1
2
3
4

26 de sate din Munţii Apuseni se vor şterge de pe hartă.Cu fiecare an, moţii se împuţinează şi cei mai mulţi pleacă de tot. Proiectele României pentru ei sunt toxice sau nu sunt deloc. Au trecut aproape două secole de când s-au ridicat la chemarea lui Avram Iancu împotriva duşmanilor străini. Acum, duşmanii lor sunt mai de-aproape, din propria ţară. Despre moţi s-a vorbit doar când s-a prăbuşit un avion în pădurile lor. Au fost descoperiţi cu acea nefericită ocazie şi prezentaţi ca o curiozitate. După aceea s-a lăsat iar, nepăsarea.

Se ridică aburul din pământ, aerul tremură ca un fum şi miroase a cal, a om, a lână şi iarbă. Târgoveţii au ajuns de dimineaţă, au legat caii de opritori, vacile cu viţeii lângă ele, acoperite cu pături înflorate din lână, acum şterse de ploi. Au dat o raită prin târg să vadă cum e piaţa, care sunt preţurile şi apoi s-a tras fiecare la vitele lui, să aştepte muşteriii. De patru-cinci ori pe an se face târg mare la Câmpeni. Primul e odată cu topirea zăpezii, cam pe când încep oile să fete. Târg de vite, de porci, de lemne, târg de de toate. Bătrânul Nicolae îşi dă vaca, cu viţel cu tot. Cere „douăşcinci de milioane vechi”, de s-o arăta cineva care să i-o ia. O are de şase ani şi n-ar da-o, pentru orcât, dar nu mai poate umbla după ea, de când baba i s-a îmbolnăvit. Un negustor străin, nu pare de prin partea locului, vine, o vede, o pipăie la spată, e grasă, e bună, o ia. Îi dă „22”. Bătrânul se lasă şi face. Numără banii, o dezleagă, i-o dă, aproape pe tăcute. Nu se uită când omul porneşte cu vaca lui spre camion. Se întoarce cu spatele şi porneşte spre mesele unde stau deja moţii sloboziţi de grija animalelor la un pahar de jinars şi aşteaptă micii sfârâiţi pe cărbuni. Bea şi tace. Cu banii de pe Vioreaua lui o să-şi aranjeze groapa şi lasă ceva pentru cele trebuincioase atunci. Dacă are drum lung până acasă? Nu, nu mult, acolea, după deal, vreun ceas-două de mers cu picioru’. Până la plecare, omul mai bagă în raniţă un kil de zahăr, o halviţă pentru bătrână, un piaptăn de os şi o lanternă.

Urmaşul lui Horea, cu spatele la televizor

Lângă gardul din marginea târgului, mai spre apă, ţine de dârlogi un cal roşcat cu coamă gălbioară, un moţ între două vârste. E stră-stră-strănepotul lui Horea. Nu ştiu câţi de ”stră” să pun, nici el nu ştie. Iosif Todea a moştenit pământurile şi pădurile şi căşile lui, în curtea aceia locuieşte şi acum, casa lui Horea fiind în curte cu a lui. O mai deschide la vizitatori, când are timp.

Urmașul lui Horea

Urmașul lui Horea

Acum a venit cu caii, are patru, dar Blondu îi e mai drag ca toţi. „E deştept, nu tot calu’ înţelege ce-i spui, da’ Blondu e deştept ca omu’, numa’ nu vorbeşte, da’ ştie tot! Merg cu el la pădure, îi spun: faţa sus, şi Blondu ridică faţa şi salută oamenii cu care ne întâlnim, îi spun la trap, trap e, nu încurcă niciodată comenzile. Poate că s-o învăţat cu mine, cu vorba mea, că-l bat la cap cât suntem plecaţi, îi spun tot felu’ de lucruri, ce-mi trec prin minte”. L-ar da şi nu l-ar da. Aşa că cere patruzeci, parcă ar avea un gând ascuns: poate aşa nu i-l ia nimeni.

Cum e viaţa? „Frumoasă, mie îmi place! Am fost zece fraţi la părinţi, ei au plecat cu ai mei ăi bătrâni cu tot, în Banat. M-au luat şi pe mine. Da n-am putut sta, nici două săptămâni că a dat o boală în mine, nu puteam bea nici apă! Nu-mi plăcea apa lor clocită de la şes, m-a lovit o durere de stomac, făcusem oarece. Am venit acasă, la Fericet, unde v-am spus, în comuna Horea, la căşile noastre. Am întrebat o femeie ce să fac cu durerea mea şi mi-a zis să mănânc mâzgă de pe copac şi aşa am făcut. N-au trecut câteva zile şi gata, mi-a trecut cu mâzga aia! Uite aşa, o iei de pe copac umedă, dimineaţa, când e rouă şi o mănânci pe stomacul gol.”

