O pace prea îndepărtată

Poziţionarea principalilor actori internaţionali faţă de evenimentele din Egipt, Libia şi Siria


Text de Mihai Drăghici

Protestele din Tunisia, din luna decembrie 2010, care au condus la înlăturarea de la putere a fostului preşedinte Zine el-Abidine Ben Ali, au impulsionat declanşarea unor mişcări similare în Egipt, Libia şi Siria, împotriva regimurilor din statele de origine.

De la debutul Primăverii Arabe, actorii externi par mai dispuşi ca niciodată să pună în joc importante resurse politice şi financiare pentru a influenţa evoluţiile din zona Maghrebului şi Orientul Mijlociu. Cele două regiuni reprezintă o importantă scenă a noilor aranjamente regionale strategice. Emiratele Arabe Unite, Qatar-ul şi Turcia, actori deosebit de activi în zonă, sunt interesate de extinderea sferelor lor de influenţă şi de protejarea intereselor naţionale.

Remodelarea intereselor actorilor regionali, ulterior Primăverii Arabe

Eforturile Turciei de asigurare a unui rol mai proeminent în regiune s-au intersectat, deseori, cu cele ale Qatarului, care susţine grupările islamiste ce se opun regimului de la Damasc.

Emiratele Arabe Unite, deseori în cooperare cu preşedintele Egiptului, Abdel Fattah al-Sisi, se pronunţă în favoarea forţelor ce concură la menţinerea actualului status quo în regiunea maghrebiană, inclusiv a unor facţiuni politice antiislamiste din Libia.

Qatarul şi Emiratele Arabe Unite, membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului/ CCG, precum şi Turcia, sunt îngrijorate de posibilele repercusiuni asupra situaţiei lor interne ale creşterii instabilităţii şi manifestărilor de factură jihadistă în Siria, la care se adaugă vacuumul de securitate din Libia.

Statele Unite ale Americii şi ţările europene sunt interesate de securizarea şi stabilizarea regiunii, date fiind creşterea riscurilor teroriste şi a fluxului de imigranţi.

Perpetuarea confruntărilor între facţiunile politice şi militare libiene

Situaţia politică şi de securitate din Libia, la patru ani după înlăturarea de la putere a lui Moammar Al-Gadaffi şi după două cicluri electorale, rămâne în continuare extrem de fragilă. Pe teritoriul libanez îşi dispută legitimitatea Parlamentul de la Tobruk (Camera Reprezentanţilor / HoR), ai cărui membri au fost aleşi la scrutinul din 25 iunie 2014, recunoscut de SUA şi Franţa, şi Legislativul de la Tripoli – fiecare având propriul executiv şi propria coaliţie de grupări armate.

Consecutiv înlăturării de la putere a preşedintelui Moammar Al-Gadaffi, la 23 noiembrie 2011, în Libia a fost instalat un guvern interimar – Consiliul Naţional de Tranziţie/ CNT. În urma primelor alegeri libere, desfăşurate în data de 7 iulie 2012, Congresul Naţional General / CNG (Parlamentul de la acea dată) a aprobat, la 31 octombrie 2012, noul Executiv, condus de Ali Zeidan (demis la 11 martie 2014).

În timp ce facţiunile locale încearcă să valorifice susţinerea politică şi financiară externă în favoarea propriilor lor agende, instabilitatea internă reprezintă o ameninţare pentru toţi vecinii Libiei.

Confruntările militare dintre cele două tabere, la care se adaugă acţiunile tot mai frecvente ale grupărilor teroriste şi ale unor structuri de criminalitate organizată, favorizate de lipsa unui control efectiv al autorităţilor, au accentuat problemele economice şi sociale.

Actorii conflictului libanez nu pot fi reduşi, însă, la islamişti şi forţe naţionaliste, tabloul intern fiind mult mai complex. Dincolo de conflictul dintre Tripoli şi Tobruk, statul este divizat de divergenţele dintre triburi (spre exemplu, în oraşul Sabha), etnice şi regionale.

Blocajul politic constituie un teren propice expansiunii militanţilor radicali, inclusiv a celor afiliaţi grupării „Statul Islamic” / SI, ce ar putea utiliza teritoriul libian pentru extinderea activităţii sale în zona Maghrebului şi în Sahel. La ora actuală, gruparea controlează oraşul de coastă Derna, însă are ramificaţii şi în provinciile istorice Fezzan şi Tripolitania, precum şi în oraşele Tripoli, Benghazi şi Sirte.

