„Nu doar că nimeni nu s-a ostenit să elaboreze o strategie postaderare, dar s-a considerat că nu era deloc necesară”

Interviu cu Vasile Puşcaş, fost negociator-şef al României, realizat de Ruxandra Hurezean


Distribuie articolul

La începutul anului 2001, a fost constituită Delegaţia Naţională de Negociere a României la Uniunea Europeană, coordonată de negociatorul-şef al României şi mandatată direct de guvern şi prim-ministru. Rolul principal al respectivei delegaţii de negociere a fost să pregătească documentele de poziţie şi să deruleze negocierile de aderare. Profesorul Vasile Puşcaş a coordonat această delegaţie şi negocierile României cu Uniunea Europeană pentru aderarea României. Procesul a fost unul dintre puţinele care şi-a atins obiectivele. De aceea am purtat o discuţie cu domnia sa despre cum s-a lucrat la acea strategie, cum de a fost posibil să ne organizăm, deşi era târziu şi ce ar trebui făcut acum pentru ca proiectul în faza lui de integrare să continue şi să se şi realizeze.

Comisarul european Gunther Oettinger susţine un discurs la evenimentul aniversar „10 ani de la aderarea României la Uniunea
Europeană: de la coeziune la convergenţă”, organizat la sediul BNR

SINTEZA: Domnule Puşcaş, aţi fost negociator-şef pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Cum au stat lucrurile la vremea aceea, strategia de aderare a fost pregătită din timp, au existat etape în realizarea ei?

Vasile Puşcaş: Uniunea Europeană a fost definită şi ca sistem negociat în acord cu structurile şi instituţiile supranaţionale, iar alteori ca proces de negociere continuă. Şi, într-adevăr, cine cunoaşte bine Uniunea Europeană ştie că raporturile cotidiene interinstituţionale de la Bruxelles sunt un maraton nesfârşit de negociere, relaţiile dintre statele membre şi între acestea şi instituţiile comunitare şi interguvernamentale se bazează pe un parteneriat negociat, că întregul proces decizional european şi convenirea politicilor europene sunt rezultatul negocierilor non-stop etc. Pe scurt, nu doar aderarea la Uniunea Europeană, ci toată activitatea şi funcţionarea ei se realizează prin negociere. Aceasta nu este o supraevaluare a rolului negocierii, ci, pur şi simplu, tot managementul afacerilor europene este mai eficient să se deruleze prin negocieri, cooperare şi integrare decât prin războaie, aşa cum s-a întâmplat mult prea adesea în istoria Europei. Cum credeţi că s-ar putea derula o astfel de negociere complexă fără o permanentă strategizare şi programare, fără un parteneriat în asumarea şi aplicarea politicilor de integrare europeană? Ceea ce am vrut să subliniez este faptul că atât aderarea la Uniunea Europeană cât şi integrarea europeană trebuie să fie atent şi permanent strategizate.

– Înainte să ajungeţi dumneavoastră acolo, se făcuseră nişte paşi, era pregătită strategia?

– Eu m-am ocupat, în cadrul mai larg al procesului aderării României la Uniunea Europeană, de negocierile de aderare, aşa că vă voi spune despre aspectul strategizării din această perspectivă şi mai ales de la sfârşitul anului 2000. Pot însă să vă confirm că a existat o strategie a procesului aderării, elaborată de guvernarea Adrian Năstase, însoţită şi de un program de aderare care punea în practică respectiva strategie. Aceasta a fost o prelungire şi îmbunătăţire a primului program serios de pregătire a aderării pe care l-a elaborat guvernul Mugur Isărescu. În privinţa negocierilor de aderare, lucrurile au stat puţin altfel. Oficial, România a început negocierile de aderare în 15 februarie 2000. Dar cum acel an a fost şi unul electoral, derularea negocierilor respective s-a făcut fără o strategie de negociere, în bună măsură urmărindu-se doar vizibilizarea relaţiei României cu Uniunea Europeană, cu scop clar politic şi pentru câştig electoral. O strategie propriu-zisă de negociere a aderării a fost adoptată de guvernul României doar în martie 2001. Tot guvernul Năstase a realizat strategii şi programe sectoriale, concordante cu capitolele de negociere (ex. pentru industrie, agricultură etc.) şi, din 2002, a lucrat şi apoi aprobat o strategie de comunicare pentru integrare europeană. Astfel de documente strategice au fost de însemnătate covârşitoare pentru elaborarea documentelor de poziţie ale României şi, desigur, pentru derularea negocierilor de aderare. Mai mult, de modul cum s-a raportat guvernul la aceste strategii, a depins gradul de credibilitate a ţării în negocierile şi interacţiunile europene din acea vreme (spre ex. în primăvara anului 2002, deja credibilitatea externă a României a crescut simţitor, ceea ce s-a reflectat şi în procesualitatea negocierilor de aderare).