Iosif Todea are soţie şi trei fete, măritate toate, la casele lor, tot în Horea. Acum nu mai ştie câţi ani în urmă l-a lovit o paralizie, doctorii i-au zis accident. A rămas ţintuit la pat o grămadă de vreme. Nu putea mişca o mână şi un picior. Dar într-o zi şi-a zis că n-o rămâne în pat şi s-a ridicat. A ieşit în curte, a tras aer în piept şi, cu o bâtă în care se sprijină şi acum, a pornit la treabă. Mâna i-a rămas cam moale, o ţine mai trasă pe haină în sus, parcă să nu se vadă, piciorul îl ascultă cât să meargă şi să se poată urca în căruţă. Vine de la 40 de kilometri de târg şi, dacă vinde un cal, doi, e mulţumit.

„Cum eram mai demult şi cum suntem acum? Apăi, diferenţa e că eram mai veseli. Eu nu ţin minte să fi suferit de ceva! Aveam de toate, ne iubeam, eram totuna. Acum oamenii nu se mai iubesc, şi copiii merg pe cărări separate la şcoală, cu capetele în jos, nu vorbesc unii cu alţii! Noi nu eram aşa, mergeam cârd, toţi pe un drum şi ne veseleam împreună! Acum au telefoane, televizoare şi nu mai vorbesc unii cu alţii! Eu nu mă uit la televizor, mă interesează doar vremea!”

Se aşază mai bine în baston, pe mâna bună şi-şi aduce aminte cum i-a născut femeia lui primul copil: „Am furat-o de la părinţi, că mi-o plăcut tare de ea. Pe la noi, aici, oamenii se iau de drag sau nu se mai iau! Am dus-o acasă şi la 17 ani a rămas grea. Când au început durerile, eram numai eu cu ea în căsuţa din sus, pe deal. Ce să fac, am luat nişte crăci de brad, le-am unit cu o pătură şi am pus-o pe ele, şi aşa am tras-o până jos, pe munte, la ai mei, la ceailaltă casă. Dar când am ajuns jos, femeia mea născuse deja, era gata, şi pruncu era pe crăcile de brad!”

Se uită în zare, aproape că e amiaza, ar trebui să plece spre casă, acolo „unde o căzut avionu”. Blondu ridică şi el capul, atent la gândul stăpânului.

Moţul bun, la o margine de drum

În târgul din oraş e încă forfotă. A ieşit şi tocilarul cu şlaifărul lui cu roată, la ascuţit cuţite, bricege, topoare. Are maşinăria de la străbunicu-su. Nu vrea să-şi spună numele, „e neinteresant pentru restul lumii!” . Ia doi lei de cuţitul ascuţit şi mai scoate cu ocazia asta maşina cu roată din casă, să o vadă târgul.

Văsarii cu linguri, fluiere, umeraşe, cobiliţe stau lipiţi de zidul podului, iar marfa şi-au răzimat-o cu grijă de balustrada de tablă. Trec oameni şi maşini, se şterg de ei. Prăfăraia drumului se pune pe lingurile albe de brad, ca neaua. Un ciopor de copii se opreşte la fluiere. Iau câteva şi pe motiv că le încearcă suflă şi suflă şi se uită unul la altul, e limpede că le place. După ce-şi fac pofta, recunosc că ei sunt muzicanţi de acasă, cântă şi la taragot. Nicodim Cârşa din Poiana Vadului dă fluierul cu 10 lei. A vândut unul de azi dimineaţă. De ce stau ei, lemnarii, pe marginea drumului? Pentru că piaţa e ocupată cu zarzavaturi şi florăraie, cu marfă de magazin, lighene de tablă, bidoane de plastic, lanţuri şi roabe. Iar locul în piaţă costă, acum nu mai e la liber, piaţa e privată. Lângă tomberonul de gunoi, o instalaţie de lemn cu patru picioare ca o broască ţestoasă îşi aşteaptă curioşii. Este o invenţie locală pentru presat telemeaua. Pe măsuţă, tot în dosul acela, un moţ vinde slană afumată, de casă. Carnetul lor de moţi, dat pe vremea lui Ciorbea, nu-i mai ajută deloc, ar fi liberi să vândă fără plată, dar în spaţii publice nu în pieţele care acum au devenit private. Aşa că moţii se aşază cu marfa lor mai pe la margini, prin colţuri, pe unde nu-i alungă nimeni.

