Nemţii noştri

Au venit aici acum 800 de ani. Au trăit, au muncit, au clădit, au creat o cultură. După instalarea comunismului, cei mai mulţi au plecat. Unii au înfruntat moartea şi au trecut ca fugari graniţa, alţii au insistat să fie cumpăraţi de rude sau de statul german. După Revoluţie, când s-au deschis graniţele, şi cei care mai rămăseseră aici au plecat. Exodul a fost masiv şi dureros. Despărţirea n-a fost uşoară. Îşi lăsau casele, pământul, câinele în poarta casei. Fotografiile pe pereţi. Începeau o viaţă nouă, într-o lume necunoscută. O luau de la zero. Unii au reuşit, alţii n-au reuşit să se adapteze. Multe răni s-au deschis atunci.


Nici pentru cei care au decis să rămână n-a fost ușor. Dar au continuat să muncească ogoarele, să tragă clopotele la biserică, să culeagă strugurii și să învelească toamna stupii. S-au încăpăţânat să meargă mai departe. La recensământul din 2011, doar 27.019 de persoane s-au declarat germani, cu limba germană ca limbă maternă. Dar știm deja că cifrele nu spun mare lucru când e vorba despre om. Cei care au plecat au trăit odiseea rătăcirii într-o lume care nu mai era a lor, nu semăna cu nimic de până atunci. Avea alt gust, altă poveste. Unii au suferit până la depresie, alţii, mânaţi de frica eșecului, au tras pe brânci să-și refacă vieţile. Au răzbit cu greu.

Cei care totuși au rămas acasă, în România, s-au trezit singuri în satele lor. Nu mai aveau vecini, rude, prieteni. Nu mai aveau pe cine să strige, cu cine să vorbească limba lor. S-au trezit că sunt, fără voia lor, un fel de paznici-moștenitori ai istoriei lor, și-au dat seama ce responsabilitate au: să-și conserve memoriile, să repare biserici, să ajute la refacerea comunităţilor, să ridice satele lor din praful pustiului.

Și, fără mult zgomot, puţinii nemţi, câte unul-doi prin fiecare sat, au început să lucreze să schimbe realitatea. Și au reușit.

Caroline Fernolend

Caroline Fernolend

Spune în fiecare zi că „a se putea” nu e o utopie. Este cea care l-a convins pe Prinţul Charles să se implice în România. Caroline a înfiinţat Fundaţia „Mihai Eminescu Trust România” (MET), prin care ajută satele săsești să se trezească din nou la viaţă. Ca director executiv al fundaţiei, alături de echipă, a implementat peste 1.200 de proiecte de revitalizare a patrimoniului și dezvoltare comunitară în Transilvania și Maramureș. Are 17 ani de activitate, experienţă și înţelegere pentru valorile și viaţa comunităţilor. Este expert la Consiliul Europei pentru Convenţia de la Faro și consultant pentru USAID în Georgia.

În Viscri, la începutul anilor ’90, dintre sași mai rămăsese doar familia Sarei Doots. În aer plutea singurătatea, îngrijorarea. Sara avea grijă de biserică, iar Caroline, fiica ei, căuta soluţii pentru satul lor.

În trecerea ei pe acolo, o jurnalistă britanică le-a cunoscut și a promis că va face ceva pentru ei și pentru sat. Îl va aduce pe prinţul moștenitor al Marii Britanii. Sara și Caroline n-au crezut că e posibil. Dar întoarsă în Anglia, jurnalista îl convinge pe Prinţul Charles să viziteze România și satul Sarei. În anul în care Prinţul Charles s-a hotărât să vină, Ion Caramitru, ministrul român al Culturii, nu s-a încumetat să-l lase în Viscri, pentru că erau prea mulţi romi și l-a adus numai până la Moșna. Atunci, familia Sarei a hotărât ca toţi ai lor, fiica, nepoata și ginerele, dar și ea, bătrâna Sara, să se îmbrace în hainele cele vechi săsești și au pornit spre locul de întâlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului lor, un borcan de dulceaţă și un ștergar făcut în casă. S-au dus să-i spună că au nevoie de el. Că satul lor, departe de șosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat. Așa au făcut. S-au înfăţișat prinţului și i-au spus ce îi durea. Prinţul a înţeles. Iar momentul acelei întâlniri avea să fie hotărâtor pentru unul dintre cele mai benefice proiecte pentru Transilvania, pentru România.