– Negocierea presupunea să ţineţi seama şi de evenimentele care aveau loc pe parcurs, să adaptaţi strategiile…

– Da, pentru procesul negocierilor de aderare nu a fost suficientă doar elaborarea şi aprobarea unei strategii generale de negociere şi a strategiilor sectoriale. Aplicarea acestor strategii era monitorizată permanent şi, în funcţie de evoluţiile contextuale, ele au fost continuu îmbunătăţite şi adaptate la realitatea în mişcare (de ex. transformările structurale interne, negocierile şi deciziile semestriale ale Consiliului Uniunii Europene, concluziile Consiliului European, semnalele politice din Parlamentul European, câteodată semnalele electorale din anumite state membre şi, nu în ultimul rând, cele venite din mediul internaţional). Am avut şi o strategie a negocierii finale a Tratatului de aderare şi se începuse, în a doua parte a anului 2004, studiul şi schiţa pentru alte câteva strategii absolut necesare, cum ar fi cea referitoare la stabilirea procesului coordonării afacerilor europene sau la definirea profilului României ca stat membru al Uniunii Europene. Ca să închei răspunsul la această întrebare, vă confirm că strategizarea a fost esenţială pentru negocierea europeană şi pentru întreaga activitate pregătitoare şi, doar în funcţie de aceasta, echipa de negociere a stabilit răspunsul românesc la substanţa negocierii aderării la Uniunea Europeană, dar şi tacticile de negociere.

– A existat consens? Dar sprijin intern aţi avut?

–  Guvernul Năstase a instituţionalizat procesul negocierii de aderare, înţelegând că negocierea europeană era o negociere instituţională, fiind şi cea mai complexă negociere cunoscută în lumea contemporană. În complicatul demers pregătitor, Delegaţia de Negociere a realizat consultări permanente pentru elaborarea strategiilor de negociere şi a documentelor de poziţie, la fiecare capitol de negociere , cu toate partidele parlamentare, cu patronatele, sindicatele, inclusiv în cadrul Consiliului Economic şi Social, cu mediul academic, ONG-uri etc. Scopul acestor consultări a fost cunoaşterea cât mai amănunţită a scopurilor şi intereselor cât mai multor structuri societale, precum şi armonizarea unor interese particulare/de grup în vederea identificării cât mai precise a interesului României în negocierile cu Uniunea Europeană. De aceea, eu am spus adesea că cca. 80% din timpul acordat negocierilor de aderare l-am dedicat acestui obiectiv al armonizării intereselor specifice din societatea românească, pentru a putea defini mai bine interesul naţional al României.

– De la ce componente ale societăţii a venit cel mai important sprijin?

– Aş spune că sindicatele şi ONG-urile au fost cei mai consistenţi parteneri sociali, iar majoritatea partidelor politice au sprijinit efortul nostru de transpunere a acquisului comunitar în legislaţia internă, dar nu au fost la fel de suportive în privinţa aplicării acestor legi. Astăzi mă întreb adesea dacă partidele politice şi oamenii politici au sprijinit procesul aderării, deoarece exista o presiune populară imensă în favoarea aderării, sau doar din oportunism politicianist? Îmi revine tot timpul în minte această întrebare, deoarece am văzut cum s-au raportat partidele politice şi politicienii la procesul definitivării pregătirii aderării (2005-2006) şi la cel al integrării europene a României (după 2007).

– Cam cum se realizează o astfel de strategie şi care sunt condiţiile necesare ca ea să se finalizeze cu bine?