Singurãtatea, ca o formã de fericire

Doamna Ileana are patru vaci, trei porci, găini, un bărbat, un fecior în casă, neînsurat, doi băieţi prin lume şi o fată la Alba. Dar ea, Ileana lui Pătruşel, aici s-a născut, aici e şi acum. Are o vorbă repede, sănătoasă. Şi acum este o femeie frumoasă. Casele îi sunt curate ca lacrima, trei într-o ogradă, pe partea de vest a Arieşului Mic într-un cătun din comuna Avram Iancu. Ştie tot ce se întâmplă în lume, dar lumea largă n-o ispiteşte. Aici e fericită. Stăm la o cafea într-o bucătărie modernă, cu apă curentă, gresie şi maşină de spălat. Ca la oraş. În colţ picură zerul din săculeţul cu brânză într-o cofă de lemn. Dă perdeluţa de la bucătărie la o parte şi se uită pe fereastră. „Primăvara, când te uiţi pe câmpuri, în jos spre apă, sus la pădure, spre Muntele Mare , spre Biharia, şi vezi totul scăldat în soare, auzi cucu şi pasările cântând îţi vine aşa o poftă de muncă, de viaţă, ceva nemaipomenit! Ai o forţă în tine că poţi răsturna munţii!”

De ce sunt moţii scumpi la vorbă? „Pentru că au fost trădaţi. Au fost minţiţi de toată lumea, nu mai au încredere! Eu am trăit în timpul comuniştilor şi despre ei pot să vă spun, dar tata se plângea de ăi de dinainte şi bunicu de cei şi mai de demult! Ţin minte cum plecam după pâine, aveam copiii mici şi nu aveam ce să le dau, nici făină nu aveam de unde să cumpărăm, era pe porţie. Dar luam autobuzul, Foamea îi zecea, şi plecam la Deva. Ne aşezam la coadă, la Alimentara, primeam două franzele, le plăteam şi treceam după colţ, într-o ascunzătoare unde lăsasem sacii, le puneam şi ne întorceam la coadă. Mai luam două franzele, le duceam la saci şi tot aşa până le umpleam, că trebuia să ne ajungă o săptămână. Mă simţeam umilită, cum să mă ascund ca o hoaţă, când noi munceam şi dădeam cotă din munca noastră la stat? Noi dădeam ouă, lapte, şapte sute de litri pe cap de vacă, porci, fân! Eram slugile statului şi statul ne ţinea la coadă după o franzelă pe care trebuia să o ascund! La revoluţie am visat aşa: ooo, ce bine o să fie! O să facem aici o făbricuţă de lapte, una de mobilă, un abator şi noi o să creştem animale şi o să culegem fructe şi bărbaţii noştri, tâmplari de meserie, vor face mobilă şi copiii noştri or lucra aici ca ingineri şi contabili şi vor trimite carne, lapte, brânză, gemuri peste tot în ţară şi vom trăi cu toţii ca în rai! Dar n-a fost aşa! N-a fost! Am gătat cu visul meu, în doi-trei ani l-am uitat! Am luat cu bărbatu’ meu vasele ce le făcea cu mâinile lui, tocitori, cobiliţe, doniţe şi le puneam în remorcă şi porneam prin ţară. Am fost în târguri, numai picioarele mele ştiu pe unde! Dădeam vasele şi luam bucate, făină, grâu, dar făceam şi bănuţi cât să ţinem copiii la şcoli. Mi-a plăcut! Vedeam locuri şi oameni, dar tot mai bine era acasă la noi, când mă întorceam de pe ţară, respiram aer de munte şi beam apă de pe stâncă, parcă înviam!”

Soţul doamnei Ileana, Pătru Fiţ, a lucrat la mina de uraniu de pe Biharia, 15 ani. Apoi, când mina s-a închis, a fost pensionat şi lăsat acasă. S-a apucat de vase din lemn, că ştia să le facă de la părinţii lui. A mai făcut o casă în curte, a crescut vite, le-a vândut, a făcut ţuică de prune, brânză, le-a vândut. A trăit. A avut noroc şi cu nevasta, a nimerit-o bine. De la câteva case mai încolo. „Muierea e cheia căşii la moţi! Fără ea, mori!”, spune domn Petru când nu-l aude.