Am fost în vizită în Germania la începutul anilor ’90 și acolo am văzut cât de mult preţuiau ei tot ce aveau moștenire din trecut. Și atunci mi-am zis: dar și noi avem acasă așa ceva, avem chiar mult mai mult, pentru că satele noastre n-au fost atinse de industrializare, de modernitate. Și m-am întors în ţară, hotărâtă să punem și noi în evidenţă valorile noastre”, Caroline Fernolend

 

În anul următor, Prinţul a venit chiar în satul din fotografie. În Viscri. Acolo și-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi și surpături, vine la casa lui.

Din anul 2000 a început să funcţioneze filiala românească a MET, sub patronajul Prinţului și condusă de Caroline Fernolend, în calitate de director.

În 15 ani de activitate neîntreruptă, MET s-a implicat în peste 1.200 de proiecte de păstrare și punere în valoare a patrimoniului cultural și natural, de revitalizare a meșteșugurilor tradiţionale, de dezvoltare sustenabilă a comunităţilor rurale din Transilvania și are și în prezent numeroase proiecte în desfășurare. Activitatea Fundaţiei a fost recompensată în anul 2006 cu premiul „Europa Nostra” și constant cu premii oferite de Gala Societăţii Civile, precum și de alte organizaţii care evaluează cele mai semnificative contribuţii sociale din România. Fundaţia s-a aflat timp de 14 ani sub patronajul ASR Prinţul de Wales.

Caroline a gândit complementar activitatea fundaţiei. A organizat cursuri de zidărie și conservare pentru localnici și cu ei a restaurat peste 150 de case din satele săsești, a organizat cursuri de engleză și de turism pentru femeile care doreau să deschidă pensiuni, astfel că în Viscri, de exemplu, aproape că nu este casă în care să nu existe camere de oaspeţi. A organizat programe privind educaţia pentru natură, dar au și acţionat plantând peste două milioane de puieţi în centrul Transilvaniei. Copacul cu numărul 1.000.000 a fost plantat chiar de către ASR Prinţul de Wales. Pe lângă împădurire, au fost înfiinţate livezi școlare, unde elevii învaţă să cultive și să îngrijească pomii. Au renovat biserici, au construit o saţie de epurare a apelor, au făcut o fabrică de cărămidă, au deschis cafenele pentru turiști, unde se vând produse locale, au tricotat ciorapi pe care localnicii îi vând turiștilor și peste hotare, au organizat trasee turistice, evenimente culturale, asociaţii multiculturale. I-a luat pe noii ei vecini romi din Viscri și i-a dus să vadă Europa, Bruxellesul.

Satul pustiu, gata să moară acum 25 de ani, a devenit celebru, anul trecut a avut peste 40 de mii de turiști. El și toată zona din jur au înflorit.

Eginald Schlattner

Eginald Schlattner

Eginald Schlattner trăiește la Roșia, lângă Sibiu, alături de alţi cinci „sași de înmormântat”. Satul este locuit, în mare parte, de rromi care la recensământ s-au declarat români. După 1990 nu a plecat odată cu familia și cu ceilalţi 1.200 de sași, în Germania. A rămas și a început să le scrie. A rămas și a continuat să se ocupe de sat, de oameni. Îi ajută pe copiii romilor să meargă la școală, își folosește faima și autoritatea pentru a ridica satul, este ambasadorul informal al României în lume. Eginald Schlattner vorbește despre România mai frumos decât mulţi români.