– La prima parte a acestei întrebări, vă rog să-mi permiteţi să subliniez că un proces de negociere trebuie să aibă un management adecvat, care ţine seama atât de aspectele acestuia cât şi de actorii implicaţi, structurile şi cadrele de desfăşurare, strategii, obiective şi rezultate, soluţiile acceptabile, rezultate optimale etc., dar şi de ciclul fiecărui tip de negocieri. Managementul procesului de negociere ca şi misiunea negocierii de aderare a unei ţări sunt între atributele negociatorului-şef al statului candidat. Pentru elaborarea strategiei României de aderare la Uniunea Europeană, echipa de negociere de la Bucureşti a avut în vedere stabilirea clară a obiectivului negocierii, identificarea intereselor sectoriale şi a interesului naţional, scenarizarea unui plan de poziţionare şi mişcare, crearea mediului de negociere şi obţinerea atitudinilor potrivite, elaborarea setului/ seturilor de argumentare, pregătirea tacticilor eficiente etc. Trebuie să vă imaginaţi că fiecare capitol al strategiei de negociere a necesitat un efort enorm de analiză şi creativitate, depus într-un interval limitat de timp şi cu resurse de expertiză pe care le avea atunci ţara noastră. De exemplu, pentru identificarea intereselor, au fost adunate foarte multe informaţii şi date de la instituţiile statului, structuri de piaţă, grupuri de interese, instituţii regionale şi internaţionale etc., s-au realizat foarte multe sesiuni de consultări cu părţi interesate şi grupuri epistemice pentru a avea analize cât mai clare şi obiective. Având astfel de analize (inclusiv evaluări de impact), am trecut la precizarea intereselor vitale româneşti şi a punctelor non-negociabile. După aceea am stabilit o ierarhie şi prioritizare a intereselor noastre principale, imaginând ce ar admite partenerul de negociere şi în ce proporţie . Am introdus şi aspectul gestionării informaţiilor, datelor şi argumentelor în crearea parcursului de formulare a soluţiilor optimale, care să ne ducă la obţinerea rezultatelor şi obiectivelor dorite. Nu aş vrea să mai detaliez, deoarece am intra în prea multă tehnicalitate şi toţi cei care se ocupă de strategizare cunosc aceste lucruri, iar pentru ceilalţi poate că devine plictisitor.

– Am să vă rog să insistaţi pe a doua parte a întrebării mele.

– Cred că pentru noi, românii, acea parte este foarte importantă. Iar aici, răspunsul este că, pentru ducerea la îndeplinire a unei strategii, primordială este voinţa, determinarea titularului strategiei de a o transpune în realitate. Deci să nu privim un document strategic doar ca o bucată de hârtie sau text propagandistic ori dezinformativ. Aceasta depinde în primul rând de seriozitatea cu care cineva (persoană sau/şi instituţie) se raportează la conţinutul şi rostul strategiei. În cazul strategiei de aderare a României la Uniunea Europeană, transpunerea ei în program şi acţiune a depins de voinţa de a se ajunge la obiectivul aderării, de încrederea că putem finaliza un proces de negociere complex, dificil, dar vital pentru viitorul societăţii româneşti. Şi vă confirm că mandatul general de negociere ca şi mandatele de etapă au fost îndreptate spre finalizarea negocierii de aderare. Iar echipa de negociere a României a avut o determinare formidabilă de a realiza ceea ce prea puţină lume credea, mai ales în 2004, anume că putem să ducem până la capăt o strategie de negociere care avea un obiectiv clar – aderarea ţării la Uniunea Europeană.

În mandatul lui Klaus Iohannis, România va prelua preşedinţia Consiliului UE în 2019

– Unde aţi întâmpinat rezistenţă, dificultăţi?

– Opinia mea este că cea mai mare rezistenţă a venit din cultura politică şi socială a românilor, care îşi percep devenirea mai mult ca supravieţuitori (deci gândind şi acţionând pe scurtă durată) decât ca înfăptuitori care-şi planifică evoluţia în durată medie şi lungă. Totodată, există o reţinere, să-i zicem educaţională, de participare mai curajoasă în jocul interdependenţelor complexe globale, provenită de la un sentiment secular de victimizare şi autoimpunere identitară (conservatorism). Câteodată, această atitudine duce la proiectarea viitorului nostru după zicala „Zicem ca ei, dar facem cum vrem noi”. Istoriceşte, eu pot să-mi explic multe comportamente defetiste, dar nu le pot accepta, mai ales în contextul contemporan. De ex., mi-au apărut stânjenitor de frecvent sentimente de neîncredere în capacitatea noastră, a românilor, de a înfăptui lucruri mari, importante. Adesea trebuia să le spun liderilor din Bucureşti şi din alte locuri din ţară că, dacă Generaţia Marii Uniri nu avea încrederea în sine şi în poporul român că poate realiza România Mare şi, odată cu aceasta, o operă de „plenitudine istorică”, după cum zicea Lucian Blaga, şi astăzi ne plângeam nouă de milă şi continuam să ne jeluim pe la Porţi Înalte.

