Nu tehnologia e de vină dacă nu ne mai înţelegem cu copiii

Odată cu epoca digitală, rolurile profesorului şi părinţilor au devenit cu mult mai sofisticate şi mai inteligente


Distribuie articolul

Planificarea vieţii de familie sau a orelor la clasă va cere acum un talent de designer, de intelect capabil să potrivească procesele gândirii sau experienţele domestice cu cele mai potrivite instrumente de susţinere a lor şi să o facă în contextul acordării de încredere şi respect acestor generaţii de copii care ştiu mai bine ce anume satisface pofta lor de cunoaştere sau de comunicare.

Urmăriţi-i pe copii navigând online sau jucându-se. Citiţi-le limbajul nonverbal, arcuirea corpului, tensiunea fiecărei celule aliniată sincron la toate celelalte, bucuria din ochi, prezenţa, decizia, angajarea.

Urmăriţi-i pe aceiaşi copii în sălile de clasă. Mulţi dintre ei sunt apatici, neatenţi, dezinteresaţi. O parte semnificativă declară că urăşte şcoala.

Da, veţi spune că teoriile psihologilor au explicat deja motivul: generaţia digitală este dependentă de stimuli puternici şi feed-back imediat, prin urmare, este incapabilă să dezvolte atenţie pe termen lung, rezilienţă şi interes pentru învăţarea şcolară academică. E posibil să îi pierdem în lumea virtuală, să îi deconectăm de la realitate şi autenticitatea relaţiilor umane – se mai afirmă. Cu toate astea, uitaţi-vă şi la elevii capabili de performanţă. Şi aceştia declară că învăţarea şcolară ca proces, aşa cum se desfăşoară ea acum în şcoli, este plicticoasă, neinteresantă. Şi aceşti copii „buni şcolari” se aprind şi luminează pe dinăuntru când sunt în faţa tehnologiei, când o pot utiliza. Şi ei se pierd în joc sau ar sta ore în şir online, într-o continuă stare de flow, de bine interior.

Nu mai zic de copiii mici, chiar sub doi ani, fascinaţi de ecrane, cu intuiţii incredibile pentru butonul de „settings” şi tehnici supersofisticate de convingere a părinţilor pentru acces cât mai neîngrădit.

După ani de „luptă” împotriva invaziei tehnologiei pe harta învăţării şi educării copiilor, cred că a venit vremea să acceptăm două simple adevăruri:

  1. În viaţă tot ce este mult, supradimensionat şi necontrolat dezechilibrează destine. Da, evadarea pentru ore în şir în mediul virtual e dăunătoare la toate vârstele. Excesele sunt indicatori ai unor nevoi neîmplinite şi amorţite temporar cu ieşirea din realitate.
  2. În vieţile copiilor de astăzi, tehnologia e sursă inepuizabilă de creştere intelectuală, comunicare, colaborare, dezvoltare de reţele neuronale bazate pe descoperire, cercetare şi gândire critică.

Prima afirmaţie nu înseamnă că trebuie să ne păzim copiii de tentaţiile ecranelor. Dacă ele par de nestăvilit şi dacă deja se instalează în familie jocuri de putere, ameninţări şi condiţionări în jurul lor, acestea toate nu sunt decât un indicator al unor probleme cu rădăcini mult mai ascunse şi greu de pipăit: până la urmă e vorba de faptul că, în repertoriul de gândire şi petrecere a timpului, nu există în familia respectivă alte puncte înalte, alte bucurii intense, anume niveluri asumate de diversitate şi preocupări distincte.

În vieţile copiilor de astăzi, tehnologia e sursă inepuizabilă de creştere intelectuală, comunicare, colaborare

Dacă viaţa familiei a migrat către comunicare preponderent administrativă, dacă există deja un ritm de funcţionar în propriile vieţi, fără momente de surpriză, nou, inedit, fără lucruri sau evenimente pe care să le anticipăm cu drag – fireşte că mai ales copiii se vor retrage din aşa-zisa viaţă reală acolo unde, la fel de reală, tehnologia le împlineşte cele mai importante nevoi de semnificaţie, relevanţă, rol, distracţie:

  • diversitate şi surpriză;
  • anticipare;
  • asumare de misiuni şi roluri;
  • comunicare, cooperare şi competitivitate;
  • şanse infinite şi feed-back rapid;
  • gratificări imediate sau pierderi nejudecate.

Unde, în viaţa de toate zilele, copilul de astăzi mai primeşte toate aceste împliniri fundamentale în acelaşi timp şi cu aceeaşi consecvenţă?

În familie

Sigur că adulţilor le este greu să accepte un anumit nivel de responsabilitate în felul în care reuşeşte fiecare să orchestreze viaţa propriei familii. Până mai ieri, rolul părinţilor era mai mult de îngrijire şi protecţie. Astăzi, mama şi tata au cunoscut o explozie aparent nedreaptă a rolurilor lor – trebuie să îl joace şi pe cel de „entertainer”, de provocator intelectual, de diversificator de experienţe. Grijile lor nu mai pot fi strict materiale, ci mai ales spirituale. Ei sunt astăzi răspunzători de ce tip de energie creează în jurul căminului lor, de ce stimuli pun la dispoziţie copiilor, de cum oferă supape funcţionale pentru nivelul ridicat de stres şi anxietate pe care societatea modernă l-a injectat în vieţile noastre.

Pentru că reuşim cu greu să acceptăm că, din toate punctele de vedere, rolurile umane s-au ramificat, au devenit din ce în ce mai complexe, a fost uşor să dăm vina pe tehnologie pentru felul în care nu ne mai înţelegem cu copiii, acasă şi în clase.

Administraţiile şcolare au dezvoltat aceleaşi justificări pentru neatenţia şi dezinteresul copiilor: au spus că aceştia vin deja de acasă condiţionaţi să răspundă numai la stimuli coloraţi, dinamici şi intenşi, că sunt educaţi din familie să se manifeste emoţional – indisponibili pentru învăţarea secvenţială, analitică, responsabilă în muncă şi repetiţie.

Cu alte cuvinte, cam toţi adulţii au pasat mingea în terenul copiilor, au demonizat ecranele şi i-au blamat pe cei mici pentru neputinţa de a se desprinde din faţa lor.

Când anume aţi reuşit să vă desprindeţi de o stare perfectă de „flow”, de aliniere cu sine, bucurie şi anticipare, rol şi misiune, creaţie şi şanse infinite de reinventare? Cum poţi pretinde unui copil să îşi autocenzureze stările de bine interior? Cum poţi crede că cicăleala, ameninţările, trasul din priză al cablului pentru net, interdicţiile forţate pot aduce mintea înapoi, cu drag, în realitatea noastră ternă, rezonabilă, tributară rutinei şi nevoilor noastre de control?

Dacă am ajuns în acest blocaj, e limpede că singurul lucru care ne ajută este o înţeleaptă schimbare a perspectivelor. Poate că lucrurile nu sunt aşa cum le-am etichetat deja.  Poate că e timpul să admitem că tehnologia este deja aici, a adus imense transformări în viaţa noastră şi o va face şi în viitor în mii de alte chipuri neanticipabile, inimaginabile.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te