A scris în mijlocul viermuielii de tranziţie la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria sașilor transilvăneni, trei romane. Cărţile sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubește. Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluţie, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald și România traversează împreună purgatoriul istoriei.

Este al 99-lea și ultimul preot la Biserica sașilor din Roșia / Rothberg de Sibiu. În anii ’90 când au plecat sașii lui, 1.200 de suflete, satul s-a golit. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. Au plecat soţia și fiica lui. I-a plecat o parte de suflet. Dar el a rămas.

 

Dacă Dumnezeu te oprește din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în ’57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aș fi plecat în ’90, cu toţi sașii, aș fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simţit că merg!”, Eginald Schlattner

Eginald Schalttner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărţi, o fată de romi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi în familie, o călugăriţă care ocupă camera dinspre apus a casei, o fotografie a femeii iubite în care stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei. Are părul alb și un baston în mână, e ea, iubirea de departe. Casa are două hărţi la intrare, mobilă de sute de ani, cărţi ale filosofilor germani în original, are musafiri din toată lumea, prieteni pe tot globul. Are amintiri, are dușmani, are resentimente, are răni. Are o Gârlă plină de rromi, un sat complicat, o istorie dureroasă în spate și o istorie dureroasă în faţă. Dar are. Are puterea de a merge împotriva curentului, de a recunoaște trecutul când alţii îl ascund, de a spune „Mi-e dor” atunci când alţii tac, de a spune „Iubesc România”, când nici românii n-o mai fac.

Ambasador al României

„România nu este nici albă, dar nici neagră”, spune Eginald Schlattner, numit din 2002 ambasador cultural al ţării noastre. „Doar dacă recunoști exact așa cum ești, ai șansa să nu greșească nici ceilalţi atunci când te judecă. Mie nu-mi plac clișeele și România este văzută în clișee negative. Dacă spui stradă, străinii înţeleg: câini, copiii străzii, gropi. Toate conotaţii negative. De câte ori merg în Occident să vorbesc despre România, îi supăr pe toţi. Eu le spun: intrarea României în Europa a fost benefică, pentru că de la Europa învaţă democraţie, și asta e bine tot pentru Europa! Își poate imagina altfel o ţară mare de pe teritoriul ei? Am aici o biserică mai veche decât Berlinul, când în mlaștinile Germaniei cântau broaștele, noi cântam nemţește și ne rugam latinește în biserici. Aici, în Transilvania! Europa poate lua lecţii de la România. Eu am copilărit în Făgăraș și acolo erau patru biserici diferite, duminica porneau patru șiruri de oameni, fiecare spre biserica lui. Iar aici, ascultaţi, se aude clopotul de la ortodocși, eu am biserică de aproape o mie de ani, mai jos sunt alte două biserici, baptistă și iehovistă. Unde mai vezi așa ceva? La școală am învăţat nemţește, am făcut română doar două ore pe săptămână din clasa a III-a. Eu am putut să-mi scriu cărţile în germană, pentru că România mi-a dat voie să fiu neamţ. M-a lăsat să fiu eu însumi. I-am spus ministrului Schily când a fost aici: «Degeaba încercaţi să faceţi din cele trei milioane de turci nemţi, veţi avea un mare eșec. Nu vor fi nici nemţi, nici turci! Luaţi aminte de la România, în Dobrogea există școală unde se învaţă turcește și nu sunt trei milioane, imediat patru!»

Eram la televiziunea publică din Germania și am fost întrebat care este contribuţia României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! Au sărit toţi – cum așa ceva? Dar noi suntem catolici! Şi le-am spus: «Dragilor, în România, Dumnezeu stă cu Ion și cu Gheorghe la masă, cum stau eu cu voi acum, poţi să pui mâna pe el! Este tangibil. Românul are, prin credinţa lui ortodoxă, un fel aparte de a se apropia de Dumnezeu care îl face special, și asta este contribuţia lui la sufletul Europei! Uitaţi-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apa, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalţi. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuţele la poartă, sunt două, faţă în faţă, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Şi asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă!» Am să vă rog să vă uitaţi la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcţiei, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranţa. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credinţă în viaţă!”