– Ne puteţi exemplifica aceste rezistenţe interne, cam de la cine veneau?

– Au venit mai ales din partea unor potentaţi financiari sau a unor grupuri de interese/influenţă care au fost obişnuiţi să pescuiască în apele tulburi post-1989, temându-se că apartenenţa noastră la o Piaţă Internă în care reglementările sunt monitorizate şi de Comisia Europeană îi va împiedica să mai facă afaceri în stilul datului de tunuri financiare şi de prăduire a bugetului naţional. Am întâlnit destui politicieni şi decidenţi români care în discuţie directă se declarau favorabili unei soluţii de negociere, iar pe la spate se străduiau să pună bariere cât mai grave înaintării noastre în procesul de negociere. Iar în 2004, când a devenit tot mai evident că ne puteam apropia de finalizarea negocierilor, au existat persoane şi grupuri influente din România care au acţionat intern, dar mai ales în Bruxelles şi alte câteva capitale europene pentru ca România să fie împiedicată să-şi ducă până la capăt strategia de negociere a aderării la Uniunea Europeană. Într-un cuvânt, strategia de negociere a aderării României nu s-a aplicat lin, fără piedici (mai ales interne) şi în niciun caz nu a fost realizată prin cadou de la Bruxelles sau vreun stat membru ori vreo corporaţie. Ea a fost elaborată de guvernul României şi aplicată de Delegaţia Naţională de Negociere, prin interacţiunea ei directă(negociere) cu Comisia Europeană şi în parteneriat cu celelalte instituţii europene şi statele membre. Aşa a rezultat decizia Consiliului European (17 dec. 2004) de aderare a României la Uniune şi de semnare a Tratatului de Aderare-document esenţial pentru evoluţia noastră post-Războiul Rece, dar care, din păcate, a devenit doar un act istoric pentru fala celor care nici nu au ştiut ce a însemnat negocierea de aderare şi poate că nici nu au dorit sincer ca România să se integreze european.

– Ce urma să se întâmple după aderare, cum vedeţi strategia de integrare şi aplicarea ei?

– Imediat după finalizarea negocierilor de aderare, ar fi trebuit să ne concentrăm asupra aplicării întocmai a strategiei de aderare şi a angajamentelor cuprinse în Tratatul de Aderare. Îmi amintesc faptul că, la sfârşitul anului 2004, am lăsat factorilor decidenţi ai României un documentar imens cu ceea ce trebuia să îndeplinească ţara, până în 31 dec. 2006, în aşa fel încât să aderăm la Uniunea Europeană foarte bine pregătiţi intern, cu un profil de stat membru bine conturat în sistemul partenerial european. Din păcate, chiar de la sfârşitul acelui an, noul regim politic a început o guvernare contextualistă, a modificat strategiile pe baza cărora s-au încheiat negocierile de aderare, în fapt nu a mai ţinut cont de strategii de ţară şi angajamente codificate în Tratat, ci a interpretat adesea în contradictoriu sensurile de evoluţie spre 1 ianuarie 2007. Tot în anii 2005-2006 ar fi fost necesară elaborarea unei strategii de integrare europeană, prin care să se definească interesul nostru în procesul integraţionist, care era o continuare a activităţii pregătirii pentru aderare. Nu doar că nimeni nu s-a ostenit să elaboreze o strategie postaderare, dar s-a considerat că nu era deloc necesară. Or, pentru ca România să opereze convergent în sistemul integraţionist european însemna să-şi strategizeze propria dezvoltare şi relaţiile parteneriale cu structura instituţională europeană, cu statele membre şi alţi actori non-guvernamentali. Aceasta pentru a obţine pentru cetăţeni beneficii cât mai substanţiale şi rapide, dar şi pentru a reduce costurile armonizării şi convergenţei cu legislaţia şi politicile europene. Astăzi, pentru mine, este mai mult decât evident că liderii politici ai României post-2004 nu au dorit integrarea europeană, ci doar o aderare formală, care să le ofere acceptabilitate şi onorabilitate în mediile politice europene şi transatlantice, plus accesul la sursele financiare ale bugetului european. În niciun caz nu s-au gândit să guverneze ţara pe calea dezvoltării durabile, să producă progres accelerat, să satisfacă aşteptările atât de mari şi îndreptăţite ale românilor de la intrarea în procesul integrării europene.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, gazda evenimentului aniversar „10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană: de la
coeziune la convergenţă”, organizat la sediul BNR

– Ca om implicat în realizarea unei strategii importante în istoria recentă a acestei ţări, cum vedeţi implicarea şi rolul intelectualului în dezvoltarea societăţii noastre? Care ar fi dificultăţile aplicării ideilor în progresul ţării?