Spre seară, la masă, domn Petru ne povesteşte cum s-a întâlnit cu ursul. O dată cu unu’ mic, a trecut calea şi a mers mai departe, nici nu s-a uitat la el, apoi, într-o seară când s-a oprit să rupă nişte urzici pentru porci, cum era sub un dâmb, a ridicat ochii şi ursu’ drept în faţa lui! Mare cât o namilă. „I-am zis, «Ce faci Domn Martin?» Nu m-a băgat în seamă, s-a întors cu spatele şi a plecat mai departe. Nu, nu mi-e frică de animale şi în general, moţilor nu le e frică de animale, mai frică le e de oameni!”

Găina, Cloşca şi câteva secrete

În sobă duduie focul, din lemnul de brad ies scântei în lumina lunii care intră fuioare, pe fereastră. De ce le e frică oamenilor de oameni? „Pentru că ei aduc răul, aşa cred moţii”, mă lămureşte învăţătorul. Şi aflu într-o seară de sfârşit de iarnă, povestea Muntelui Găina. „Se făcea că acolo sus, în zare, uite, unde e şaua aia întunecată, trăia o găină cu ouă de aur. Ea se transforma din când în când în zână şi le dăruia oamenilor aflaţi în nevoi câte un ou de aur. Şi oamenii ieşeau la liman. Tot ea le dădea tinerilor îndrăgostiţi câte un ou de-al ei ca să pornească cu ceva în viaţă. Era o Zână bună, pe care puteai să te bizui. Dar se spunea, şi toţi moţii ştiau asta, că dacă te lăcomeşti şi o cauţi să-i iei toate ouăle, se supără. După o vreme în care oamenii şi Găina cu ouă de aur din Munţii lor trăiau în mare îngăduinţă, nişte străini de departe au aflat secretul. Şi cu ajutorul unor localnici mai slabi de înger au furat ouăle de sub găina muntelui. Atunci, găina supărată şi-a luat zborul şi a plecat dincolo, la Roşia Montană. De atunci, nu mai este aur pe Munte, dar i s-a spus Muntele Găina. A rămas obiceiul de a se întâlni acolo toată suflarea moţească, în cea mai lungă zi a lunii iulie, duminica de dinaintea Sfântului Ilie. Acolo o aşteaptă să se întoarcă cu ouăle ei. Aşa se spune… e o legendă.”

Acolo, pe Muntele Găina bărbaţii aveau misiunea lor, secretă. Seara, la lumina focurilor, discutau planurile de luptă, luau decizii, hotărau ce aveau de făcut peste vară. Se spune că şi porecla lui Cloşca de aici venea, de la faptul că pe Muntele Găina îi aduna pe moţii şi hotărau ce trebuie să facă. Era ca un cod de luptă.

Acum Găina de aur e la Roşia. Înţeleg ce vrea să-mi spună legenda învăţătorului. Dacă vine cineva, vreun străin lacom să-i ia toate ouăle de aur, poate pleacă şi de acolo. Şi tot în hârtiile pe care mi le lasă, găsesc „Proclamaţia de la Câmpeni”, din 19 octombrie 2013, unde s-au adunat peste 2.000 de moţi să ceară încetarea planurilor de exploatare de la Roia Montană. Alături de ei n-au fost nici primarii Munţilor, nici politicienii.

Umbra prezicătorului la Avram Iancu

Dimineaţa la munte e răcoare, ba chiar de-a dreptul frig. Soarele se ridică, dar nu încălzeşte, e şăgalnic, de aia se zice, „la răsărit moare ţiganul”! Învăţătorul e gata să plece pe jos la şcoală, are de mers pe cărare vreo doi-trei kilometri. Mult mai puţin decât altădată când mergea sus pe Plai sau la Bădăi! Paisprezece ani a urcat şi coborât muntele! Acum nu mai sunt şcoli acolo, nu mai sunt nici oameni. Pe Plai stă Alexandriu Rocotea care are 95 de ani şi un Gomornic scris cu „potcoave” în care citeşte viitorul. Iar mai sus, la Bădăi, Traian lemnarul cu părinţii şi dincolo de el, sus de tot, la ultima casă, doi bătrâni singuri.

