cu drepturi autonome limitate, precum Italia şi Spania, sau recunoaşterea mai multor comunităţi în funcţie de specificităţi de limbă şi teritoriu, în Belgia şi Elveţia. Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda au încercat să preia perspectiva americană asupra conceptului, prin cultivarea unei forme de organizare comunitară a populaţiei de imigranţi în jurul naţionalităţii şi/ sau religiei comune.

În Europa occidentală, utilizarea termenului a marcat trecerea de la imigraţia economică temporară la prezenţa permanentă a imigranţilor, prin dezvoltarea inevitabilă a unei extensii a statului asistenţial cu stabilirea de politici sociale focalizate pe garantarea integrării acestor minorităţi în societatea majoritară.
Începând cu anii ’80, seturile de politici de reglementare a „diversităţii culturale”, naţionalităţii şi cetăţeniei, în particular politicile de integrare a imigranţilor dezvoltate de guvernele europene occidentale, au fost supuse unor critici susţinute, a căror ţintă a constituit-o multiculturalismul. Acest tip de discurs a fost mai puţin vizibil mediatic, fiind poziţionat periferic în sfera de interes a mediilor academice sau abordat politic doar de formaţiuni politice de dreapta extremă.

Suedia

Are o tradiţie în a primi imigranţi, mulţi finlandezi şi ex-iugoslavi fiind acceptaţi pentru a munci şi, mai recent, ca parte a unei politici laxe a azilului şi de găzduire a refugiaţilor politici.

În 1975, Suedia a adoptat în mod oficial multiculturalismul ca politică de stat guvernată de trei principii: egalitate în nivelul de trai al grupurilor minoritare în raport cu restul populaţiei; libertatea de alegere între identitatea culturală proprie şi cea suedeză; „parteneriat” – în relaţiile de muncă, multiculturalismul trebuie înţeles astfel încât să fie util productivităţii muncii.

Sub presiunea efectelor negative ale unei imigraţii masive din punct de vedere numeric, în raport cu capacitatea populaţiei de asimilare, înregistrate într-o perioadă scurtă de timp, opinia publică suedeză a reacţionat similar celei din Olanda sau Belgia, crescând şansele de accedere la putere a partidelor populiste.

La alegerile din septembrie 2010, formaţiunea de extremă dreapta „Sverige Demokraterna”/ „Democraţii Suediei” (SD) a obţinut 20 din cele 349 de locuri în Parlament după ce, în campanie, a susţinut limitarea imigraţiei. Liderul SD, Jimmie Akesson, a afirmat că Islamul este cea mai mare ameninţare din exterior pentru Suedia, de la al Doilea Război Mondial încoace şi, din acest motiv, partidul său este considerat xenofob şi rasist.

Olanda

Modelul multicultural al politicilor faţă de minorităţi, dezvoltat la începutul anilor 1980, a fost supus dezbaterii la sfârşitul anilor 1990 şi a determinat schimbarea legislaţiei, prin introducerea obligaţiei noilor veniţi de a învăţa limba şi normele sociale olandeze.

Exacerbarea sentimentelor extremiste şi materializarea manifestărilor latente în forme violente, precum uciderea politicianului de extremă dreapta Pim Fortuyn, în mai 2002, sau a regizorului Theo Van Gogh, în noiembrie 2004, au determinat deopotrivă opinia publică şi politicienii olandezi să-şi reconsidere poziţia în privinţa comunităţilor alogene.

Paul Cliteur, în volumul „Filozofia drepturilor omului” (1999), a respins ideea political correctness, susţinând că multiculturalismul este o ideologie inacceptabilă a relativismului cultural, care va conduce la acceptarea, de către Occident, a practicilor „barbare”: infanticidul, tortura, robia, opresiunea femeii, homofobia, rasismul, antisemitismul, grupările ilegale etc.

Dezbaterile privind înfiinţarea de şcoli islamice din fonduri publice au fost iniţiate de utilizarea, de către unele dintre instituţii, de materiale video şi educaţionale oferite de organizaţia „Al-Aqsa”, afiliată Hamas, şi de fundaţia saudită „Al Waqf al-Islami”. Investigaţiile s-au focalizat pe interferenţa grupărilor politice islamice şi a puterilor străine în educaţia islamică din Olanda şi a demonstrat că autorităţile olandeze aveau puţine oportunităţi de a oferi alternative la tendinţele „anti-integrative” din şcolile primare islamice, la educaţia religioasă islamică şi predarea programelor de limbă maternă.

Un alt moment important l-a constituit interzicerea burqa în spaţiile publice. Propunerea a fost făcută în octombrie 2006, de către politicianul de extremă dreapta Geert Wilders, liderul Partidului Libertăţii şi aprobată de forul legislativ. Motivele adoptării acestei măsuri au vizat riscul de securitate – femeile nu puteau fi identificate -, obstrucţionarea integrării sociale – limitează contactul direct, reduce şansele femeilor de a-şi găsi un loc de muncă şi reprezintă „un simbol al refuzului de a se integra” -, încălcarea normelor fundamentale ale societăţii democratice şi problema egalităţii sexelor.

Militanţii şi purtătorii de cuvânt ai partidelor de opoziţie au utilizat multiculturalismul pentru a avertiza opinia publică de faptul că imigranţii au venit pentru a rămâne, iar Germania a devenit de facto o ţară de imigraţie şi o societate multiculturală.

Militanţii şi purtătorii de cuvânt ai partidelor de opoziţie au utilizat multiculturalismul pentru a avertiza opinia publică de faptul că imigranţii au venit pentru a rămâne, iar Germania a devenit de facto o ţară de imigraţie şi o societate multiculturală.

Germania

Şi aici termenul a devenit o constantă în vocabularul politic din anii 1980, când autorităţile din Frankfurt au creat un sector de „Afaceri multiculturale”, coordonat de adjunctul primarului, Daniel Cohn-Bendit, care pleda pentru o democraţie multiculturală inspirată de contractul social al lui J.J. Rousseau.

Pe măsură ce economia germană a evoluat sub presiunea necesităţii ocupării locurilor de muncă, acordarea de privilegii sporite imigranţilor a fost tacit aprobată de elitele politice, însă nu a fost asumată ca politică de stat, în condiţiile în care valurile de emigranţi au provenit cu precădere din spaţiile islamice: turci, kurzi sau arabi.

Conceptul de „Leitkultur”, introdus din 1998, asociat cu o viziune monoculturală de sociologul germano-arab Bassam Tibi şi considerat drept o formă de multiculturalism, a generat dezbateri ample la nivel naţional în Germania, începând din 2000.

Militanţii şi purtătorii de cuvânt ai partidelor de opoziţie au utilizat multiculturalismul pentru a avertiza opinia publică de faptul că imigranţii au venit pentru a rămâne, iar Germania a devenit de facto o ţară de imigraţie şi o societate multiculturală.

În august 2010, Thilo Sarrazin, fost bancher german şi membru al SPD, a publicat o carte, devenită best-seller (Deutschland schafft sich ab – Germania se autodesfiinţează) în care „a spart” tabu-ul german privind discuţiile referitoare la impactul negativ al imigraţiei islamice asupra statului.

Ca lider al Opoziţiei de la Berlin, Angela Merkel a avertizat încă din 2004 că multiculturalismul „eşuează”, criticând, în acelaşi timp, tentativele autorităţilor germane de a promova acest concept. Potrivit cancelarului german, multiculturalismul nu înseamnă integrare, întrucât comunităţile etnice vor trăi mai degrabă unele lângă altele, nu împreună.

Ideea neviabilităţii conceptului pentru societatea germană a fost reluată într-un discurs rostit în cadrul Congresului naţional al tineretului din CSU-CDU, de la Potsdam, unde Angela Merkel a afirmat că încercările de a construi o societate multiculturală în Germania au eşuat complet, aşa-numitul concept Multikulti nu a funcţionat, iar imigranţii trebuie să depună mai multe eforturi pentru a se integra, inclusiv să înveţe limba germană.

Campanie anti-imigrație

Campanie anti-imigrație

Marea Britanie

A avut o politică mai liberală faţă de minorităţile etno-religioase, cu precădere faţă de cea musulmană. Folosirea vălului islamic de către femei în instituţiile publice nu a fost pusă în discuţie şi au fost înfiinţate şcoli finanţate din fonduri publice.

Comisia pentru Egalitate Rasială a promulgat, în 1976, Legea relaţiilor rasiale, al cărei obiectiv principal a fost lupta împotriva rasismului, eliminarea discriminării, asigurarea egalităţii oportunităţilor şi stabilirea de bune relaţii între diferitele „grupuri rasiale”.

Potrivit lui Harry Goulbourne, evoluţia a înnobilat societatea britanică la nivelul de societate multiculturală, concepţie ce a dus la redefinirea curriculei şcolare pentru a accentua valorile comune şi a asista coeziunea socială.

După atentatele teroriste de la Londra (2005), politicile multiculturaliste au fost abandonate treptat, iar accelerarea procesului de disoluţie a acestui concept a fost determinată de accederea la putere a exponenţilor dreptei.
Recunoaşterea oficială a schimbării de strategie în privinţa politicilor faţă de imigranţi s-a produs în cadrul Conferinţei de securitate de la Munchen, din februarie 2011, când premierul David Cameron a afirmat că, sub doctrina multiculturalismului de stat, Marea Britanie a încurajat diferite culturi să ducă vieţi separate, departe una de cealaltă şi de ansamblul societăţii, iar lipsa unei identităţi naţionale i-a făcut pe mulţi tineri musulmani să cadă pradă islamiştilor radicali.

Spania

Similar Marii Britanii, societatea spaniolă s-a radicalizat ulterior atentatelor de la Madrid (2004), „furia populară” canalizându-se împotriva comunităţii islamice.
Exponentul acestor sentimente a fost fostul premier Jose Maria Aznar, potrivit căruia multiculturalismul este un mare eşec, divide şi slăbeşte societăţile, nu produce nici toleranţă, nici integrare şi este unul dintre motivele insuccesului înregistrat în unele societăţi europene, iar cel mai bun mod de integrare în societate este respectarea legii în mod egal, pentru că acceptarea diferenţierii în funcţie de origine etnică sau religie este o mare greşeală.
Oraşul catalan Lerida, fief al Partidului Socialist al fostului premier Jose Luis Rodriguez Zapatero, a devenit, la 15 iunie 2010, prima localitate spaniolă care a interzis purtarea vălului islamic.

Franţa

A refuzat explicit să adopte orice politică a „modelului multicultural” de încorporare a imigranţilor ca „grup” sau „comunitate”, căutând să fundamenteze politicile de integrare pe versiunea republicană a asimilării noilor veniţi în societatea franceză drept „cetăţeni individuali”. În schimb, societatea franceză a fost descrisă ca fiind „multirasială”, „multiculturală”, „pluralistă”, „pluri-culturală”, atribute ce şi-au găsit legitimitatea în:
discursuri politice care au elogiat dreptul la a fi diferit;

asimiliarea celei mai mari comunităţi de musulmani din Uniunea Europeană, majoritatea provenind din Africa de Nord;
liberalizarea, după 1981, a legii asociaţiilor străine, care a permis acordarea de statut legal organizaţiilor care acordau privilegii „identităţilor”, indiferent că acestea erau sociale, culturale, seculare sau religioase.
Spre deosebire de situaţia din Marea Britanie, aici au existat, în 2004, controverse privind interzicerea purtării vălului islamic de către femei şi a semnelor religioase în şcoli, iar în 2005, critici privind alocarea fondurilor publice pentru înfiinţarea de moschei şi cimitire.

În consecinţă, poziţia fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy, într-un interviu acordat postului de televiziune „TFI”, din februarie 2011, prin care a afirmat că multiculturalismul este în mod clar un eşec, nu a constituit o abatere de la politica de stat referitoare la imigranţi. Şeful statului francez a susţinut că, deşi diferenţele trebuie respectate, în Franţa nu se doreşte o societate în care comunităţile să coexiste una lângă alta, fiind de preferat contopirea într-una singură, cea naţională, iar cine nu acceptă acest fapt nu este binevenit.

Protest în Marea Britanie.

Protest în Marea Britanie.

Italia

Ascensiunea la putere a Ligii Nordului şi campaniile anti-imigraţie ample desfăşurate pe spaţiul italian pe tema importului masiv de imigranţi au dus la eroziunea conceptului de multiculturalism.
În martie 2006, premierul italian Silvio Berlusconi a declarat că nu doreşte ca Italia să devină un stat multietnic şi multicultural, iar italienii sunt mândri de tradiţiile lor.

La nivelul societăţii civile, pe fondul controverselor legate de acceptarea străinilor, volumul lui Giovanni Sartori, „Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism” (2007), a pus în opoziţie pluralismul – ca bază a toleranţei indispensabile într-o societate cosmopolită – şi multiculturalismul – ca ideologie ce îşi propune să protejeze şi să încurajeze diferenţa culturală. Pentru Sartori, multiculturalismul reprezintă marele vinovat pentru eşecul de integrare a imigraţiei islamice din Europa.

Elveţia

În anii 2000, multiculturalismul a fost supus unor presiuni extrinseci procesului care a stat la baza formării statului naţional. În fapt, elementul central al acţiunilor de respingere a acestui concept a fost amplificarea opiniilor referitoare la implicaţiile socio-economice negative ale fluxului de imigranţi, mesajele fiind promovate inclusiv de către formaţiuni cu reprezentare pe scena politică internă.
Exemple în acest sens sunt campaniile anti-imigraţie organizate de Uniunea Democratică de Centru/ UDC, în 2007, pentru expulzarea infractorilor străini, sau în 2009, în contextul referendumului din luna februarie referitor la reînnoirea acordului la liberă circulaţie cu UE şi extinderea acestuia la România şi Bulgaria şi al plebiscitului care a determinat, în noiembrie acelaşi an, aprobarea unui amendament constituţional care a dus la interzicerea construirii de minarete pe teritoriul elveţian .

Perspective actuale asupra fenomenului

Afirmaţiile privind „eşecul multiculturalismului”, exprimate de lideri marcanţi ai Uniunii Europene, au generat reacţii mixte în rândul mass-media şi al societăţii civile, tonul acestora din urmă fiind preponderent critic din cauza „incompatibilităţii” percepute între caracterul multinaţional, suprastatal şi divers al UE şi „şovinismul cultural” declarat al liderilor politici occidentali, care au readus în discuţie modelul multicultural.
Convieţuirea populaţiei majoritare europene cu imigranţii a fost însoţită de o serie de fenomene sociale negative precum: apariţia unui nou tip de antisemitism; deplasarea ideologică a partidelor politice europene cu tradiţie spre extrema dreaptă a eşichierului politic; reconsiderarea ecuaţiilor politice naţionale în statele europene; dificultăţi în instituţionalizarea Uniunii Europene şi reconceptualizarea, în întregime, a politicii externe europene.

Cauze generice

Reacţia de respingere a imigranţilor, la nivel societal, îşi are rădăcinile în macro-fenomene interdependente, de natură economică, culturală şi demografică, ce definesc spaţiul european în acest moment.

1. Creşterea demografică, coroborată cu îmbătrânirea populaţiei;

Cu excepţia Irlandei, Ciprului, Franţei şi Olandei, unde creşterea naturală pozitivă a fost factorul determinant al acestui fenomen, migraţia netă a furnizat 73% din rata creşterii populaţiei. Proiecţia Eurostat pentru 2060 este de 505,7 milioane de locuitori în ţările EU-27, din care 151,5 milioane de persoane vârstnice, respectiv de 65 de ani şi peste.

2. Rata de urbanizare
Sociologul Robert Putnam a teoretizat că încrederea la nivel interpersonal sau în instituţiile statului, altruismul şi cooperarea în comunitate scad, în marile aglomeraţii urbane, pe fondul creşterilor abrupte în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei.

3. Fenomenul psihosocial de respingere

Mecanismul de coabitare creat în ţările europene între comunităţile tradiţionale şi grupurile alogene nu a creat premisele apariţiei toleranţei religioase, culturale şi rasiale.

4.Apropierea

Enclavizarea geografică a comunităţilor de imigranţi – zone distincte ale unui oraş ocupate în cvasi-totalitate de un singur grup, pe criterii etnice, conform modelului Statelor Unite ale Americii – Little China, Little Italy, Little Odessa – a fost posibilă din cauza convieţuirii în proximitate, dar nu fuzionată, a acestor grupuri distincte.

5. Similaritatea

Psihosociologii au identificat tipuri de similaritate care facilitează apariţia „atracţiei”, adică acel fenomen de valorificare, la nivel individual sau de grup, a unor trăsături considerate dezirabile. Conform acestora, similaritatea fizică – aspect exterior, culoarea pielii, a caracteristicilor sociale – provenienţă etnică, familială, nivel educaţional, statut al părinţilor, afilierea religioasă, obiceiuri legate de fumat şi băutură etc. şi cea comportamentală şi de personalitate – conformism social, valorizarea pozitivă a unui set comun de norme sociale, sincronism atitudinal, facilitează apariţia atracţiei.

Într-o Europă în care populaţia caucaziană este puternic îmbătrânită, alimentată demografic de imigraţie, unde majoritatea locuieşte în mediul urban care favorizează, printre altele, apariţia unor fenomene criminogene, şi unde falia dintre comunitatea tradiţională şi cea alogenă este în continuă creştere, tensiunile sociale vor cunoaşte o escaladare semnificativă.
Potrivit sociologilor, în 2060, profilul unui membru al elitei politice din Europa va avea următoarele coordonate: caucazian, în vârstă, din mediul urban, cu opţiune politică de dreapta. În schimb, peisajul socio-demografic al Europei va fi mult mai divers, discrepanţa între profilul majorităţii şi cel al minorităţii generând tensiuni sociale de gravitate ridicată.

Opinia publică face presiuni asupra clasei politice.

Opinia publică face presiuni asupra clasei politice.

Cauze specifice

1. Enclavizarea comunităţilor musulmane
Situaţia ar fi fost generată de lipsa de disponibilitate a populaţiei alogene, în special a celei de religie musulmană, de a manifesta deschidere faţă de valorile statelor în care s-au format şi, mai mult, de a accepta normele minimale sociale ale ţărilor-gazdă. Potrivit analistului american Timothy Savage, instituţionalizarea Islamului este un fenomen în progres în Europa, iar musulmanii din acest spaţiu se identifică, mai degrabă, cu lumea islamică din care provin decât cu naţiunile europene în mijlocul cărora se află în prezent. Cu toate acestea, musulmanii europeni doresc să se integreze şi să respecte valorile statelor în care trăiesc dar, în acelaşi timp, să-şi păstreze identitatea islamică, deoarece se tem că asimilarea în societatea europeană i-ar dezbrăca de propria identitate.

Fenomene precum radicalizarea şi extremismul au fost considerate consecinţe directe ale incapacităţii societăţilor europene de a transfera un corp de valori şi norme comportamentale către minorităţile din aceste state.
Potrivit unor statistici din 2010, în Franţa, 66% dintre cetăţeni au o atitudine negativă faţă de Islam, 23% au o atitudine tolerantă, iar 11% sunt indiferenţi. În sens invers, 41% dintre musulmani au o atitudine pozitivă faţă de nemusulmani, în timp ce 58% din musulmani au antipatie faţă de francezi.

În Marea Britanie, 23% dintre musulmani au o atitudine pozitivă faţă de cetăţenii nemusulmani, în timp ce 62% manifestă antipatie faţă de reprezentanţii altor religii.
În decembrie 2007, un studiu solicitat de Ministerul de Interne de la Berlin a relevat faptul că există o ameninţare tot mai mare în ceea ce priveşte radicalizarea musulmanilor de pe teritoriul ţării. Peste 50% din respondenţi au declarat că se simt excluşi din societatea germană şi că sunt trataţi ca nişte străini, iar 20% au precizat că au fost victime ale unor acte rasiste în ultimele 12 luni.

Dezbaterile aprinse asupra rolului Islamului în societatea europeană par a modela în mod esenţial discursul actual privind multiculturalismul. Anxietatea populaţiei faţă de manifestările fundamentalist-islamice a fost utilizată ca bază în platformele electorale ale clasei politice europene, care a folosit o retorică incisivă în scopul obţinerii sprijinului popular.

Într-o serie de lucrări publicate sub pseudonimul „Bat Ye’or”, scriitoarea egipteano-britanică Gisele Littman a argumentat că Europa este pe cale de a fi islamizată, evoluând de la o civilizaţie iudeo-creştină, cu elemente importante post-iluministe/ seculare spre Eurabia, o societate musulmană, în care majoritatea iudeo-creştină dispare cu repeziciune. În opinia sa, cel mai plauzibil scenariu indică faptul că populaţia musulmană va deveni cea mai mare minoritate din Europa, dar va rămâne totuşi o minoritate, iar succesul integrării sociale a musulmanilor este crucial pentru viitorul Europei!

2. Factorul economic

Criza economică a exacerbat sentimentele naţionaliste, lupta pentru „resurse”. La nivel individual şi statal, deopotrivă, aceasta a dus la amplificarea „egoismului” şi a intoleranţei pentru grupuri concurenţiale. Tema „imigranţilor care fură locurile de muncă” ale nativilor a fost amplu promovată în Italia, Marea Britanie şi Irlanda.

În aceste condiţii, elitele politice se află în imposibilitatea de a putea justifica deziderate cu grad mare de abstractizare, precum ideea „cetăţeniei europene” atunci când, pe termen scurt, acestea presupun sacrificii majore la nivelul propriilor cetăţeni.

3. Presiunea opiniei publice asupra clasei politice

Liderii europeni au început să răspundă unor semnale tot mai dese dinspre electorat, tentat în destule ţări de votul către extrema dreaptă, spre care se orientează în căutare de soluţii pentru probleme auto-generate de elitele politice europene.
Platformele politice care conţin elemente anti-imigraţioniste se bucură de o creştere a popularităţii, în dauna partidelor tradiţionaliste de dreapta, care au refuzat să rezolve problema controlului migraţiei, în special a celei provenind din statele musulmane.

Drept urmare, în 14 din 28 de state ale UE, partide de dreapta cu discurs naţionalist, ce variază de la moderaţie la extremism, conduc Guverne – Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Ungaria – sau ocupă poziţii importante în Parlament – Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Letonia, Slovacia, Suedia, Elveţia şi Olanda.

Consecinţe posibile

La nivel naţional

La nivel politic înalt, în multe state europene, precum Franţa, Germania, Austria, Italia, Danemarca, Marea Britanie sau Olanda, promovarea mesajului prin care se subliniază „neintegrarea” în societatea occidentală a imigranţilor, precum şi specularea, de către partidele politice cu orientare de dreapta, a tendinţei populaţiei majoritare de marginalizare a comunităţilor de străini, au făcut ca multiculturalismul să fie perceput mai întâi ca un pericol.
Criticile privind multiculturalismul vizează tendinţele de accentuare a separatismului, autonomizării, închiderii în sine şi excluziunii sociale, considerate consecinţe ale acestei ideologii.

Radicalizarea este efectul direct al acestei situaţii, atât din partea grupului supus oprobiului, cât şi a populaţiei majoritare, iar forma extremă de manifestare este violenţa. Exemple semnificative în acest sens sunt revoltele tinerilor de origine magrebiană din Franţa, din 2006 şi 2008.

În sens invers, pot fi aduse în atenţie atacurile punctuale sau chiar asupra unor colectivităţi, precum cele din Ungaria, din perioada 2008 – 2009, asupra comunităţilor de romi, soldate chiar cu victime, din Olanda, când, în contextul asasinării regizorului olandez Theo van Gogh, au fost lansate atacuri asupra unor lăcaşuri creştine şi musulmane sau din Italia, unde, în iulie 2005 şi mai 2008, au fost incendiate tabere ale imigranţilor din Balcani, nordul Africii sau estul Europei.

Accentuarea segregării unor comunităţi deja defavorizate creează, în acelaşi timp, cadrul propice pentru orientarea către fundamentalismul religios.
În măsura în care, prin multiculturalism, se înţelege reflectarea nevoii de a soluţiona problemele pe care le impun eterogenitatea etno-culturală a societăţilor europene şi revendicările diverselor grupuri locale, se pune problema statutului minorităţilor naţionale, ale cărei rezonanţe se simt mai acut în estul continentului european.

Spre exemplu, state precum Spania sau Slovacia au reacţionat la solicitările comunităţilor etnice de pe teritoriul lor în mod diferit. În 2006, Catalonia a devenit regiune autonomă în cadrul statului spaniol, în timp ce, în Slovacia, programul formaţiunii Unitatea Naţională Slovacă prevedea, ca obiective, înăsprirea condiţiilor de imigrare şi sistarea afluxului de imigranţi, respectiv rezistenţa în faţa multiculturalismului şi islamismului.

La nivel european

Invocarea eşecului multiculturalismului aduce în atenţie subiectul regândirii „proiectului european”. Argumente în acest sens sunt realitatea faptului că acceptul occidentalilor pentru imigranţi, indiferent că provin din spaţiul european sau din afara sa, este redus, dar şi simptomatologia rasismului şi a intoleranţei xenofobe.

În aceste condiţii, una dintre dilemele fundamentale ale UE, aderarea Turciei, s-ar putea soluţiona în sensul indus de Franţa, Germania sau Grecia, alimentând opiniile turcoscepticilor din spaţiul comunitar. Consecinţele viitoare ale unei astfel de evoluţii ar putea fi distanţarea Ankarei de partenerii occidentali tradiţionali.

Într-un scenariu similar, blocarea politică a canalelor de imigrare, pentru a opri extinderea demografică a comunităţilor alogene, poate degenera în conflicte sociale în statele de origine a fluxurilor migraţioniste.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

10 + thirteen =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te