– Am crezut întotdeauna, în spiritul Şcolii Ardelene, că intelectualul trebuie să fie implicat în strategiile, programele şi politicile de dezvoltare ale naţiunii sale. De aceea, după 1990, am acceptat să-mi pun competenţele profesionale în serviciul a ceea ce am crezut că va fi devenirea României. Acum sunt sigur că mi-am sacrificat interesele personale pentru a îmbunătăţi interesul public şi , îndrăznesc să spun, chiar pentru interesul naţional. Eram convins ca, dacă voi contribui cu ceva la creşterea binelui public, atunci şi eu, personal, şi familia+prietenii, comunitatea căreia-i aparţin vor beneficia social şi privat. Din păcate, calea pe care a evoluat societatea românească nu a fost exact aceea care eu aş fi dorit-o. Dar, vorba maestrului meu într-ale istoriografiei, dacă nu încercam nu ştiam sigur dacă ceea ce eu am vrut era posibil ori nu. Acum eu consider că intelectualul ar trebui să fie mereu creativ, să aducă idei noi, proiecte sociale, să provoace la dialog ideologic şi social, la construcţii instituţionale, organizaţionale etc., să aibă ca preocupare cele mai strălucite posibilităţi de dezvoltare a omului şi societăţii. Lumea se teme că, datorită celei de-a patra revoluţii industrial-tehnologice, s-ar putea ca maşina să devoreze omul, că ar fi posibil ca omenirea să scape de sub control instrumentele pe care le-a creat şi să se îndrepte spre catastrofă. Opinia mea este că astfel de temeri şi spaime nu sunt altceva decât semnele incapacităţii intelectualilor de astăzi de a proiecta o societate în care umanitatea să prospere, de a refuza să fie dominată de instrumente, oricât ar fi ele de sofisticate.

– La nivel european cum stau lucrurile, cum le vedeţi dumneavoastră?

– Ce să zic, în privinţa proiectului european, nu doar intelectualii de la noi, ci şi cei din celelalte state membre ale Uniunii Europene mi se pare că au renunţat demult să gândească viitorul european, complăcându-se în confortul material de care au beneficiat şi ei în comunitatea europeană constituită cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. Sincer să fiu, eu credeam că intelectualii din statele care au aderat la Uniunea Europeană după 2004 vor veni rapid şi masiv cu idei, inovări, proiecte etc. de îmbunătăţire şi intensificare a integrării europene, vor genera, împreună cu colegii lor din statele membre fondatoare, o dezbatere mai curajoasă şi aplicată decât cea din vremea Convenţiei privind Viitorul Europei (2003-2004), să se întreacă în aducerea unor alternative şi soluţii viabile pentru o Uniune Europeană cetăţenească, dezvoltată, coerentă şi capabilă să performeze în globalitate. În ceea ce-i priveşte pe intelectualii din România, aceştia au renunţat, încă după 1989, să gândească şi să iniţieze proiecte de societate. Au preferat să devină eurobursieri şi oportunişti, interesaţi doar de confortul propriu, precum colegii lor din vechea Uniune Europeană. Singurul lor răspuns la întrebarea românilor despre calea de evoluţie a României a fost că vom face ca europenii şi vom trăi cum o fac ei. Dar nu s-a argumentat cu felul structurii sociale, funcţionarea sistemului politic, crearea şi gestionarea resurselor proprii etc. Doar sincronism, imitaţie şi… aşteptare. Iar azi suntem tot acolo! O renaştere a României şi a Uniunii Europene ar trebui să pornească de la intelectuali. Dacă va fi lăsată doar pe seama politicienilor, ne vom îngloda în populism, defetism şi disperare. Şi în locul deja celebrei „crize a Occidentului” vom auzi prelungite lamentări despre „criza Europei”. Ceea ce, în contextul actual, dar şi în cel viitor, al dezvoltării fenomenului globalizării, nu ne va favoriza. Căci deja mulţi competitori globali zâmbesc la percepţia derutei şi posibilei neputinţe europene şi transatlantice (actualmente China se străduieşte să croiască un cadru al globalizării care să-i folosească, iar partea euroatlantică pare că nici nu sesizează faptul că are datoria să aducă şi ea un model de competitivitate globală care să aibă perspectivă). Dar poate că intelectualii europeni vor redeveni creatori sociali, aşa cum au fost cel mai adesea în lunga istorie a Europei, iar intelectualii români se vor trezi la conştiinţa adevăratei lor meniri, dimpreună cu colegii lor din toată Uniunea Europeană. Cel puţin aceasta este speranţa mea.