În timp ce facţiunile locale încearcă să valorifice susţinerea politică şi financiară externă în favoarea propriilor lor agende, instabilitatea internă reprezintă o ameninţare pentru toţi vecinii Libiei.

Această situaţie îngreunează încercările de legitimare Executivului de la Tobruk, cu consecinţe asupra capacităţii sale de a controla întregul teritoriu al ţării şi de a asigura securitatea cetăţenilor şi a resurselor.

Poziţiile principalilor actori regionali

Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită şi Egiptul susţin Guvernul de la Tobruk, condus de Abdullah al-Thinni, şi pe generalul Khalifa Heftar, aliat al HoR, fost ofiţer în armata lui Muamar Al-Gadaffi, care a petrecut mai mulţi ani în exil în Statele Unite. Aceste state au ca principale obiective să prevină preluarea controlului în Libia de către islamişti şi să se asigure că instabilitatea din această ţară nu afectează securitatea regională şi status quo politic din Egipt.

Blocajul politic constituie un teren propice expansiunii militanţilor radicali, inclusiv a celor afiliaţi grupării „Statul Islamic”

Blocajul politic constituie un teren propice expansiunii militanţilor radicali, inclusiv a celor afiliaţi grupării „Statul Islamic”

Pe de altă parte, Turcia şi Qatar-ul sprijină Libya Dawn, care a ocupat Capitala libiană în august 2014, determinând retragerea membrilor HoR la Tobruk, deşi câştigase alegerile. Poziţionarea diferită a statelor din regiune faţă de cele două guverne libiene a accentuat divizarea dintre forţele politice interne.

Generalul Khalifa Heftar şi-a fixat drept obiectiv eliminarea tuturor forţelor islamiste din Libia şi, în virtutea acestuia, a demarat „Campania Demnităţii”, beneficiind de sprijin din partea Emiratelor Arabe Unite/ EAU. Într-o acţiune fără precedent, aeronave ale EAU au bombardat poziţiile forţelor islamiste afiliate Libya Dawn din Tripoli, în august 2014, urmărind protejarea propriilor interese, pe fondul „inacţiunii” SUA în cazul conflictului din Siria şi Libia.

Washingtonul a colaborat cu CNG şi, ulterior, cu HoR şi susţine procesul de reconciliere, ca unică modalitate de stabilizare a Libiei.

În iulie 2014, SUA şi-a închis ambasada din Tripoli şi a evacuat tot personalul acesteia. Uciderea ambasadorului SUA în Libia, Christopher Stevens, şi a altor trei membri ai personalului diplomatic într-un atac armat din oraşul Benghazi, în luna septembrie 2012, a condus la reconsiderarea, de către SUA, a nivelului de risc pe care este dispusă să şi-l asume pentru a fi reprezentată diplomatic în această ţară.

Noul acord politic pentru stabilizarea Libiei

Parafarea, la 11 iulie 2015, în oraşul marocan Skhirat, a Acordului Politic Libian, de către trei din cele patru părţi implicate în procesul politic – reprezentanţi ai Camerei Reprezentanţilor/ HoR, lideri politici de la Tripoli şi Misrata – prefigurează o posibilă soluţionare a crizei politice din Libia. Reprezentantului special al secretarului general al ONU, Bernardino Leon, a mediat dialogul între diferiţi actori politici din Libia.
Responsabilii europeni au adresat un apel Congresului Naţional General de la Tripoli (GNC) de a se alătura demersului ONU, pentru formarea unui guvern de unitate naţională care să coopereze cu toţi actorii relevanţi, inclusiv UE, în eforturile comunităţii internaţionale de stabilizare a situaţiei interne, în beneficiul securităţii regionale şi europene.

Procesul de pace din Siria

La mai mult de patru ani de la declanşarea revoltelor din Siria, nu se întrevede un final apropiat al luptei dintre forţele guvernamentale şi aliaţii lor externi, pe de o parte, şi insurgenţii anti-guvernamentali, de cealaltă parte.
Forţele loiale regimului de la Damasc evoluează pe multiple fronturi şi au pierdut/ cedat controlul asupra a numeroase zone, menţinând, însă, sub influenţa lor oraşe importante din vestul ţării.

Metodele utilizate de regimul Bashar Al-Assad – aplicarea de pedepse colective şi încheierea de înţelegeri cu miliţiile sectariene -, soldate deseori cu victime în rândul civililor, au contribuit la extinderea curentului jihadist. Principali exponenţi ai acestuia sunt Frontul „Al-Nusra”, care şi-a revendicat filiaţia la reţeaua „Al-Qaeda”, şi „Statul Islamic”, ce controlează mai multe zone populate din nord-estul şi centrul ţării, adiacente frontierei cu Turcia şi Irakul.