Pornim pieptiş pe munte spre Biharia, să-i cunoaştem pe ultimii oameni care mai stau cu cerul pe umeri. Pe bătrânul Alexandru nu-l găsim. Casa lui e închisă cu lacăt, unii spun că ar fi la fiică-sa. Dar se întoarce el într-o vreme, că nu poate trăi în altă parte. Urcă şi coboară muntele când vrea el, se împuterniceşte cu un rom de la prăvălie, pune raniţa cu pâine în spate şi urcă muntele acasă la el. Alţii spun că l-au văzut ultima dată vorbind în dodii: „Nu ştii dacă glumeşte sau vorbeşte serios, dar a zis că se duce pe Muntele Găina să-şi aducă caii acasă. Altcineva a spus că ar fi vrut să mai vadă o dată Găina înainte să moară, că ştie în capul lui că nu mai are cai! Poate aşa vrea el să se ducă, singur, de pe Găina”. Alexandru Racotea apare şi dispare din poveştile lor ca o fantomă gârbovită care ştie mai multe decât toţi şi umblă pe munţi fără vreo greutate. Ştie şi cum a fost pe vremea Iancului şi în războiu în care a fost şi cum va fi lumea de aici încolo. Dar acum casa lui e închisă cu lacăt, semn că nu e de bine.

Drumul primarului

Te ridici pe munte odată cu soarele şi ochiul îţi alunecă pe spinările cafenii, calde, ale muntelui îmbunat. Nu poţi merge pe drumul de tractor, făcut de primar în anii din urmă, că-i plin de hârtoape şi noroi, nu-ţi poţi dezlipi picioarele din huma lipicioasă. Dar cauţi alte cărări, mai scurse.

Pe plai vedem o cruce de lut, vopsită în albăstriu. Se spune că moţii îşi sapă o groapă în grădină, de toamna. Dacă o fi să li se întâmple ceva, să nu rămână neîngropaţi că drumul spre cimitir e greu prin omăt, iar pământul va fi fiind îngheţat tun.

Constantin stă rezemat de gard şi suduie drumul şi pe cei care duc lemne cu camioanele: „or făcut hârtoapele astea ca să care lemne pentru patroni, trec camioanele zi şi noapte, da au zis că-l fac pentru noi! Care noi, că nu putem mişca picioru prin noroiul lui, trebuie să ocolim pe câmpuri cu iarbă ca să răzbim. Dar l-au trecut în contul nostru!”

Moţii nu vorbesc despre păduri, nici despre primari, nici despre pădurari. Evită întrebările. Trebuie să fie unul „mai dus de-acasă” ca să-l ia gura pe dinainte. A intrat o frică în ei, aşa cum era pe vremea stăpânirii străine. Îţi şoptesc doar între patru ochi şi cu promisiunea că nu vei spune nimic, despre noua ciocoime. Pădurarii, patronii, cum le spun ei, primarii şi vreo-doi-trei şmecheri locali formează noua burghezie a munţilor. Se văd de departe: au case portocalii, cu etaj, maşini tari, tractoare, bec în poartă, telefon mobil şi un fel superior de a trata lumea. Copiii lor sunt bine plasaţi în marile oraşe.

Nu mi-e frică de animale și în general, moților nu le e frică de animale, mai frică le e de oameni”, Pătru Fiț, moț din Avram Iancu.

Nu mi-e frică de animale și în general, moților nu le e frică de animale, mai frică le e de oameni”, Pătru Fiț, moț din Avram Iancu.

Deasupra lumii

Pe Traian Bădău îl găsim în atelier cu tatăl lui. Şlefuiesc nişte căniţe de brad. Hârşc, hârşc, trag cu un cuţit ondulat peste carnea albă a lemnului. După ce le închearbă ca lumea, le smălţuiesc cu flori din cui ars şi apoi le vinde prin târguri. Se bea apă din ele şi miros a aer curat, a brad şi-a munte. Râde şi povesteşte bucuros de oaspeţi. De la începutul iernii n-a mai urcat nimeni până la el. Vara vin, dar cum e acum, nu! Astă vară au fost nişte tineri nemţi, vrei 16, cu profesorii lor. Şi-au pus corturile pe poiană şi veneau câte unu, câte doi la el în atelier, să înveţe meserie. Unora le mergeau mâinile ca lui, dar alţii nu reuşeau nici să ţină cuţitu ca lumea.

În magazia pentru „lucrături”, care e făcută din bârne anume şi acoperită cu şindrilă, ca să se aerisească şi să nu facă niscaiva condens, pusă în bătaia vântului, are şi doniţe mai mari, la 6-7 litri şi tulnice, mici şi mari. Le taie vara din anume brad, de pe stânci, doar de el ştiut, iarna le şlefuieşte, le leagă cu jneapăn şi le decorează cu ţinte înflorate. Apoi, mama lui, Cornelia, le găureşte cu fierul încins, răsucit bine în miezul lemnului. Lemnul tulnicului miroase dumnezeieşte şi-ţi lasă un gust dulce-aromat pe buze. Este felul lui de a te vrăji. Traian şi părinţii lui bătrâni sunt ultimii de pe partea asta de munte care mai fac tulnice.