Vasile Puşcaş (n. 8 iulie 1952, Surduc) este un profesor, diplomat şi om politic român. A fost ministru, şeful departamentului pentru Afaceri Europene, în guvernul României (decembrie 2008 – octombrie 2009). Este recunoscut pentru discreţia, perseverenţa şi tenacitatea cu care îşi duce la îndeplinire misiunile sale guvernamentale şi diplomatice.

 

Cum s-a strategizat negocierea aderării la UE a României.
-Studiu de caz-

 

Problema culturală românească a fost şi continuă să fie aceea că strategiile cel mai frecvent sunt puse direct în arhive şi nu sunt considerate suport pentru procesul decizional, nu sunt însoţite de programe de implementare şi de acţiunea propriu-zisă. Vă asigur însă că în cazul strategiei negocierilor de aderare la Uniunea Europeană s-a înregistrat o excepţie.

Aşadar, cum s-a făcut această strategie? Este o întrebare care revine frecvent în discuţiile despre negocierea aderării României la Uniunea Europeană. Explicaţia cred că este aceea că, în cultura noastră socială, strategiile sunt mai degrabă întâmplătoare şi întâmplările înlocuiesc perspectiva. În ceea ce priveşte negocierea, atunci când este vorba de o târguială/tocmeală sau de o tranzacţie simplă, de tipul „ia-şi-dă”, mai merge să nu elaborezi o strategie bine fundamentată. Dar dacă negocierea se înscrie într-un proces ori avem de-a face cu negocieri europene complexe, nu este o treabă serioasă să intri în negocieri fără o strategie.

De aceea, când am preluat portofoliul negocierilor de aderare (decembrie 2000), prima întrebare pe care am pus-o şi eu colegilor care deja începuseră negocierea a fost despre strategia de negociere a României. Răspunsul a fost că aşa ceva nu exista. Iar când primul-ministru sau alţi membri ai guvernului mă întrebau, la începutul anului 2001, dacă am fost la Bruxelles şi dacă am o opinie despre ce se doreşte acolo de la noi, eu le răspundeam că, în calitate de negociator-şef al României, nu aveam ce căuta acolo fără să am o strategie clară şi credibilă referitoare la ce vrea şi ce poate să facă România în negocierea aderării. Motiv pentru care primele activităţi ca negociator-şef al României au fost îndreptate către realizarea unei strategii de negociere şi, corelată acesteia, o echipă a României de negociere cu Bruxelles-ul. În luna februarie 2001 aveam deja o schiţă de strategie, iar în luna următoare am fost în măsură s-o introduc în dezbaterea guvernului.

Nu am să prezint strategiile României în negocierea de aderare cu Uniunea Europeană, căci poate fi subiectul unei cercetări distincte. Pe scurt, am să vă spun cum am gândit strategizarea. În primul rând, a trebuit să arăt guvernului că negocierea de aderare a unui stat la Uniunea Europeană era o interacţiune asimetrică, desfăşurată cu un partener foarte puternic (economic, financiar, politic etc.) şi, în plus, totul se derula pe terenul lui, deoarece substanţa negocierii era dată de legislaţia europeană. Ca atare, esenţial era ca România să se îndrepte către negocierea integrativă, adică win-win, ceea ce însemna că fiecare parte câştiga din soluţiile negocierii. Iar pentru negociatorii români se punea problema identificării clare a relaţiilor între părţi şi a obiectivelor clar exprimate. Într-o astfel de situaţie de negociere, am considerat că negociatorii români trebuiau pregătiţi pentru mai multe tipuri de abordări, nu doar pentru una anume. Aceasta pentru că puterea de negociere a României era dată, în primul rând, de calitatea echipei de negociere.

Ştiam că negociatorii Comisiei Europene erau predispuşi la formulele competitive, dar şi la cele de colaborare, aveau capacitatea de evitare, dar şi cea de acomodare. Ca atare, strategia noastră de negociere trebuia să includă toate aceste formule, chiar dacă urmau să fie greu de explicat public anumite abordări, iar pentru negociatorii români totul devenea deosebit de dificil. La urma urmelor, ceea ce conta era rezultatul, adică să obţinem decizia partenerilor europeni de aderare la Uniunea Europeană.

