Românul cu cea mai înaltă funcţie la NATO: „Ne adaptăm rapid și în profunzime”  

Interviu cu Sorin Ducaru


E o căldură de cad păsările din cer, o vară cum n-a mai fost alta. La Râșnov , temperaturi cu două grade mai puţin, liniște. În singurul cinematograf din oraș, o clădire fără ferestre, ca un hambar pentru fân, are loc un festival – școală de vară – eveniment – conferinţă. În oraș a venit și ES Ambasodorul Sorin Ducaru, acum adjunct al Secretarului General NATO. De dimineaţă și-a dus părinţii la un control medical la Brașov. S-a întors în timp util ca să vorbească, în cinematograful – hambar, rășnovenilor și alesului auditoriu venit din Capitală, despre mersul lumii. De mâine își va vizita verii. Aici a copilărit. Când e plecat îi e dor de prieteni, de rude, de chitară, de acordeon, de munţi.

Nivelul de coordonare şi de unitate în ce priveşte răspunsul la criza ucraineană a fost neaşteptat, inclusiv pentru Rusia

Nivelul de coordonare şi de unitate în ce priveşte răspunsul la criza ucraineană a fost neaşteptat, inclusiv pentru Rusia

Ne retragem pentru discuţia noastră pe o terasă – la o masă alăturată îl așteaptă profesoara sa din facultate. Are să-i spună ceva. Stă răbdător și o ascultă. Nu are gardă de corp, nu are mașină blindată, nici limuzină cu girofar sau șofer de serviciu. A absolvit mai întâi Electronica, a fost şeful primei promoţii a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative si are un Master în Relaţii Internaţionale la Universitatea Amsterdam. A fost reprezentant permanent al României pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) – New York (2000 – 2001), ambasador extraordinar și plenipotenţiar al României în Statele Unite ale Americii (2001 – 2006) și reprezentant permanent al României la NATO (2006 – 2013). În 2013, Sorin Ducaru a câștigat concursul pentru șefia uneia dintre cele şapte divizii ale NATO, devenind astfel românul care ocupă cea mai înalta funcţie în Alianţa Nord-Atlantică.

Eraţi amabasador în SUA când România a intrat în NATO. Cum aţi descrie acel moment?

Pregătirea noastră pentru intrarea în NATO a fost și temeinică, dar și îndelungată. Practic, noi am luat o decizie strategică la mijlocul anilor 90 în acest sens și a fost un prim exemplu de consens naţional și de conlucrare pe un obiectiv strategic major. Vă aduceţi aminte de acel acord politic de la Snagov, care viza conlucrarea tuturor forţelor politice parlamentare pentru obiectivele aderării la NATO și la Uniunea Europeană. Acest lucru a generat coerenţă și forţă. Sigur, aceasta a însemnat și un proces de pregătire și de reforme interne, în contextul NATO, în special, a însemnat reformarea sectorului de apărare, reformă extrem de concretă și de consistentă ca parteneri în operaţiuni de tip NATO. Îmi aduc aminte că, în anul 2002, am fost prima ţară parteneră care a fost angajată în operaţiunea din Afganistan. Și nu numai atât, am fost una dintre cele doua trei ţări care, la acea dată, și-au proiectat forţa trupele în teatru cu mijloacele proprii. A fost important, nu doar că, dintre parteneri NATO am fost primii care am contribuit cu o companie – Scorpionii Roșii – în Afganistan, dar militarii români au fost transportaţi în teatru cu avioanele Hercules proprii ale armatei române, după ce acestea au fost donate statului romnân printr-un acord cu partea americană. În contextul în care în Congresul SUA practic aducea argumentele și am participat la audieri privind calificarea României în NATO, am participat alături de ambasadorii celorlalte ţări candidate. Îmi aduc aminte că și ambasadorul SUA la NATO de atunci Nicholas Burns, care acum e profesor la Harvard, menţiona că, la acel moment, erau trei ţări care si-au proiectat cu mijloace proprii forţele în teatrul de operaţii, respectiv SUA, Marea Britanie și România. Bineînţeles, fiecare la scara lor. Acesta este doar un exemplu care atestă seriozitatea cu care România s-a angajat și în propriile reforme interne pentru aderarea la NATO, dar și în dorinţa de a demonstra că poate fi un contributor de securitate, nu doar un receptor de securitate.