La rândul său, Frontul „Al-Nusra” şi-a asigurat o poziţie solidă în nordul ţării, în apropierea frontierei cu Turcia.

Deşi forţele loiale Damascului au suferit o serie de înfrângeri importante, nu sunt semne vizibile că s-ar afla într-o stare iminentă de colaps ori că preşedintele Bashar Al-Assad ar intenţiona să cedeze puterea.

La mai mult de patru ani de la declanşarea revoltelor din Siria, nu se întrevede un final apropiat al luptei dintre forţele guvernamentale şi aliaţii lor externi, pe de o parte, şi insurgenţii anti-guvernamentali, de cealaltă parte.

ONU a pledat pentru instalarea unui guvern de tranziţie în Siria, cu puteri executive depline, obiectiv prevăzut în Declaraţia Conferinţei de la Geneva, din iunie 2012. Aplicarea acestuia este puţin probabilă, mai ales după eşecul cele de-a doua Conferinţe de la Geneva, din ianuarie 2014.

Şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, a criticat decizia ONU de anulare a invitaţiei de participare adresate Iranului – după ce Teheranul a refuzat să sprijine planul de formare a unui guvern de tranziţie.

În luna iunie a acestui an, secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, a adresat comunităţii internaţionale un apel la acţiuni conjugate pentru implementarea înţelegerii din iunie 2012, pentru a preveni producerea unor “daune ireparabile în Siria şi la nivel regional”.

Rusia şi Iranul reprezintă doi dintre principalii aliaţi ai regimului de la Damasc, ambele state având o serie de inţiative diplomatice pe marginea conflictului din Siria. La nivel declarativ, atât Moscova, cât şi Teheranul au pledat pentru includerea actualului regim în orice format de identificare a unei soluţii politice.

Sprijinul Moscovei pentru preşedintele Bashar Al-Assad a fost reiterat de preşedintele Vladimir Putin în cadrul discuţiilor cu ministrul de externe sirian, Walid al-Moallem, desfăşurate la Moscova, la mijlocul lunii noiembrie 2014. Într-o conferinţă de presă post-întrevedere, şeful diplomaţiei de la Moscova, Serghe Lavrov, a criticat formatul negocierilor de la Geneva, susţinând că ar trebui înlocuit cu o iniţiativă a Moscovei de promovare a dialogului între părţile siriene implicate în conflict.

Ulterior convorbirilor cu liderul de la Kremlin, şeful diplomaţiei de la Damasc s-a deplasat la Teheran, cele două părţi pledând pentru o soluţionare a crizei fără intervenţie externă (cu excepţia Rusiei şi Iranului).

Posibilitatea intrării conflictului sirian într-o nouă fază

Extinderea influenţei „Statului Islamic” (SI) şi a Frontului „Al-Nusra” la graniţa cu Turcia a atras riposte dure din partea Ankarei.

Încă din a doua jumătate a anului 2014, într-un moment critic, de altfel, al luptei coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva SI în Irak, Parlamentul turc a acordat Guvernului de la Ankara autoritatea de a disloca trupe în Irak şi Siria, în situaţia în care ar considera că se impune o astfel de măsură.

Metodele utilizate de regimul Bashar Al-Assad - aplicarea de pedepse colective şi încheierea de înţelegeri cu miliţiile sectariene, soldate deseori cu victime în rândul civililor, au contribuit la extinderea curentului jihadist

Metodele utilizate de regimul Bashar Al-Assad – aplicarea de pedepse colective şi încheierea de înţelegeri cu miliţiile sectariene, soldate deseori cu victime în rândul civililor, au contribuit la extinderea curentului jihadist

Observatorii internaţionali au fost de părere că această mişcare a deschis calea spre o cooperare mult mai apropiată între Turcia şi forţele Coaliţiei anti-SI, conduse de SUA.

În colaborare cu SUA, Turcia derulează un program de antrenare şi echipare a forţelor Opoziţiei moderate din Siria, pentru preluarea controlului asupra unui coridor situat la nord de oraşul sirian Alep, în proximitatea graniţei cu Turcia.

În urma atentatului din data de 20 iulie a.c., din oraşul Suruc, atribuit SI, Ankara a adoptat o atitudine mult mai incisivă faţă de evoluţiile de securitate de la graniţa sa cu Siria. Ceea ce a urmat a fost catalogat de unele medii de presă drept “război deschis” împotriva SI.