A publicat trei cărţi în limba germană. Primul său roman „Der geköpfte Hahn” (Cocoșul decapitat), publicat în Austria și distribuit în întregul spaţiu germanofon a avut succes, fiind reeditat de mai multe ori și tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie. În al doilea roman al său, „Rote Handschuhe” (Mănușile roșii), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și „trădarea” din procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul aniilor ‘50. În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Clavir în ceaţă), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. Este invitat să vorbească despre „poporul” lui peste tot în lume. An de an pleacă în voiaje de lectură în străinătate (Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Slovacia, Turcia, Portugalia, Franţa, dar și în ţară).

Johann Schaas

Hans Schaas a rămas singur în sat, imediat după revoluţie, când toţi vecinii lui saşi au plecat în Germania. I-au lăsat cheile bisericii şi l-au părăsit. Curând satul s-a umplut de romi, iar Hans ne spune, printr-o fabulă,… toată povestea lui şi a poporului lui.

Johann Schaas

E toamnă și drumul de la Biertan la Richiș miroase a porumb copt și a fân. Când intru în sat, o larmă cumplită răsună din curţi. Câini, cai și oameni, de-a valma. Pe după perdeluţele de dantelă, destrămate, câţiva copii privesc curioși. Ne spun unde stă sasul, singurul care a mai rămas acolo: la creplă. Crepla, să știţi, este adăpătoarea pentru cai. Dincolo de jgheabul cu apă e un podeţ și, de la podeţ, o cărare prin iarbă duce la poarta gri, poarta lui Hans. Dacă împingi de ea, un clopoţel îţi anunţă prezenţa. Treabă săsească. Hans vine pe cărare, poartă un șorţ albastru și o șepcuţă ca de baseball pe cap. Ne-a întâmpinat amuzat: cine nu putea trăi fără să-l știe pe el?

Pe dealuri trăiesc un iezen și o vulpe. Iezenul are picioare scurte și groase, mănâncă doar ierburi și fructe, nu e carnivor. El sapă bine vizuinile. Vulpea are picioare subţiri și iuţi, e vânător, are miros bun, dar nu sapă. În fiecare primăvară, iezenul își face o vizuină. Vulpea se teme de el. Se uită de departe, iar dimineaţa se duce pe furiș și-și face nevoile la gura vizuinii”, Hans Schaas

Hans și Johanna sunt bătrâni, au mâinile bătătorite, uscate de vânt, dar feţe luminoase, ochi vii. Singuri își muncesc grădina, culeg fructele, iau mierea de la stupi, storc strugurii… Johanna pune gogonele pentru iarnă, leagă tufănelele, cântărește cartofii pentru copiii vecinilor care au venit să cumpere, de la ea iau cartofi cu un leu kilogramul. Johann Schaas se așază pe scară și ne povestește despre el, despre sașii lui.

De ce au plecat saşii de la noi?

„…Am să vă răspund cu o fabulă. Îmi pare rău că aflaţi acest adevăr de la mine, dar îmi dau seama că trebuie să spun exact ce gândesc. Nu știu cine de pe lumea asta nu putea trăi fără să mă cunoască pe mine, dar dacă aţi ajuns aici, înseamnă că așa trebuia să se întâmple. E un tâlc în toate”. Şi Hans își proptește ochii în altă parte, spre grădină, pentru ca povestea lui să fie bine cumpănită și continuă.

„Așadar, pe dealuri trăiesc un iezen și o vulpe. Iezenul are picioare scurte și groase, mănâncă doar ierburi și fructe, nu e carnivor. El sapă bine vizuinile. Vulpea are picioare subţiri și iuţi, aleargă repede, e vânător, are miros bun, dar nu sapă. În fiecare primăvară iezenul își face o vizuină.