Obiectivele

Una dintre cele mai grele misiuni ale strategiei noastre a fost să definim clar care sunt obiectivele negocierii de aderare. Desigur, obiectivul central a fost aderarea României la Uniunea Europeană. Dar pentru negociatori era nevoie de ceva mai mult. Ne interesa să ştim sigur ceea ce înţelegeau autorităţile, instituţiile, structurile de piaţă, grupurile socio-profesionale, partidele politice etc. prin aderarea la Uniune. Şi încă ceva – ce disponibilitate de investiţie avea societatea românească pentru a obţine acel rezultat sau care ar fi aşteptarea ei minimală / maximală? Evident, a fost necesar să evaluăm puterea de negociere a României pentru a calcula care ar putea fi rezultatul cel mai bun la care am putea spera. Se punea şi problema timpului pe care-l aveam la dispoziţie pentru finalizarea negocierilor, dar şi opţiunile de negociere ale partenerilor noştri europeni. Într-un alt context am relatat despre cum am definit interesul României, ceea ce a fost iarăşi deosebit de dificil.

Însă, din punctul de vedere al echipei de negociere a fost foarte important să scenarizăm opţiunile României de poziţionare faţă de anumite subiecte ale negocierii, ca şi paşii pe care ar putea să-i facă pentru avansarea în negocieri.

Timpul

Repet faptul că strategia de negociere a României a fost elaborată la un an după ce negocierile de aderare erau derulate şi ţara noastră deja intrase într-o serie de angajamente, inclusiv cele rezultate din principiile negocierii, acceptate de Bucureşti, la 15 feb. 2000. Spre exemplu, cel mai important dintre aceste angajamente a fost că România îşi propunea să adere la Uniunea Europeană în 1 ian. 2007.

Ca atare, pentru a nu dovedi neseriozitate şi impredictibilitate, a fost menţinută această propunere a datei aderării şi întregul proces de negociere a fost încadrat într-un interval de timp deja dat. De aceea, strategia noastră a gândit procesul de negociere a aderării până la sfârşitul anului 2004, perioadă de timp în care am prevăzut recuperările în pregătirea internă a aderării, în elaborarea documentelor de poziţie pentru toate capitolele de negociere (în 2000 fuseseră abordate preponderent capitolele fără acquis) şi opţiunile reconfigurate tactic în funcţie de fiecare preşedinţie a Consiliului Uniunii Europene şi Consiliului European.

Asumând decizia guvernului, în strategie am argumentat necesitatea pregătirii pentru capitolele Pieţei Interne şi capitolele economice şi financiare, consolidării cadrului instituţional central şi local pentru implementarea legislaţiei europene, îmbunătăţirea activităţii de monitorizare a îndeplinirii anagajamentelor degajate din negocieri şi, nu în ultimul rând, amplificarea cooperării şi comunicării interne şi a celei politico-diplomatice, la nivelul instituţiilor europene şi statelor membre.

Strategia generală de negociere a aderării, ca şi strategiile sectoriale (pentru politici) au făcut posibilă evaluarea mai realistă a ariilor în care aveam nevoie de perioade de tranziţie şi/sau aranjamente tehnice, pentru fiecare solicitare de acest gen pregătind tactici distincte.

Pentru a nu mai intra în alte detalii, voi rezuma caracterizarea strategiei de negociere a aderării României la Uniunea Europeană ca fiind una integrativă, globalistă, orientată spre rezultate de etapă şi scenarizând finalitatea în încheierea negocierii tuturor capitolelor de negociere şi a proiectului Tratatului de aderare, în luna decembrie 2004, pentru ca ţara noastră să mai aibă doi ani pentru definitivarea pregătirii aderării şi a procesului de ratificare a Tratatului de aderare, iar la 1 ianuarie 2007 să adere formal la Uniunea Europeană.

Strategiile sectoriale

Foarte pe scurt am să vă exemplific activitatea de strategizare a negocierii de aderare şi prin ceea ce am numit strategii sectoriale. Acestea îmbinau strategiile pentru politici europene cu cele pentru capitole distincte. Strategia de Politică industrială era concordantă Capitolului 15 de negociere. Acest document strategic pleca de la opţiunea României ca industria să fie una din principalele ramuri economice ale României, să se încadreze ofensiv în spaţiul şi mecanismele Pieţei Interne şi să fie orientată spre competitivitate europeană şi globală.