De unde credeţi că a venit unitatea aceasta? Am conștientizat că geografia ne obligă la aceasta? I-am așteptat 60 de ani pe americani și aveam încă dorinţa de a-i vedea venind?

A fost o serie întreagă de raţiuni. Desigur, aderarea la NATO ţine de o raţiune de securitatea, de a beneficia de garanţiile de securitate ale celei mai importante alianţe. Era, de asemenea, și aspectul care ţinea de validarea reîntoarcerii la o familie a democraţiilor de tip occidental, o familie căreia i-am aparţinut istoric și de la care, dacă vreţi, am fost deturnaţi mai întâi în timpul celui de-al doilea război mondial și apoi în perioada comunistă. Deci, eu am simţit în dialogul cu multe personalităţi române din acea vreme, fie politice, fie personalităţi ale vieţii publice în sens mai larg, cât de serioase erau preocupările și nevoia de a avea o garanţie că experienţele negative ale istoriei nu se vor repeta. Pentru mine a fost important momentul invitării in NATO și această invitaţie s-a finalizat la Summitul de la Praga din noiembrie 2002. După acel summit, vă aduceţi aminte, a fost și o vizită a președintelui Bush în România la care am participat și apoi un alt moment emoţionant, acela al ratificării protocolului de aderare de către Senatul american și aceasta a fost în primăvara anului 2004.

Aţi fost singur la acel moment?

Au participat şi reprezentanţii comunităii româneşti SUA, precum si oficiali de la Bucureşti, prim-ministru de la acea vreme, domnul Năstase, ministrul de Externe, domnul Geoană, ministrul Apărării, domnul Pașcu și au fost și foștii demnitari de stat din celelalte șase ţări care fuseseră invitate la Praga și ale căror tratate au fost ratificate în mod sincron.

A existat un moment de genul „haideţi să sărbătorim” sau doar aţi răsuflat ușuraţi?

Petrecerea în sine a fost, dacă vreţi, un moment oficial, nu am avut o petrecere în sensul neaoş al cuvântului. Dar știţi care a fost momentul aparte la marcarea ratificării? La semnarea protocoalelor de aderare a avut loc un fel de reuniune pe peluza Casei Albe a reprezentanţilor ţărilor membre și a reprezentanţilor comunităţilor etnice din acele ţări care trăiau în SUA și mai ales șefilor de organizaţii ale diverselor grupuri etnice. A fost un moment emoţionant pe peluza Casei Albe, un moment aparte.

Au existat opinii în societatea românească potrivit cărora, tocmai pentru că România a aderat mai întâi la NATO și abia apoi la Uniunea Europeană, SUA ne-ar fi dat bilet de voie pentru intrarea în UE. Cum se justifică această cronologie și care este explicaţia ei?

România nu este un caz singular în acest sens. Cam toate noile state membre care au aparţinut fostului bloc estic au devenit mai întâi membre NATO și pe urmă membre ale Uniunii Europene. Asta, pentru că procesul de aderare la NATO prioritizează domeniul reformelor pe linie securitate și apărare. Aceasta nu înseamnă că pregătirea pentru aderarea la NATO nu este mai puţin temeinică decât cea pentru aderarea la Uniunea Europeană, însă nu vizează a arie atât de largă. Aderarea la Uniunea Europeană este un proces mult mai amplu, cu peste 20 de dosare, dacă vă aduceţi aminte. Se închidea un dosar de negocieri și se deschidea altul. Ceea ce este important este că, odată ce beneficiezi de umbrela de securitate a unei alianţe precum NATO, aceasta automat este un semnal și pentru mediul investiţional. Este o garanţie că riscurile de securitate sunt mult mai reduse decât într-o ţară care nu e parte la o alianţă precum NATO. Deci, aderarea la NATO a avut un efect instituţional și în domeniul dezvoltării economice, a stimulat și a ajutat la pregătirea, care a fost la fel de temeinică, dar mai cuprinzătoare, aceea de a aderare la Uniunea Europeană. Toate fostele ţări comuniste au trecut prin etapa aceasta, singurele care au aderat direct la Uniunea Europeană fără să fie membre NATO sunt Suedia, Finlanda, Austria si Irlanda, la începutul anilor ’90.

