Noi şi tătucii noştri


Tătucii neamului. Vin din istorie şi se duc în istorie

Dacă îi întrebi pe români, cei mai mulţi indică cinci tătuci în ultimii 150 de ani. Cuza (Voievodul Unirii), Carol al II-lea (Salvatorul patriei), Ceauşescu (Cel mai iubit fiu al poporului), Iliescu (Soarele răsare), Băsescu (Să trăiţi bine).

Au mai fost şi alţi conducători într-un secol şi jumătate. Ei nu intră la socoteală, deoarce n-au avut vlaga sau le-a lipsit motivaţia de a concentra puterea şi de a se motiva prin iubirea poporului. Şi totuşi, guvernarea a doi dintre ei a marcat o schimbare benefică de destin a naţiunii. Carol I şi Emil Constantinescu au ieşit discret din scenă. În schimb, memoria colectivă îi judecă la rece.

În cazul tătucilor, angajaţi la putere prin autoritarism şi populism, retragerea e mai puţin naturală. Doi au sfârşit în exil, un altul executat, iar ultimii doi din listă sunt şi în prezent priviţi îndoielnic de oamenii cărora le-au trădat aşteptările.
De ce discutăm în acest număr despre figurile paternaliste din fruntea ţării? Un motiv ar fi că prototipul lor pare că iese din actualitate. O analiză a profilului candidaţilor prezumtivi şi a contextului în care va evolua noul şef de stat arată că nicio o figură de tip autoritar nu se profilează a lua locul actualului preşedinte. Încă.

Punem punct în 2014 galeriei cu tătuci? Şi dacă da, modelul va reveni? Este poporul român înclinat spre paternalism? Aşteaptă soluţii salvatoare din afară? Mai pot fi amăgiţi de promisiunile unui erou salvator? Antropologul Vintilă Mihăilescu spune că nu neapărat (p. 41). Sociologul Dan Jurcan apreciază însă că da.

Pe de altă parte, ne aflăm noi destul de în adâncul Europei democrate, astfel încât să fim la adăpost de îmbrăţişarea rece a tătucului moscovit (p. 34). Exemplul, temporar, de succes al Republicii Moldova ar fi liniştitor (p. 63). Frământările prin care trece Ucraina însă (p. 66) sunt dătătoare de nelinişte.

Până una alta, suntem convinşi că românii chiar doresc să-şi poarte singuri de grijă? Vor ei să scape de tătuc? Politologul Alin Fumurescu vede chiar în diminitivul folosit o relaţie mai sănătoasă a poporului cu tătucul. Personaj care nu întruchipează cu necesitate răul.

Presupunând că populaţia năzuieşte totuşi să se emancipeze, ce variabile propunem în acest număr? Tipologii de oameni independenţi. Matematicianul Nicuşor Dan imaginează un sistem politic în care participarea colectivă la putere să fie guvernată de legile fizicii (p. 46). Diplomatul Bogdan Aurescu arată calea de urmat în politica externă: profesionalism, curaj, încredere în instituţiile europene (p. 56). Tineri din Bucureşti, Iaşi şi Cluj resping autoritatea managerului de firmă şi îşi dezvoltă în comun mici grupuri de coworking în spaţii de libertate a ideilor (p. 93). Strategia de viaţă a lui Vicktor, pensionar, îngrijitor respectat la Palatul Schombrunn din Viena, a fost întotdeauna cea a lucrului bine făcut (p. 80). Ieşirea din tipare îi animă pe artiştii care sunt în acest moment apreciaţi în sălile de expoziţie din New York. Oraş în care e deschisă o expoziţie aniversară a lui Constantin Brâncuşi, tătucul sculpturii moderne universale (p. 151-154).

Figura lui Brâncuşi aminteşte că tătucii pot fi şi buni. În Ardeal se păstrează şi astăzi mitul bunului împărat. Imperiul Austriac construieşte în Banat, la 1854, prima cale ferată montană din România. „Semmeringul Bănăţean”, care a dus regi şi mineri timp de 150 de ani, este însă acum pe cale de a fi închis. Un bun istoric va merge la topit. Austriecii nu mai sunt suverani pe acel colţ de ţară, dar ne sfătuiesc să nu le repetăm greşelile şi să nu distrugem iremediabil patrimoniul industrial (p. 72).

Poate că din greşelile altora e mai uşor de învăţat. Istoria e un dascăl echivoc. Lectură plăcută în umbra tătucilor şi a propriilor noastre temeri şi întrebări.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

10 + 1 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te