Vulpea se teme de el. Se uită de departe, iar dimineaţa se duce pe furiș și-și face nevoile la gura vizuinii. Iezenului îi miroase, dar nu are ce să facă. Vulpea se duce și a doua dimineaţă și face treaba urâtă. Şi a treia. Până când iezenul nu mai poate suporta mirosul și pleacă. Părăsește vizuina. Îi rămâne vulpii. Vulpea este istoria, doamnă, istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineţi la rând.“

Dimineţile vulpii

„În al doilea război mondial, sașii noștri au fost trimiși în Crimeea să lupte. Asta a fost prima dimineaţă. S-a făcut ceva înţelegere cu statul german și au început să-i trimită în concedii acasă. Cum îi trimiteau, îi încorporau în armata germană, în trupele SS. A doua dimineaţă. Pe alţii, bolnavi sau răniţi, îi trimiteau direct în Germania, de la ei au început sașii să mai afle despre rudele de acolo. Dar armata germană le tatua grupa sanguină pe mână. După ce s-au întors armele, sașii erau recunoscuţi după însemnul de pe braţ și consideraţi colaboraţioniști. A treia dimineaţă! În ’45, ’46 și ’47, sașii, pe motiv că erau consideraţi colaboraţioniști au fost complet expropriaţi. Le-a fost confiscat totul, și pământurile, și animalele, totul! Doar femeile le-au mai rămas. Asta a fost a patra dimineaţă în care iezenul a suferit.

Au venit comuniștii și sașii care, trebuie să știţi, fuseseră primii europeni împroprietăriţi, (tocmai pentru că li s-au dat pământuri au venit în Transilvania), nu mai aveau ce preţuiau ei foarte mult: proprietăţile lor! În perioada comunistă am muncit în construcţii la IAS Mediaș, am mâncat salam cu soia ca toată lumea.

Au venit revoluţia și democraţia. S-au dat pământurile înapoi, cele cu care se intrase în CAP. Dar sașilor le fuseseră confiscate proprietăţile cu alt decret, înainte de înfiinţarea CAP-urilor. Cazul lor nu se încadra în lege! A câta dimineaţă?

Iezenul nu a mai putut răbda. A plecat lăsând casa lui de-o viaţă, porcii în coteţe, găinile în voia sorţii. A plecat.”

De ce nu a plecat şi iezenul Johann

„Sunt câteva motive. Dar am să vă spun pe scurt. Cunosc Germania. Am doi copii, amândoi cu rostul lor acolo. Am multe rude. Am fost în vizită la ei. Acolo au descoperit că am cancer. Am hotărât, după operaţie, în ’93, că vreau să vin acasă la mine, la Richiș.

Nu are rost să vă spun mai multe: am fost descoperit cu cancer la stomac în Germania, acum aproape douăzeci de ani și cred că astăzi sunt în viaţă pentru că m-am întors să trăiesc unde m-am născut, între dealurile astea grozave, pe pământurile mele. Nu vreau să spun cuvinte mari. Mai multe înţelegeţi domniile voastre și singuri.”

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Are o invenţie, dar despre ea vrea să păstreze secretul… Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

Sofia Folberth

Sofia Folberth s-a născut la Criţ în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criţ, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două ţări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criţ, acolo o găsiţi vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul poporului de sași.

Amintirile Sofiei Folberth sunt istoria vie a acestor oameni. S-a născut în sat, a făcut războiul, a trăit comunismul, a trăit plecările și acum trăiește revenirile în satele săsești.

Sofia Folberth

Are 95 de ani și în fiecare primăvară, odată cu berzele, vine din Germania, se așază în casele parohiale și face serviciile de ghid la biserica din Criţ în fiecare zi până toamna târziu când se lasă frigul și nici turiștii nu mai vin. Stă ore în șir în picioare în biserică, le vorbește turiștilor în germană sau română, le spune istoria acestor locuri și cum era viaţa lor. Lângă doamna Sofia au venit și alţi sași plecaţi, Fundaţia „Michael Schmidt” investește în biserică și-n comunitate, satul a început să se refacă și se trezește la viaţă.