Am observat că, atunci când fac referiri la parteneriate, președinţii noștri – domnul Băsescu și acum domnul Iohannis – încep prin a aminti NATO și apoi Uniunea Europeană, întotdeauna în această ordine… Pare că am fi mai prieteni cu unii decât cu ceilalţi.

Veţi observa că niciun politician român sau dintr-o altă ţară membră a NATO și a UE nu va face vreo ierarhizare între importanţa apartenţei la una sau alta dintre organizaţii. Cred că nimeni nu poate va face acest lucru. Faptul că apare această succesiune în cazul nostru puteţi să o explicaţi și prin prisma aspectului cronologic: întâi am devenit membri NATO și apoi ai Uniunii Europene. Pe de altă parte, este la fel de important de subliniat că una dintre marile particularităţi ale Alianţei Nord-Atlantice este faptul că include Statele Unite ale Americii și Canada drept aliaţi transatlantici alături de Turcia, Norvegia si Islanda, care sunt aliaţi europeni, nemembri ai UE. Aceasta relaţie trans-atlantică constituie un aspect definitoriu în această construcţie instituţională. Pe de altă parte, Uniunea Europeană, fără a fi o organizaţie de securitate colectivă – deși competenţele ei în privinţa securităţii au crescut foarte mult odată cu Tratatul de la Lisabona –, este o organizaţie cu arie de competenţă extrem de largă și care are o importanţă crucială în domeniul economic social, al armonizărlor legislative, în domeniul învăţământului, cultural și așa mai departe, una dintre formele de integrare insterstatală cele mai aprofundate și mai avansate.

În legătură cu situaţia tensionată din Ucraina, vedeţi vreo discrepanţă între modul de tratare a acestei crize între NATO și Uniunea Europeană?

Eu aș spune mai degrabă că nivelul de coordonare și de unitate în ce privește răspunsul la această criză a fost neașteptat, inclusiv pentru Rusia. Cred că faptul că a fost consens pentru lansarea acelor sancţiuni împotriva Rusiei după acţiunile din Crimeea și a susţinerii acţiunilor insurgente din esteul Ucrainei, aceasta a demonstrat și forţă și coerenţă, atât la nivelul Uniunii Europene cât și un nivel bun de sincronizare cu Statele Unite. La nivelul NATO, măsurile au fost de alt tip: NATO nu este o organizaţie cu o componentă economică, deci nu s-a pus problema unor sancţiuni de acest tip. NATO a analizat din punct de vedere strategic și militar noua situaţie și a luat măsurile ce se impun pentru îndeplinirea mandatului său principal, acela de asigurare a apărării teritoriale colective a membrilor săi. Din acest motiv s-au luat acele măsuri de reasigurare, prin poliţie aeriană, prin patrulări navale, prin supravegherea aeriană cu avioane-radar (AWACS). S-a trecut la un nou nivel al planificării apărării și al exerciţiilor de apărare. Apoi, s-a luat decizia dublării numerice a forţei de reacţie rapide a NATO și a creării unui nucleu al unei forţe de reacţie foarte rapidă („Spearhead Force”), la care se referă secretarul general în diverse ocazii și, nu în ultimul rând, când vorbim de crearea acestor structuri de integrare a forţelor care au rol de planificare, comandă și control în cele șase state aflate la frontiera alianţei, inclusiv România. Deci, eu aș spune că a fost mai degrabă coerenţă, convergenţă și sincronizare, doar că fiecare organizaţie a răspuns cu mijloace proprii. Uniunea Europeană a răspuns prin generarea prin consens a unor sancţiuni economice. În NATO, au fost luate măsuri de descurajare și de apărare colectivă. Dezbateri au fost atât în cadrul UE cât şi în cadrul NATO, iar deciziile luate au fost consensuale.‎

Se spune că, atunci când Rusia se manifestă agresiv pe plan extern, o face ca să scape de presiuni interne. Există un plan de descurajare a Rusiei și care este rolul României în acest plan?