Astfel, după luni de ezitări, Ankara a decis să îşi asume un rol mai activ în lupta împotriva grupării teroriste. Avioanele turce au folosit bombe inteligente pentru a ataca obiective ale SI din Siria, fără a pătrunde în spaţiul aerian sirian. Ulterior, statul turc a acordat avioanelor americane acces la bazele aeriene Diyarbakir şi Incirlik, situate în apropierea frontierei siriene.

Pe fondul avansului combatanţilor SI în provincia Alep, SUA şi Turcia au ajuns la un acord tehnic de cooperare, în virtutea căruia statul turc va participa la campania aeriană a Coaliţiei conduse de SUA, primele acţiuni militare comune împotriva unor poziţii ale SI de pe teritoriul sirian fiind efectuate la finalul lunii august 2015.

Un alt proiect comun asupra căruia părţile au convenit, în termeni generali, la finalul lunii iulie a.c., prevede crearea unei „zone tampon” în nordul Siriei, din care să fie eliminate complet elementele SI şi al cărei control să fie asigurat de insurgenţii sirieni moderaţi. Turcia se pronunţă, însă, pentru crearea unei zone de interdicţie aeriană, care să permită refugiaţilor sirieni să revină la casele lor.

Colaborarea dintre Ankara şi Washington poate inflama tensiunile dintre autorităţile turce şi aripa armată a organizaţiei PKK din Siria – People’s Protection Units/ YPG, implicată în eradicarea elementelor jihadiste din nordul ţării, care se opune oricărei intervenţii turce în zonă.

Democratizarea Egiptului – un obiectiv iluzoriu al revoltelor din 2011

Succesul protestelor declanşate în luna decembrie 2010, în Tunisia – soldate cu înlăturarea de la putere (ianuarie 2011) a preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali – a alimentat dorinţa populaţiei egiptene de înlăturare a regimului represiv de la Cairo. Acestea s-au concretizat în proteste masive la nivel naţional, care au culminat cu demisia preşedintelui Hosni Mubarack, la 11.02.2011.

Speranţa că noua conducere va guverna democratic a fost, însă, năruită, o dată cu polarizarea vieţii politice între islamiştii aflaţi în ascensiune, pe de o parte, şi forţele militare, liberale şi seculare, pe de altă parte.

După un an în care conducerea ţării a fost asigurată de Consiliul Suprem al Forţelor Armate, în anul 2012 au avut loc primele alegeri prezidenţiale organizate în Egipt în ultima jumătate de secol. Acestea au fost câştigate de candidatul organizaţiei „Fraţii Musulmani”, Mohammed Morsi.

În anul care a urmat, nemulţumirea populaţiei egiptene (în principal adepţi ai statului secular, liberali şi creştini) faţă de acţiunile noilor guvernanţi s-a amplificat treptat, culminând, în luna iunie 2013, cu declanşarea unui nou val de proteste susţinut de Armată, soldat cu înlăturararea de la putere a lui Mohammed Morsi.

Comandantul suprem al Forţelor Armate Egiptene, Abdel Fattah el-Sisi, a câştigat alegerile prezidenţiale din mai 2014.

Consecutiv înlăturării lui Mohammed Morsi de la putere, formaţiunile islamiste şi seculare de opoziţie au fost puternic marginalizate şi unele chiar interzise, inclusiv „Fraţii Musulmani” (catalogată de Guvernul de la Cairo drept grupare teroristă, în luna decembrie 2013), iar organizarea protestelor de stradă a fost reglementată foarte strict.

Pe fondul climatului regional de instabilitate, liderii de la Cairo promovează ideea potrivit căreia “opresiunea şi tirania” sunt de preferat transformării ţării “într-o a doua Sirie” ori confruntării cu războiul civil şi terorismul. Totodată, promovează în plan extern, într-un mod nu prea convingător, următoarele mesaje: luptă împotriva organizaţiei teroriste „Fraţii Musulmani”; este în plin proces de adoptare a valorilor democratice; este un partener de bază al Occidentului în lupta împotriva terorismului; a cunoscut o evoluţie „de succes” în raport cu Ѭstate eşuate” precum Libia, Siria ori Yemen.

Provocările la adresa stabilităţii interne sunt dublate de ameninţarea din partea grupării jihadiste „Ansar Bait al-Maqdis”, o mare parte a membrilor acesteia jurând credinţă SI, în luna noiembrie 2014, şi constituindu-se în ramura locală a acesteia.

Rusia şi Iranul reprezintă doi dintre principalii aliaţi ai regimului de la Damasc, ambele state având o serie de inţiative diplomatice pe marginea conflictului din Siria.