Tulnicul are întotdeauna semnal

Tulnicul nu e un instrument muzical, aşa cum am crede. A fost inventat pentru ca moţii să se cheme cu el, dintr-un vârf în altul de munte, la nunţi sau înmormântări. Din tulnic se anunţa moartea cuiva, chemarea unor rude în vizită, pierderea vitelor, un incendiu sau îşi chemau drăguţul la întâlnire. Femeile foloseau de obicei tulnicele, pentru că ele rămâneau acasă şi aveau nevoie să dea semnale de primejdie. Moţii folosesc tulnicul şi acum, pentru că-n Munţii Apuseni telefoanele mobile nu au semnal. Primăria promite o antenă Orange, pe Găina, dar abia la vară. Până atunci, cei rătăciţi pot urma sunetul tulnicului şi aşa ies la limanul pădurii. Chiar şi în cazul accidentului aviatic, spun sătenii, se putea folosi sunetul puternic al tulnicului care ar fi ajuns de oriunde, la victime, pentru ca apoi, ei să poată spune, prin telefon, din ce parte îl aud.

Dacă întrebi un moţ unde stă alt moţ, o să-ţi spună, „colea, după deal, ajungi minteni!” Dar sigur nu vrei să ştii ce înseamnă „colea”! Spaţiul şi timpul pentru ei se măsoară mai strâmt, mai iute, altfel li s-ar speria gândul că vecinul lor e peste muntele din faţă, preţ de un ceas de mers în sus. Ajungem târziu la ultima casă locuită de pe Bădăi. Sub noi se întind acum văile şi coamele Munţilor Apuseni, ca nişte elefanţi adormiţi. Vântul şuieră lung, îţi intră în suflet ca un spin. Elena Avram se apropie încet, pe cărare, cu două bidoane de apă. Are 78 de ani şi moşul ei 80. Cară apă „de colea, de la izvor, nu departe”. Dar oricât te-ai uita după el, nu-l vezi. Pe prispa casei are o farfurie cu mere, alături un ştergar cu tăiţei galbeni, aurii, mirosind a ou şi grâu. Are un singur băiat, la Câmpeni. Vine şi le mai aduce câte ceva, dar şi moşul ei poate. Acum e la prăvălie, acolea, aproape, trebuie să vină de amu. Elena Avram, ca şi Cornelia, Ileana sau Leontina, ca şi Traian sau Emil, învăţătorul, au ochii albaştri-verzui, părul cânepiu şi obrazul înflorit de vânt. De ce stau aici? Pentru că aici s-au născut, aici aşteaptă fiecare vară. Una după alta, cu florile şi bunătăţile ei. Iarna e doar un răgaz de aşteptare până vine vara. Când erau mici, mergeau la şcoală iarna cu schiurile, la apă sau la animale, tot cu schiurile, iar bărbaţii lor cu schiurile porneau la lucru, la mină, pe Biharia.

Pe drumeagul un pic zvântat de vânt, spre apus, vine şi Aurel Avram, bătrânul ei. Are o raniţă de pânză kaki în spate, ca de armată. Vreo 12-15 kile greutate. Are acolo făină, ulei, zahăr… Vine de jos, din sat, de acolo de unde ei spun că este atât de aproape că aud câteodată clopotele bisericii. Şi-n fiecare duminică coboară muntele la slujbă şi-l urcă iar, cu rugăciunile în gând.
Pe uşa grajdului şi-a scris numele şi anul în care l-a încherbat. Dacă o fi să nu mai fie nimic după el, măcar să se vadă cine a trăit pe aici.

Doamna Ileana spune, dar a spus şi Alixandru din Gomornicul cu potcoave, când în iarna asta s-a înroşit cerul ca flacăra, pe tot cuprinsul lui, de s-au speriat şi paserile, că se va întâmpla ceva, se pregăteşte ceva în ţară. S-a mai văzut atâta cer sângeriu doar înainte de revoluţie.

Maria Fiţ are 84 de ani şi trăieşte singură. Doar de doi ani nu mai are vacă. Dar şi acum ia câteodată găleata cu mâncare şi se duce la grajd. Intră şi se uită uimită: cum, eu nu mai am vacă? I se pare de neînchipuit.

Maria Fiţ are 84 de ani şi trăieşte singură. Doar de doi ani nu mai are vacă. Dar şi acum ia câteodată găleata cu mâncare şi se duce la grajd. Intră şi se uită uimită: cum, eu nu mai am vacă? I se pare de neînchipuit.