Rolul NATO este acela de a asigura apărarea colectivă a membrilor săi și de a fi pregătită să răspundă la orice ameninţări. În cazul acesta este vorba despre adaptarea la o nouă situaţie strategică, încât, prin măsurile luate, să se asigure mandatul de apărare colectivă. Am menţionat deja o serie de măsuri care au fost adoptate pentru realizarea acelui „readiness” pentru a răspunde oricărei ameninţări.

„Alianța răspunde Rusiei nu cu mesaje propagandistice ci cu forţa adevărului și a unităţii aliaţilor în asigurarea apărării colective.”

 

La audierea noului ambasador SUA la București, domnul Hans Klemm, s-a vorbit foarte mult despre propaganda și dezinformarea dusă de Rusia. Există un plan de contracarare a acestui tip de atac și în ce constă el?

Fără îndoială că există un război informaţional, care include și acest element de dezinformare și de propagandă din partea Rusiei și care uneori generează distanţe imense faţă de elementele de adevăr. În ce privește reacţia alianţei la această dezinformare nu poate fi alt răspuns decât acela al afirmării forţei adevărului. Deci un răspuns prin care să fie devoalate acele aspecte de dezinformare cu date care reflectă realitatea. Dacă vă aduceţi aminte, când Rusia nega prezenţa sa masivă la graniţele Ucrainei şi sprijinirea activităţilor de insurgenţă din zona de Est a Ucrainei, NATO a publicat câteva fotografii declasificate luate din satelit care demonstra prezenţa acelor forţe. Un alt mod este acela de a avea un limbaj coerent şi o poziţie unită în faţa acestui tip de propagandă. Deci nu este vorba despre o contrapropagandă, ci de o strategie care să ne dea posibilitatea să oferim date legate de realitate, de adevăr, de o manieră rapidă, consecventă şi coerentă în sensul unui limbaj comun. Ca dovadă, aţi văzut că recentele reuniuni ministeriale, precum cea din luna mai din Antalia, comunicatul comun al ministerialei a fost extrem de articulat în ceea ce priveşte accentele retoricii nucleare a Rusiei sau pentru aspecte care vizau militarizarea Crimeiei precum şi pentru efectele destabilizatoare în spaţiul Mării Negre şi dincolo de acest spaţiu. Aceste mesaje comune consensuale au şi ele o forţă de răspuns importantă.

Domnul Klemm are serioase studii în domeniul istoriei Rusiei. Credeţi că acest fapt are o legătură cu numirea sa ca ambasador în România?

Ceea ce vă pot confirma eu este că nivelul deosebit al cunoştinţelor sale este un semnal de foarte bun augur şi cred că, aşa cum este normal într-o relaţie politică şi diplomatică de nivel strategic, prezenţa unui ambasador american de calibru la Bucureşti, la fel ca şi prezenţa unui ambasador român de calibru la Washington – în persoana lui George Maior – nu poate decât să consolideze şi să amplifice această relaţie. Aplaud aceste numiri și sunt foarte încrezător în rezultatele bune pe care le vor genera.

Din jobul actual, cum păstraţi legătura cu spaţiul american?

Fiind în structura de conducere a organizaţiei transatlantice, relaţia cu SUA este importantă şi aş spune faptul că divizia pe care o conduc acoperă domenii precum apărarea contra terorismului, apărarea cibernetică, descurajarea nucleară – domenii în care SUA are un rol si capabilităţi deosebite, mă face să fiu de trei ori pe an în spaţiul american, de obicei Washington, New York sau Norfolk, dar şi în alte locaţii la diverse evenimente şi, de fiecare dată când sunt în Washington, îmi face plăcere şi să ţin legătura cu personalităţi din cadrul administraţiei SUA, din Congres şi cultiv câteva prietenii personale pe care le-am construit şi tot de fiecare dată mă întâlnesc cu colegii de la Ambasada României şi cu prieteni din comunitatea româno-americană.

Cât contează relaţiile personale în succesul relaţiilor din state?

Relaţiile dintre state sunt, în primul rând, relaţii instituţionale şi ţin de forţa relaţiilor dintre instituţiile acestora, fie ele de tip economic, politic, de securitate sau de tip social, educaţional. Pe de altă parte, aceste instituţii sunt populate de oameni, şi în SUA, şi în România. Iar aici contează câteva lecţii simple: aceea a seriozităţii, rigorii şi profesionalismului, a onestităţii, încrederii şi capacităţii de a duce un proiect comun până la capăt. Acestea sunt nişte reguli elementare în cooperarea instituţională. Nu în ultimul rând, ar mai fi o anumită empatie care generează acele relaţii personale, uneori de prietenie îndelungată şi care contează mult în meseria diplomatică în general şi în promovarea unor proiecte instituţionale fie ele bilaterale sau la nivelul unor organizaţii multilaterale.

„Aderarea la NATO ţine de o raţiune de securitate, de a beneficia de garanţiile de securitate ale celei mai importante alianţe. Dar era, de asemenea, și aspectul care ţinea de validarea reîntoarcerii la o familie a democraţiilor de tip occidental, o familiei căreia i-am aparţinut din raţiuni istorice și de la care, dacă vreţi, am fost deturnaţi mai întâi în timpul celui de-al doilea război mondial și apoi în perioada comunistă.”

 

O mare problemă pare a fi ameninţările nespecifice, iar dezbaterile pe tema supravegherii versus dreptul la libertate și intimitate în viaţa privată s-au încins în ultima vreme în mai multe ţări. Dumneavoastră ce credeţi despre asta?

Echilibrul dintre intimitate – libertate – securitate – responsabilitate trebuie să fie o temă care să fie supusa dezbaterii publice, iar decizia trebuie să fie asumată conştient de către societate, legiferată democratic şi aplicata în deplină transparenţă şi în conformitate cu legea. Este vorba de un nou tip de contract social dedicat spaţiului cibernetic. Libertatea şi intimitatea în spaţiul cibernetic sunt importante şi ele trebuie susţinute, însă nu putem accepta ca abuzul acestora de către răufăcători să atenteze la securitatea altora prin abuz, hoţie, criminalitate sau chiar terorism cibernetic. Aş face o comparaţie cu era de început a automobilului. La început, traficul era relativ redus. Nu erau nici reguli de circulaţie. nici numere de înmatriculare, nici carnete de conducere. Când volumul, viteza şi complexitatea vehiculelor si traficului au crescut (cu toate efectele sale – de la blocaje la accident grave), societăţile moderne au legiferat în favoarea regulilor si a plăcilor de înmatriculare, deşi acest fapt a redus, într-o anumită măsură, intimitatea şi libertatea traficului auto, însă cu scopul conştient ca o astfel de abordare este necesară pentru ca libertatea şi intimitatea să nu fie abuzate anonim de unii în defavoarea altora şi să fie asociate şi cu principiul responsabilităţii. Sigur că această comparaţie nu poate fi asociată întru totul domeniului cibernetic, dar este sugestivă într-o anumită măsură. Aceste aspecte trebuie discutate şi întelese la nivel social pentru a genera prin mecanismul democratic reglementări acceptabile si o guvernanţa cibernetică care să asigure echilibrul între libertate, intimitate, responsabilitate, securitate şi valorificarea la maxim a potenţialului de dezvoltare economică şi socială oferit de „era cibernetică”.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eight − seven =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te