Relansarea dialogului cu SUA, pe fondul creşterii ameninţării teroriste

Washingtonul a reluat “dialogul strategic” cu conducerea de la Cairo, un prim contact bilateral (pentru prima dată din 2009) derulându-se în data de 02.08.2015, când secretarul american de stat John Kerry a vizitat Cairo. În discuţiile cu ministrul egiptean de externe, Sameh Shoukry, oficialul american a arătat că ţara sa va continua să instruiască militarii egipteni la „cele mai înalte standarde de profesionalism”.

Această mişcare a fost precedată de convorbirea telefonică (31.03.2015) dintre preşedintele Barack Obama şi omologului său egiptean, Abdel Fattah el-Sisi, în cursul căreia oficialul american a anunţat intenţia de a relua asistenţa militară acordată Egiptului, limitată în luna octombrie 2013, pe fondul acţiunilor violente îndreptate împotriva susţinătorilor organizaţiei „Fraţii Musulmani”, cu prilejul loviturii de stat din acelaşi an.
Administraţia Obama speră într-o avansare a dialogului cu Egiptul în acord cu propriile obiective: obţinerea permisiunii de tranzitare a spaţiului său areian şi a Canalului Suez (ca parte a planurilor militare americane în ceea ce priveşte Golful Persic, Cornul Africii şi Afganistanul), anihilarea luptătorilor afiliaţi „Statului Islamic” din nordul Peninsulei Sinai şi susţinerea procesului de pace israeliano-palestinian.

SUA sunt conştiente de popularitatea scăzută pe care o au la nivelul publicului egiptean şi de rolul pe care îl are presa locală în întărirea sentimentului anti-american.

Cu toate că Egiptul şi-a diversificat sursele de procurare a aparatelor militare de zbor, armamentului şi muniţiei, prin parafarea unor înţelegeri cu Rusia (septembrie 2014), al doilea mare exportator de arme la nivel mondial, şi Franţa (februarie 2015), sprijinul militar din partea SUA prevaleză ca importanţă.

„Lipsa evoluţiilor democratice” şi perpetuarea practicilor de încălcare a drepturilor omului în Egipt sunt taxate de comunitatea internaţională şi pun în pericol şi relaţiile diplomatice ale Egiptului cu alte statele occidentale, printre care Germania.

Această situaţie s-a aflat la originea contramandării, de către Berlin, în cea de-a doua parte a lunii mai 2015, a vizitei preşedintelui Abdel Fattah el-Sisi (prin intermediul unei scrisori transmise de către preşedintele Parlamentului german, Norbert Lammert, ambasadorului egiptean la Berlin, Mohammed Hegazy).

Statele Unite ale Americii şi ţările europene sunt interesate de securizarea şi stabilizarea regiunii, dată fiind creşterea riscurilor teroriste şi a fluxului de imigranţi

Statele Unite ale Americii şi ţările europene sunt interesate de securizarea şi stabilizarea regiunii, dată fiind creşterea riscurilor teroriste şi a fluxului de imigranţi

Raporturile regimului de la Cairo cu statele arabe

Preocuparea Emiratelor Arabe Unite pentru situaţia Egiptului poate fi pusă pe seama dorinţei de extindere a pieţei externe de investiţii. Nu poate fi neglijat nici faptul că, în termeni de forţă militară, Egiptul deţine o capacitate însemnată din punct de vedere al resursei umane, care ar putea fi indispensabilă în cazul materializării unui eventual risc major de securitate în Zona Golfului Persic.

Tentativele de Qatarului de mediere a reconcilierii dintre autorităţile de la Cairo şi „Fraţii Musulmani” nu au înregistrat niciun succes, pe fondul numeroaselor acţiuni teroriste atribuite de autorităţile egiptene grupării (inclusiv asasinarea procurorului general al Egiptului, Hisham Barakat, în data de 29.06.2015), dar şi al refuzului ambelor părţi de a se agaja în discuţii.

În data de 8 august 2015, Ministerul egiptean de Externe a refuzat iniţiativa Qatarului de mediere a dialogul dintre părţi, Doha respingând verdictul pronunţat de Egipt la adresa organizaţiei şi apreciind eliminarea sa de pe scena politică locală drept o pierdere „substanţială”.

Cercetătorul Ammar Ali Hassan a avansat ipoteza apropierii Arabiei Saudite de „Fraţii Musulmani”, ce ar putea fi urmată de atragerea Egiptului într-un dialog cu aceasta, subsumat obiectivului major al Riyhad-ului de constituire a unor alianţe puternice împotriva ambiţiilor Iranului în Orientul Mijlociu.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

twelve + 14 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te