Industria urma să se înscrie în politica României de dezvoltare durabilă, să asigure o protejare ridicată a mediului înconjurător, să se bazeze pe productivitate, cercetare, inovare şi valorificare superioară a resurselor umane şi a pieţei muncii locale.

Politica industrială postaderare a României susţinea avansul către societatea cunoaşterii, construirea unui nou parteneriat social şi a coeziunii economice şi sociale a ţării. Elaborarea acestei strategii a pornit de la analiza situaţiei curente a sectorului industrial şi a fost corelată cu Planul Naţional de Dezvoltare a României. A scenarizat nu doar evoluţia de ansamblu, ci a întregii structuri industriale (energie, metalurgie, construcţii de maşini, electrotehnică şi electricitate, chimică şi petrochimică, lemn, confecţii, apărare, materiale de construcţii etc.). Strategia a fost însoţită şi de un amplu program de implementare.

Comunicarea

Strategia de comunicare privind aderarea şi integrarea europeană a fost foarte semnificativă pentru negocierea aderării. Aceasta pentru că, la începutul anului 2000, sondajele de opinie arătau că populaţia României avea o slabă cunoaştere a Uniunii Europene, ca să nu mai vorbim de politicile europene sau de negocierile de aderare.

Or, părea că societatea românească susţinea masiv aderarea la Uniune pentru beneficii, pe care le percepea mai mult în termeni generali, fără a conştientiza şi posibile costuri care trebuiau asumate de România.

Interesul comunicării pe teme europene era de gradul cel mai înalt pentru negocierea de aderare, deoarece îndeplinirea angajamentelor care urmau a fi înscrise în Tratatul de aderare era direct legată de comportamentul instituţiilor statului şi al cetăţenilor români în mediul social, economic, cultural, politic postaderare. Totodată, era vorba de preluarea drepturilor şi responsabilităţilor ca cetăţeni europeni de către cetăţenii României.

Nu în ultimul rând, trebuia să fie informate toate categoriile sociale, profesionale, structurile de piaţă etc. despre conţinutul procesului integrării europene, în care urma să intrăm ca stat, comunitate şi indivizi. Desigur, comunicarea europeană a fost şi este astăzi o nevoie continuă, trebuind să fie antrenate instituţiile guvernamentale centrale, regionale şi locale, structurile de piaţă, ONG-urile, mas media, media socială etc.

Întregul proces al pregătirii aderării la Uniunea Europeană, incluzând şi negocierea de aderare, a fost bazat pe o continuă şi serioasă strategizare. Nici nu era posibil altfel, deoarece managementul afacerilor europene nu poate fi lipsit de astfel de instrumente de cunoaştere şi prospectare a realităţilor comunitare.

Problema culturală românească a fost şi continuă a fi aceea că aceste strategii, cel mai frecvent, sunt puse direct în arhive şi nu sunt considerate ca suport pentru procesul decizional, nu sunt însoţite de programe de implementare şi de acţiunea propriu-zisă. Vă asigur însă că pentru cazul strategiei negocierilor de aderare la Uniunea Europeană s-a înregistrat o excepţie. Tot parcursul negocierilor de aderare a urmat gândirea strategică iniţială, au fost monitorizate şi evaluate permanent rezultatele obţinute şi s-a procedat la îmbunătăţiri ale strategiei în funcţie de contextul intern, european şi internaţional. Efectul a fost că România şi-a îndeplinit obiectivul central al negocierii de aderare, a finalizat negocierea capitolelor şi a Tratatului de aderare în decembrie 2004, iar la Consiliul European, din 17 decembrie 2004, a obţinut decizia de aderare şi semnare a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Rezultatul negocierii s-a concretizat şi în obţinerea celor mai multe perioade de tranziţie şi aranjamente tehnice, comparat cu celelalte state care au aderat în 2004-2007, iar negocierea financiar-bugetară pentru 2007-2009 a fost tot una dintre cele mai favorabile. Dar cel mai important a fost că România a intrat într-un spaţiu comunitar european care-i deschidea poarta unor oportunităţi civilizaţionale deosebite. Trebuia doar ca politicile româneşti să se integreze celor europene, să meargă convergent, prin propriul efort şi nu trans-împins de alţii, cu principiile şi mecanismele Pieţei Unice. În ce măsură aceste oportunităţi au fost luate de societatea românească, a depins de guvernele României şi de modul cum cetăţenii români şi-au asumat calitatea de cetăţeni europeni.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

13 − two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te