Cu vreo 20 de ani în urmă, Sofia a găsit registrele satului și s-a apucat să le conspecteze, și-a pus ordine în amintri și-n vara trecută toate acestea au luat forma unei cărţi despre „Criţ. Istoia, poveștile și viaţa unui sat de sași”. Cartea nu doar că e istorie, o lecţie de viaţă, dar poate fi un manual de organizare, autoguvernare și administrare a unor comunităţi. Modelul german de oraganizare a satului poate fi preluat in parte, el se dovedește a fi un angrenaj socio-economic ce funcţiona aproape perfect.

Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă”, Sofia Folberth

Satul ca o familie

„Când bătea clopotul bisericii, toţi copiii intrau în casă, nu mai avea voie niciunul să rămână la joacă. Doar cei de peste paisprezece ani puteau să stea până seara târziu la poveşti, pe băncile din centrul satului. Era o noapte senină ca de sticlă, vedeai prin ea. Satul golit de bărbaţi se scufunda în somn, obosit de munca de peste zi. Tinerii încă mai povesteau la locul lor de întâlniri târzii, când unul dintre ei spune! «Aţi auzit că tanti Anna a vrut astăzi să strângă inul, s-a dus în sat şi n-a găsit pe nimeni s-o ajute şi mai e şi bolnavă?» Da, auziseră. De când începuse războiul aşa era, nu aveau cu cine să muncească la timp câmpurile. Dar uitaţi ce noapte frumoasă şi ce lună strălucitoare… n-am putea să-l strângem noi? Și toţi au pornit spre locul cu inul, s-au înşirat în linişte pe câmp, ca nişte îngeri. Și-au împărţit fâşiile, băieţii mergeau în faţă jumulind inul, iar fetele veneau din spate legând snopii. Nicicând n-a fost o noapte mai frumoasă, îşi aminteşte Sofia. Au lucrat până dimineaţa, cu spor. Au grămădit inul şi au plecat la casele lor să se odihnească, cât mai apucau, până la răsăritul soarelui. Dimineaţa, tanti Anna s-a trezit şi din fereastră a văzut inul cules. S-a frecat la ochi, a ieşit repede şi a strigat: «Vai, oare ce minune s-a putut întâmpla!?» Repede s-a dus zvonul în tot satul şi repede s-a aflat că flăcăii şi fetele care dormeau încă, i-au strâns inul Annei în noaptea cu lună plină. Atunci toţi eram o mare familie”, spune încet, şoptit, ca pentru sine, Sofia. (Fragment din povestirile Sofiei)

Când a ajuns la Cluj, în faţa unui public numeros venit la lansarea cărţii, Sofia Folberth a spus, la finalul discursurilor, o frază care a făcut să se lase tăcerea adunării: „Acum în lume e prea mult eu și prea puţin noi”.

Friedrich Philippi

Friedrich Philippi

Fost profesor de geografie, Friedrich Philippi este curatorul general al Bisericii Evanghelice din Transilvania, a făcut o bibliotecă ce-i poartă numele, cu toate manualele sașilor pe care le-a mai putut găsi, scoate cărţi despre moștenirea germană și inventariază voluntar berzele, căci și asta trebuie să facă cineva.

Are doi copii, amândoi stabiliţi în Germania. Fiul a studiat în domeniul fizicii și fata în cel al chimiei. Au copii la rândul lor și o viaţă așezată acolo. Dar dacă-l întrebi pe profesor de ce n-a plecat și de ce mai stă singur aici, îţi răspunde: „Am rămas să păstrez patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alţi nemţi n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi”. Şi când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Am rămas să păstrez patria pentru copiii noștri. Dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alţi nemţi n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi”, Friedrich Philippi

Profesorul şi biblioteca

Profesorul Philippi a descoperit, la un moment dat, niște manuale mai vechi, din perioada interbelică. Le-a răsfoit și a înţeles cam cum se făceau pe atunci manualele de limbă germană: fiecare profesor împreună cu elevii lui își realizau manualul sau fiecare școală avea manualul ei. „Arătau foarte interesant aceste manuale, o dată că erau rodul creaţiei celui care-l folosea și asta îl ajuta la predare, dar și pentru că era adaptat la elevii pentru care era făcut. Semăna oarecum cu acele cursuri pe care le fac profesorii la Universitate și după care predau. Şi, după ce am pus mâna pe câteva astfel de manuale, mi-am zis: ele ar trebui salvate, câte mai pot fi salvate. Ele sunt istoria noastră, a acestui neam pe cale de dispariţie. Şi atunci am dat sfoară printre sașii de aici, dar și printre cei din Germania și am trimis scrisori, în care le spuneam că cine are așa ceva să mi le trimită. În câţiva ani am reușit să strâng peste 2.000 de cărţi, de manuale.”

La casa Teutsch din centrul orașului Sibiu, la etajul I, o sală mare tapetată cu cărţi vechi poartă acum numele profesorului Philippi. Din dulapurile cu sticlă scoate câteva dosare și le așază pe masă. În lumina sticloasă a dimineţii, paginile galbene cu mâzgăleli de copii se deschid în faţa noastră și mi se pare că, în momentul acela, comitem o impietate. Printre filele cărţii găsim două bancnote mici și albastre, banii de covrigi ai unui copil, uitaţi acolo acum aproape un secol. O fiţuică, un bilet către un coleg, un carnet de note, de fapt, o simplă foaie cu un tabel de materii, o bucată de compunere scrisă stângaci despre revoluţia de la 7 noiembrie… „Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viaţă”, spune profesorul, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi.

Lecţiile sale de geografie erau ceva special. „Aveam o singură oră de geografie pe săptămână și mi-am zis: poţi să-i înveţi multă geografie? Nu, atunci măcar să-i înveţi să iubească și să înţeleagă lumea ce-i înconjoară. Am ajuns să cânt cu ei la ore. Avem noi, sașii, un cântec despre lună care și când se vede doar pe jumătate, știm că ea e întreagă… Şi copiii cântau cu mine. Făceam drumeţii și le proiectam diapozitive, știţi, imaginile contează enorm, abia cu ajutorul lor se fixează bine informaţia. Geografia și istoria sunt știinţe despre viaţă și trebuie predate vii, cu povești și imagini care să îi însoţească pe copii toată viaţa”. Intrăm în clădirea Liceului Brukenthal, un fel de sanctuar pentru profesor. Mergem în sala festivă, asemănătoare navei unei biserici, cu „amvon” și balcoane. Şi înţelegem de ce: și acest liceu e o parte de patrie pe care profesorul o păstrează pentru cei ce vor veni, chiar și dacă nu vor mai veni.

Scrisorile de pe ziduri

Pentru că tot cutreiera satele, profesorul Philippi a început să observe și casele, și peisajele, și oamenii. Cu aparatul său de fotografiat a pornit să imortalizeze, într-o colecţie unică de fotografii, inscripţiile de pe casele săsești. Ani la rând a făcut asta cu sârguinţa celui care se grăbește să nu piardă de tot o istorie scrisă de strămoșii lui pe zidurile caselor care nu mai sunt ale lor. Fotografiile cuprind bucăţi de zid în care mâna unui meșter a scris cu var și humă de la 1700 încoace un fel de haikuri în germană, pasaje biblice, poveţe, proverbe sau înţelepciuni populare. „În furtună și vreme rea, Dumnezeu este salvatorul meu” scrie pe zidul casei de la numărul 43 din Ticușu Vechi, „Totul se face cu Dumnezeu” scrie deasupra porţii la numărul 7 din Ighiș.

„La început, oamenii erau circumspecţi când mă vedeau dând târcoale caselor și făcând fotografii”, povestește profesorul Philippi. „Dar dacă le-am explicat că n-am venit să le fac rău, nu vrea nimeni să le ia casele înapoi, atunci m-au chemat și înăuntru să-mi arate inscripţiile de pe grinzile din case. Unii nici nu știau ce scrie, neștiind germană, dar când le-am spus, au fost încântaţi că sunt îndemnuri biblice și au promis că nu le vor distruge. Alţii le-au distrus, renovând casele, pentru că era greu să le păstreze, să restaureze și scrisul, mai bine l-au ras. Dar mă bucur că am apucat să le fotografiez”. Cu aceste fotografii, Friedrich Philippi a făcut o carte-album în care le-a inventariat, le-a descris și localizat alături de fotografia care le ilustrează pe fiecare în parte. De acum, casele-cu-povești nu vor mai muri niciodată.

Întoarcerea

Fenomenul plecării germanilor din România se dovedeşte a nu fi cu totul ireversibil. Sunt multe exemple de familii întregi sau copiii lor care se întorc şi reîncep să trăiască şi să investescă aici. În satul lui Hans Schaas, la Richiş, mai întâi s-a întors Paul Hemmerth, care plecase la l4 ani. A cumpărat câteva case, şi-a adus înapoi mama, dar şi mulţi prieteni artişti din toată lumea. Acum în Richiş trăiesc francezi, olandezi, elveţieni, estonieni, vreo treisprezece naţionalităţi. Paul este ghid internaţional, iar lui Hans nu-i mai e teamă că n-o să aibă cui să lase cheile bisericii.

La Braşov, comunitatea oamenilor de afaceri germani, majoritatea saşi reveniţi în ţară, numără peste 100 de firme. Cu ocazia sărbătorilor saşilor din acest an, mulţi participanţi au remarcat suflul nou care-i animă mai ales pe tineri. Ceva s-a mişcat în sufletul lor, iar ţara pare să le dea speranţe.

„Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă”, Sofia Folberth

 

 

 

SINTEZA şi Fundaţia Michael Schmidt promovează cultura saşilor din Transilvania

 

Ruxandra Hurezean, jurnalist cu experienţă de peste 20 de ani şi senior editor al SINTEZA, a plecat pe urmele saşilor din Transilvania. A găsit oameni cu poveşti care se confundă cu istoria locurilor în care ei trăiesc, cu istoria unor generaţii şi a unor comunităţi îndelung uitate. Articolele, publicate iniţial în SINTEZA, au fost strânse în două volume. Cărțile au fost traduse în limba germană pentru a fi mai ușor de lecturat nu atât de către sașii care au emigrat acum zeci de ani, cât de către copiii și urmașii acestora, iar tirajul celor doua volume este de 2000 exemplare. Proiectul a fost derulat de Fundația Michael Schmidt, organizaţie care își propune să susțină revitalizarea satelor săsești, inclusiv prin atragerea tinerilor sași pe meleagurile natale ale parinților lor.

Edițiile în limba germană ale celor două volume pot fi comandate direct de pe site-ul Fundației Michael Schmidt http://www.fundatia-michael-schmidt.org/comanda/

Ediţiile în limba română sunt disponibile pe website-urile: Curtea Veche şi Editura Şcoala Ardeleană.

Volumul „Povestea sașilor din  Transilvania, spusă chiar de ei” include 12 povești de viață ale unora dintre sașii care au rămas sau s-au întors în România post-comunistă. Poveștile sunt „spuse chiar de ei”, deoarece sunt reportaje realizate cu mijloace jurnalistice pe parcursul câtorva ani, începând din 2008 până în 2016.  În miezul fiecărei povești de viață veți descoperi și istoria sașilor, una trăită pe viu. Din mărturisirile lor putem înțelege mai bine destinul lor istoric. Vedem care au fost greșelile și cum erorile trecutului trebuie să nu se mai repete. Împinși de puteri de deasupra lor, când într-o parte, când în alta a continentului, ei au îndurat și au devenit mai puternici.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

one × four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te