Munţii de prin alte părţi

România nu este o ţară mică şi nici uniformă ca relief, ar putea avea beneficii multiple exploatând avantajele naturale. Dar se întâmplă exact invers, avantajele devin handicapuri. Sinteza vă prezintă un exemplu de bune practici comunitare dintr-o altă parte a continentului.

„Austria este o ţară alpină şi, oriunde te-ai afla, nu eşti departe de munţi. Se spune că o parte din sufletul austriecilor trăieşte în munţi şi de aceea pe cărările alpine alături de turişti străini sunt şi localnici, tineri la orice vârstă, pentru care muntele înseamnă chiar viaţa” aşa este descrisă Austria montană într-un ghid turistic promovat on-line.

„O vastă reţea de cărări prin munţi, continuă descrierea, aproape 40.000 km, transport pe cablu şi sute de cabane montane sunt administrate de diverse asociaţii alpine, care pot oferi şi ghizi sau servicii de transport al bagajelor, pentru a face călătoria mai uşoară. În aerul proaspăt al munţilor, niciun drum nu e prea greu, mai ales când ştii că din vârful muntelui vei vedea o panoramă senzaţională, iar o cabană veselă şi primitoare te aşteaptă cu cea mai gustoasă mâncare din lume, cu o halbă cu bere rece pe care trebuie să o ciocneşti spunând Grüss Gott şi cu un inegalabil ştrudel cu mere şi frişcă.

Austria

Austria

Se fac drumeţii pe jos, cu bicicleta, motocicleta şi cu calul, sau se pluteşte deasupra văilor cu deltaplanul, cu planorul, cu balonul cu aer cald sau cu orice altceva ce te poate ţine în aer pentru a admira măreţia Alpilor. În zilele în care te simţi prea obosit pentru munte, poţi face o plimbare prin oraşele cu vechi centre fermecătoare, clădiri pictate în culori pastelate şi cascade de flori la ferestre.

Sezonul turistic durează practic tot anul, dar turismul de vară aduce profituri chiar mai mari decât cel de schi, iar cea mai aglomerată perioadă a verii este din iunie până în luna august, când sunt şi cele mai multe evenimente culturale, festivaluri şi târguri săteşti. În perioada aceasta, hotelurile, pensiunile sau fermele rurale au oferte speciale pentru familiile cu copii, pentru tineri sau studenţi şi oferă facilităţi şi echipamente pentru practicarea sporturilor sau a activităţilor montane.”

Duşmanul s-a mutat în palatul din sat

În comuna lui Avram Iancu din Munţii Apuseni nu este nicio pensiune, nicio cabană, niciun loc de popas pentru turişti. Niciun mijloc de transport spre vârfurile munţilor. Are 33 de sate răsfirate , vreo 1.600 de moţi şi niciun ungur printre ei. A fost unul pe la 1902, dar s-a pierdut urma lui. Dacă-l întrebi pe primar de ce, îţi răspunde scurt: poate nu le-o plăcut, străinilor nu le place la noi, că-i greu! Clădirea primăriei este un imens palat portocaliu, plin de gresie şi marmură, cu mochete şi fotolii de piele, iluminată din toate unghiurile, toată noaptea. Cât priveşte strategia de dezvoltarea a comunei pentru 2014-2020 la care se lucrează acum, primarul Sandu Heler spune că nu are încă nicio idee.
Dacă le spui moţilor că stau pe un munte de comori, se uită lung la tine: sigur, ştiu şi ei asta, dar comorile n-au fost niciodată ale lor! Iar când ajungi să pomeneşti de viitor, moţii îţi răspund enigmatic: „Dacă ar mai fi un Avrămuţ acum!”

Într-o duminică, după ziua aceea de târg, peste 125 de protestatari atât localnici din Câmpeni, cât şi din alte localităţi din zona Munţilor Apuseni s-au adunat în centrului oraşului, iar apoi au pornit într-un marş pe străzi scandând lozinci precum „Uniţi salvăm Munţii Apuseni”, „Moţii nu vor cianură” sau „Salvaţi Roşia Montană! Salvaţi Munţii Apuseni!”, a transmis o agenţie de ştiri.

Protestatarii au purtat steaguri tricolore  și pancarte cu mesaje împotriva proiectului minier.

Protestatarii au purtat steaguri tricolore și pancarte cu mesaje împotriva proiectului minier.

