Ne daţi ori nu ne daţi (şi anul ăsta)?


Distribuie articolul

Nu ştiu de ce m-a atins povestea lor; erau multe alte cazuri, poate la fel de disperate, în cele 60 de pagini editate. Am decis atunci, pe loc, să fac o donaţie. Transfer banii, menţionez în OP numele familiei şi gata. După câteva zile, simt că nu e suficient şi că vreau mai mult. Aflu numele coordonatoarei pe zonă şi îi scriu un mail în care menţionez donaţia şi dorinţa mea de a ajuta pe mai departe. Are nevoie familia de acces la un anumit doctor, ar fi o sumă lunară pe care dacă aş dona-o de folos sau e mai bine să le trimit ceva ce le lipseşte din casă?

Niciun răspuns.

Mă încăpăţânez şi găsesc numărul coordonatoarei. „A, da, parcă văzuse mailul, dar chiar am donat? Păi, să vadă la contabilitate. O să-mi scrie ea dacă mai am cu ce ajuta.” Şi n-a mai urmat nimic. Acum, cunoscând organizaţia, am suficientă încredere că banii nu s-au dus pe un team-building la munte, dar nici n-o să aflu vreodată dacă chiar au ajuns la familia respectivă, nici dacă aş fi putut face o schimbare cu un impact mai mare în viaţa lor.

Acesta e doar unul din episoadele din viaţa mea de donator „anonim” din România. Spun „anonim”, referindu-mă la cazuri pe care nu le cunosc personal. Am donat pentru operaţii, am donat pentru scriitori, am donat pentru tineri ziarişti care încearcă să facă presă altfel, donez lunar pentru două ONG-uri. Şi aproape de fiecare dată, în afară de procesarea OP-ului în bancă, nu ştiu mai nimic despre ce se întâmplă cu banii mei. Mă bazez doar pe faptul că mi-am făcut înainte temele, nu am ales cazurile la întâmplare, iar dacă e o organizaţie pentru care decid să fac debit direct pe termen mai lung, ştiu măcar două proiecte de-ale lor şi îi urmăresc constant.

Câţi, însă, ar continua la fel ca mine şi nu s-ar descuraja? Există un mare apetit al românilor de a face bine, de a ajuta. Dacă aveţi vreo îndoială, uitaţi-vă la toate campaniile care apar de sărbători, de 1 iunie, de început de şcoală. „Niciun copil fără rechizite”, îşi propun doi studenţi, care mai apoi reuşesc să convingă 300 de oameni de pe Facebook să doneze pentru elevi dintr-un sat uitat de munte. Lăudabil? Absolut.

Dar ştiu şi partea cealaltă. Lucrând de mulţi ani cu fundaţii şi organizaţii pe care le ajutăm pro bono ca agenţie, ştiu frustrarea lor de a gestiona anual o generozitate excesivă timp de 10 zile pe an şi o lipsă acută de donatori pentru restul de 350 de zile. Avem rechizite pentru copii, e minunat, dar s-a întrebat cineva dacă acei copii au papuci să meargă la şcoală? În loc să donăm 100 de lei pentru caiete, nu mai bine donăm 100 de lei unui ONG care are în grijă acei copii şi care ar fi putut direcţiona mai corect şi pe termen mai lung banii, adică să cumpere acum caiete doar de 30 de lei, pantofi de 70 de lei, iar peste 3 luni să reevalueze situaţia şi să intervină unde e nevoie de completări?

Sunt două lumi care nu se întâlnesc, dar care împreună ar putea face ca eforturile caritabile să fie mai eficiente şi controlabile. Iar aici e vina principală a celor din lumea organizaţiilor umanitare. Timp de două decenii, nu au reuşit să facă suficient pentru a transforma o masă mare de „donatori de circumstanţă”, în persoane care contribuie constant, se implică ca voluntari atunci când e cazul, evaluează rezultate şi pot veni cu propriile idei.

E foarte greu, sunt conştientă de asta. Organizaţiile lucrează cu echipe mici, se bazează foarte mult pe voluntariat în acţiunile de comunicare şi fundraising pentru a economisi resursele necesare implementării acţiunilor. Încearcă să meargă acolo unde şansele şi bugetele sunt mai mari, direct la companii. Înghesuiţi la coada ONG-urilor care au avut aceeaşi idee, aşteaptă ca directorul de marketing, HR sau patronul (fiindcă prea puţine companii au oamenii specializaţi şi o procedură clară de finanţare pentru proiecte sociale) să înţeleagă proiectul, să le şi placă, să şi vadă un rost de notorietate în implicare şi să spună „Da”.

Ştiţi cum arată inbox-ul unei companii mai notabile dintr-un oraş mediu sau mic, în care e singurul angajator mai important? De la cazuri medicale, la concursuri de goblenuri, la orfelinate, echipe de fotbal de amatori, toţi sunt acolo în inbox, toţi au nevoie de susţinere.

„Sunt două lumi care nu se întâlnesc, dar care împreună ar putea face ca eforturile caritabile să fie mai eficiente şi controlabile.” | Foto: Pixabay

Norocul, conjunctura sau chiar o bună analiză, te fac pe tine câştigătorul bugetului. Dar anul viitor? Dar cheltuielile extra care pot apărea în implementare? Porneşte un nou colind de „Ne daţi ori nu ne daţi”, iar şansele de reuşită scad pentru că, nu-i aşa, pe tine te-au ajutat deja, şi alţii au nevoie….

În România sunt 4 milioane de angajaţi. Dacă din ei, doar un sfert ar dona 10 lei/lună către o organizaţie, pe an piaţa proiectelor sociale din România ar avea peste 20 de milioane de euro la dispoziţie doar de la persoane fizice. Asociaţia pentru Relaţii Comunitare (ARC), asociaţia care gestionează serviciul de direct debit pentru fundaţii din România, raportează 36.000 de oameni care au donat vreodată prin debit direct (indiferent că, în prezent, mai fac acest lucru sau nu).

Nu lăsaţi un biet PR să vă facă exerciţii financiare, dar permiteţi-mi, dragi ONG-uri, un sfat ca de la donator la beneficiar: băgaţi-mă mai mult în seamă, eu de-abia aştept să ajut!

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

8 + 20 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te