 

Protestatarii au purtat steaguri tricolore, pancarte cu mesaje împotriva proiectului minier, dar şi afişe cu portretele lui Avram Iancu şi Horea. Oamenii au spus că au ieşit în stradă pentru a susţine că Munţii Apuseni se pot dezvolta şi prin soluţii economice alternative precum turismul, prelucrarea lemnului sau creşterea animalelor, iar proiectul de la Roşia Montană ar distruge aceste activităţi economice şi mici afaceri. De asemenea în cadrul acţiunii participanţii au strâns semnături pentru susţinerea includerii localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO.
Protestul a durat peste două ore, acţiunea fiind autorizată şi monitorizată de Jandarmeria Alba.

Moţii şi ţopii

Studii istorice interbelice s-au ocupat îndelung de originea moţilor sau ţopilor, care au fost identificaţi ca fiind urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal. Numirea de moţi, spun aceste studii, vine de la „chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obiceiu dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în ţara Moţilor”.

Denumirea de ţopi pare a deriva din cuvântul german Zopf, care înseamnă tot chică. Povestea spune că funcţionarii austrieci de pe vremuri îi dispreţuiau pe moţi şi îi numeau Zopfiger Walach („Valah cu chică”), s-a perpetuat astfel porecla de ţop.

Mai demult, moţii purtau numele de ţopi după teritoriul pe care îl locuiau – dintre Mureş şi muntele Bihariei – şi care se numea Terra Tzopus. În fruntea acestui teritoriu, adică ţinutul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, se afla un voievod român, care numai pe la începutul veacului XV şi-a pierdut neatârnarea faţă de regii Ungariei.

Denumirea de ţopi se întâlneşte şi în descrierea Ardealului făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959), care în veacul al X-lea le zicea Tzopon.

Ovidiu Densusianu credea că moţii ar fi de origină alană, deoarece Alanii au năvălit în Ardeal prin veacul al cincilea şi n-au lăsat nicio urmă evidentă în presupuşii lor continuatori de azi.

Casa în care s-a născut Avram Iancu, acum muzeu în comuna cu acelați nume.

Casa în care s-a născut Avram Iancu, acum muzeu în comuna cu acelați nume.

Vasile Glodariu, susţinea cum că moţii ar fi de origină celtică. Răposatul profesor îşi întemeia această convingere pe simpla denumire a satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu o denumire identică se găseşte şi în Scoţia, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămăşiţe de ale vechilor celţi.

Această teorie era împărtăşită de altfel şi de I. Guiart, profesor francez la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, acesta afirmând că originea francezilor şi românilor este una şi aceiaşi, adică celto-galică, putând fi consideraţi şi unii şi alţii drept celţi romanizaţi.

Vasile Pârvan confirma şi el teoria în Getica: „În momentul când Romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al Celţilor, supunându-i şi pe aceştia, din Gallia şi până la gurile Dunării, formelor de viaţă romane, Dacia era perfect pregătită să devie şi ea romană. Romanizarea Daciei se anunţase dealtfel antropo-geografic încă dela anul 1000 înainte de Christos, când cultura villanoviană îmbrăţişa şi întreg masivul carpatic. Celţii au mijlocit însă apoi şi elementele materiale ale culturei greco-italice, iar Romanii au tras concluziile atât etnografice cât şi spirituale”.

Profesorul Tache Papahagi, în studiul intitulat „Cercetări în Munţii Apuseni”, spune că: „raportând această frântură etnică daco-romană, adică Moţii, la întregul românism, prima şi cea mai importantă constatare, pe care o putem face, este că atât psichologiceşte, dar mai ales din punctul de vedere al fizicului şi al geografiei umane în general, Moţul reprezintă o entitate aparte, caracteristică şi care nu prezintă asemănare frapantă cu nici o altă ramură românească decât numai cu Istro-Românii. Chiar din prima călătorie făcută în Munţii Apuseni, tipul Moţului mi-a reamintit pe cel al Istro-Românilor, pe cari i-am vizitat în 1919. La această asemănare vine să coroboreze şi laturea linguistică şi anume rotacismul”.
Singurele populaţii de origine romană cu această particularitate lingvistică a rotacismului, care consistă între multe alte schimbări şi reguli fonetice în înlocuirea consonantei ”n” prin ”r”, sunt moţii şi românii istrieni de pe coasta Dalmaţiei, dintre Fiume şi gara Sf. Peter (câteva sate de la poalele muntelui Magiore). Această particularitate lingvistică se întâlneşte, la moţi, numai în comunele situate pe văile Arieşul Mare şi Arieşul Mic, din sus de Câmpeni.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR