Oamenii pădurilor

Oamenii pădurilor n-au scăpat. Au intrat și ei în confruntarea cu globalizarea, cu piața, cu lupta pentru viață. Sute de oameni umplu pădurile României de primăvara până toamna, în căutarea unor bobițe mărunte și negre, apoi a unora mai roșietice, a ciupercilor sau măceșelor. O întreagă rețea de profit se ridică pe cocoașa unui afinar. Bătăliile în lumea „aurului pădurilor” sunt la fel de dure ca în IT sau industria farmaceutică. Doar că, aici, lupta începe de jos, de foarte de jos, de la oamenii invizibili


Nu au nume. Nu vor să se știe că există. Ei au doar mâini. Negre, pătate și murate de apa în care scaldă afinele spre seară, ca să le predea curate ca lacrima. Nu vor să și pună lumea în cap. Între ei, ocoalele silvice, săteni și restul lumii se duce un război surd, de nimeni consemnat în vreun jurnal catastrofic. Sunt romi și asta e deja destul de rău. Sunt culegători de fructe de pădure – și mai rău, pentru că ei nu au pădure. Se risipesc ca furnicile pe muntele mușoroi al Apusenilor și încearcă să se facă nevăzuți. Dar nu li se întâmplă. Anul trecut, unii dintre ei au fost prinși și loviți cu amenzi usturătoare. De aceea, nu se mai adună laolaltă, iau drumul codrului pe rând, fiecare pe câte o cărare numai de el știută. Seara, spre cantoanele de colectare vin șiruri-șiruri, din toate punctele cardinale. Atunci, la asfințitul soarelui, muntele-mușuroi se vede cel mai bine: oamenii nu mai sunt invizibili. Ei intră în curtea cantonului pe poarta din spate, dar fructele dulci, minunate, ies pe poarta din față. Cu ani în urmă aveau curajul să stea la lumină, în tabere improvizate. Sute de oameni plecau la începutul verii spre munți și se mai întorceau toamna. Plecau cu câinii, cu purceii și cu copiii, cam cu tot ce aveau. În taberele lor viața mergea înainte, organizată ca în favelele indiene. Cei în putere porneau dimineața devreme pe munte la cules, copiii rămâneau în grija cuiva, de obicei a unei femei gravide, iar seara veneau de pe câmpuri, cu agoniseala, o răsturnau în jgheaburi special amenajate ca să le poată selecta mai bine și treceau la ales afinele de frunzulițe sau bobițe necoapte. Când se răcorea bine se auzea zbârnăit de motor și se dădea alarma: vine Colectorul! Un fel de Dumnezeu al văii. El sosea sigur, ca toamna sau ca primăvara. Colectorul le prelua afinele, de el cântărite și de el prețuite și lăsa pâine. Uneori și rachiu. Îi plătea prost. Dar nu era altă cale. Spre toamnă se numărau banii, femeile gravide, porcii și copiii în plus. Porneau înapoi.

Dar de câteva ori ritualul acesta a fost tulburat de poliție, de raidurile jandarmilor și în final, retezat de lege. Într-o singură zi, au fost amendați treisprezece culegători, cu suma totală de 10.400 lei. Și li s-au confiscat trei sute de kilograme de afine. Li s-a spus că trebuie să aibă avizul proprietarilor de păduri, că și murele, afinele, zmeura sau ciuperca are un stăpân. Și stăpânul ăla are alt stăpân. Că există ANAF. Colectorii încearcă să intre în legalitate, dar și într-un fel de armistițiu cu localnicii furioși pe invadatori. Acum s-a instituit tăcerea afinei de munte.

Culegătorii. Între ei, ocoalele silvice, săteni şi restul lumii se duce un război surd, de nimeni consemnat în vreun jurnal catastrofic

Culegătorii. Între ei, ocoalele silvice, săteni şi restul lumii se duce un război surd, de nimeni consemnat în vreun jurnal catastrofic

Clasa de mijloc a oamenilor pădurii

Există și o clasă de mijloc a oamenilor pădurii. Ei sunt localnicii. Au crescut cu afinele dincolo de șură, au învățat de mici să le culeagă, să le înțeleagă. Când erau școlari, nu primeau manualele dacă nu predau câteva găleți de fructe. Când creșteau un pic, îi luau părinții cu ei la câmp, îi învățau să mânuiască „piaptănul”.

Mihai are șaptesprezece ani, a trecut în clasa a unsprezecea la liceul din Câmpeni. Azi a cules bine, dar tot nu l-a putut ajunge pe Ionuț, care este cel mai rapid: el reușește să culeagă 20 de kilograme pe zi! Mihail merge la pădure cu tatăl lui, în fiecare zi. Se scoală la patru dimineața, la cinci ies din casă, la șase sunt în pădure. Culeg neîntrerupt până la prânz, când se retrag la o umbră să mănânce ce le-a pus mama în straiță. Apoi continuă până la patru. „Culesul nu e așa de greu, doar că te doare spatele. Ai vrea să te mai ridici, dar n-ai timp. Și mai greu mi se pare alesul, sortatul. Ăsta e și obositor și plictisitor. Mă omoară. De la patru de după-masă până seara la 10 selectăm ce am cules. La 11 suntem din nou acasă și abia la 12 ajungem să ne culcăm. La patru iar în picioare. Asta îmi place cel mai puțin, că nu apuc să mă odihnesc.” Îl întreb ce vrea să se facă în viață. „Orice”, îmi răspunde sfios, știind că îl aude tatăl, „doar aici să nu mai rămân, aci munca e grea”.

Tatăl lui are 48 de ani, lucrează la o firmă privată după ce UFET-ul unde lucra s-a desființat. Și-a luat concediu ca să culeagă afine, acum e timpul lor, vreo două săptămâni. Trage tare ca să mai facă un ban. Reușesc să adune cam 400 de lei pe zi amândoi. Ei nu le predau de fiecare dată la Ocolul Silvic, au și clienți la oraș, oameni care le iau pentru dulceață și sirop. „N-aș pleca de aici pentru toate palatele lumii! Munți ca ai noștri și pădure ca asta nu mai există nicăieri”, și Dan arată cu mâna vânătă de afine spre culmile verzi, întunecate de apropierea ploii. „Am încercat să-i învăț să trăiască, i-am luat cu mine la câmp, la pădure, de mici. Consider că, dacă deprind secretele pădurii, vor face față și-n lumea largă, pădurea e o bună lecție de viață. Le spun când merg cu ei, concentrați-vă, fiți cu mintea aici, nu-n altă parte, gândiți la ce vedeți. Dacă vedeți mușchi, să știți că pot fi ciuperci, că e umed și umbros, dacă vă e sete – ascultați, că un izvor și de sub frunze se aude. Nu suntem săraci – m-ar bate Dumnezeu să spun asta –, dar avem nevoie de bani și suntem deprinși să culegem, ar fi păcat să lăsăm fructele să se usuce prin păduri. Mergem și la ciuperci, acolo trebuie să ai știință, să le cunoști, să te orientezi. Dar merită. Italienii și nemții sunt morți după hribe. Am un cumnat italian. Merge cu prietenii și în Elveția să culeagă ciuperci. Umblă prin pădurile ălora, culege, iar la graniță plătește taxă și tot vrea să se ducă, atât de mult îi plac! Sunt nebuni! Astă toamnă a venit la noi. Zice, hai că vă fac eu o mâncare ca la noi în Italia. Ai carne de iepure? N-am zic, noi nu mâncăm iepurii, sunt prea frumoși pe câmp, nu-i punem în oală. Dar am de vițel, îi bună? Merge, zice el și-o bagă la fiert cu o grămadă de buruieni, apoi toarnă peste ea hribele mele uscate la soare. S-a ridicat un miros de ciuperci din oală, de te amețea, dar lui așa îi plăcea. Să aibă miros puternic de pădure.”

Dan mai are o fată, absolventă de facultate, lucrează ca bucătăreasă. De aceea crede că România risipește mintea și puterile tineretului. Nesocotind capacitățile lui. „Nu e posibil să n-ai nevoie sau să nu faci în așa fel încât să folosești mintea și învățătura copiilor! Cât e Valea Arieșului de lungă, nu veți găsi ceva bun făcut pentru locuitori, ci fiecare care cum a pus piciorul aici sau a apucat un os de ros, a fost numai pentru el! Numai pentru el! S-au format carteluri, merg la restaurant și discută directorii cu primarul, stabilesc să nu mai primească pe nimeni, niciun investitor, ca să țină ei salariile jos. Aici sunt salarii de 900-1.000 de lei. Cum să-ți ții copiii acasă, dacă viitorul pentru ei nu trece de 1.000 de lei?” Cum vede el viitorul muntelui? Hm, cu un minerit responsabil, cu drumuri bune pentru turism și cu fabrici de mobilă, de conserve de fructe de pădure, de lactate. Dar nu sunt. Nu e nicio fabrică de dulcețuri și nici cine să ia laptele din munți.

Clipboard02

Sute de oameni „piaptănă” zilnic muntele

Campionul

Ionuț are 23 de ani. Este subinginer la o companie națională. A fost la specializare în Franța, compania a investit 10 mii de euro în perfecționarea lui și a devenit specialist în automatizări. Muncește la Alba Iulia, face naveta la Câmpeni, iar acum este în concediu de „odihnă”. Se scoală la patru dimineața, pleacă pe munte cu Mihai și Dan, culege cam 20 de kilograme de afine pe zi și după ce le selectează le cântărește, le predă și merge să se culce. E miezul nopții când ajunge în pat. La patru se scoală și pornește iar. Vrea să-și facă banii care-i mai lipsesc ca să-și pună la punct o mașină la mâna a doua pe care a luat-o de curând. Nu are tată de la 2 ani și muncește de la 12.

„Nu vă uitați la mine că sunt slab, n-am strop de grăsime, dar ce se vede sunt numai mușchi, am forță. Nu obosesc repede că sunt obișnuit cu munca. În fiecare an îmi fac concediul la fructe de pădure, pentru mine a devenit un fel de obișnuință, ca o datorie combinată cu plăcere, fac ceva util.” Ionuț e iute, îi merg mâinile repede printre afine, nu vorbește mult, dar dacă ar fi după el, în zonă ar trebui să se dezvolte micile afaceri de familie și meșteșugurile, ca peste tot în așezările de munte: „Vezi că ai piatră, poți face sculpturi în piatră și ai ce vinde, vezi că ai lemn, faci scăunele, piese de decor, le vopsești frumos și le vinzi, ai lână, împletești, ai fructe, faci siropuri, poți face orice, doar să vrei! Omul nu e sortit să moară de foame, consider că oriunde găsești ceva de făcut din care să trăiești!”.

Într-o zi, un culegător de afine muncește cam 20 de ore. Piaptănă cam zece kilometri de munte, în sus și-n jos, la stânga și la dreapta, în toate părțile, cocoșat și cu „gheara de fier” în mână. Apoi își pune gălețile pe umeri și coboară la canton. Dacă are mașină, drumul de la poalele muntelui la canton e mai ușor. Dacă nu, îl străbate și pe acela, cu gălețile de câte zece kilograme, pe umeri.

Fuga

Mariana are 38 de ani. A venit cu toată familia pe munte la cules de afine. Asta face în fiecare an de când nu mai are serviciu. Acum culege afine, apoi merișoare, mure, zmeură, ciuperci, măceșe… strânge bani și ca să iasă din iarnă. Îi însoțește o doamnă mai în vârstă, obișnuită să facă dulceață și afinată pentru toate rudele. Îi strigă de pe celălalt versant al muntelui la cafea, sub ulm. Dar Mariana, soțul ei și Ilinca, sora mai mică, nu se opresc din cules. Au făcut doar o scurtă pauză cât să bea apă din pârâu.

„E greu, mai ales după prânz când începe să-ți amorțească spatele. Și noaptea îmi tresare mâna, dau din ea în somn, cum fac cu piaptănul prin tufe. Dar ce să facem, dacă nu mai e de lucru, din ce să facem un ban? Am doi copii, unul la liceu și fata trece în clasa a opta. Le-am spus, învățați, învățați și plecați! Asta e ordinul: plecați de aici, nu stați ca mine să trăiți din ce culegeți!”

Anul acesta, culegătorii n-au avut noroc, înghețul din nopțile de primăvară a distrus multe flori, recolta e săracă. Natura este un hazard greu de îmblânzit și imposibil de supus. Ești la mila ei.

Mihai are 17 ani şi este elev la liceul din Câmpeni. Munceşte alături de tatăl lui, deşi este vacanţă

Mihai are 17 ani şi este elev la liceul din Câmpeni. Munceşte alături de tatăl lui, deşi este vacanţă

Terminalul afacerii

Primul popas cu gălețile de afine îl faci la cantonul Nicuței. 13 kilometri mai sus de Bistra, drum neasfaltat. Cantonul e mare, umbros și curat, Cu animale în grajd, multe găleți de apă pe prispă, mușcate și un câine care le păzește pe toate. Acolo ea, tanti Nicuța, e gazdă. De muuulți ani, imediat după ce s-a măritat a venit aici, urmându-și soțul pădurar. Ginerele e tot pădurar. Treaba lor prin ce păduri or umbla, ea e aici ca să primească la orice oră culegătorii. Le dă apă ca să poată spăla afinele, le cântărește, apoi le plătește. Acum cu 8 lei kilogramul, săptămâna trecută erau șapte lei. Are și un fel de prăvălie în spate, unde ține și cântarul și borderoul. Pe rafturi sunt câteva pungi și pachete de țigări. Pentru cine are nevoie să cumpere. Când i se adună destule afine pentru transport, sună la Centrul de Colectare din Bistra și vine mașina să le ia. La sfârșitul zilei, anul acesta, adună cam 200 de kilograme. Dar au fost și ani mai buni când colecta dublu sau triplu.

De la cantonul Nicuței, lăzile cu afine merg la Camera Frigorifică de la Centrul de Colectare din Bistra, aparținând Ocolului Silvic Valea Arieșului. Camera frigorifică a fost construită în 2002 și funcționează din 2003. Directorul de aici, Emil Gligor spune că recolta anilor trecuți era mult mai mare. „Acum facem cam

o tonă pe zi, dar anul trecut colectam și 14 tone zilnic. E un an slab pentru că a fost vreme rece în primăvară și s-au distrus fructele. Dar afacerea în general e bună, nu sunt probleme. Noi depozităm la rece fructele. Ele se prerăcesc, apoi se congelează treptat până la -30 de grade, Se ambalează în saci speciali pentru transport. Contractele cu beneficiarii le fac cei de la Ocolul Alba, e vorba de firme din România care au clienți în Germania, Franța, Italia. Ei transportă și livrează marfa. Anul acesta nu s-au făcut încă contractele, dar anul trecut, din câte știu, s-au vândut cu doi euro kilogramul, câteva sute de tone”.

Apoi șeful ocolului se lansează în analize comparative între perioada comunistă a fructelor de pădure și cea actuală: „Atunci se muncea mai mult, se culegeau cu mâna nu cu piaptănul, nu se spălau și rămâneau brumate, cum sunt ele la mama lor în pădure!”.

Pe raftul unui supermarket din Germania, o caserolă cu 100 de grame de afine costă 2 euro. Așadar, acolo se vând cu 20 de euro kilogramul. Sau 95 de lei. În restaurantele și cofetăriile europene, prăjiturile cu afine nu sunt sub șase euro bucata. În Munții Apuseni, afinele se pun în clătite sau în alcool și se fac afinată, dar nu ies din casă.

Până acum, pe Valea Arieșului nu există nicio fabrică de dulcețuri sau siropuri de fructe de pădure care ar putea să crească valoarea de export a produselor locale. Doar se zvonește că, la marginea comunei, unde s-a ridicat o clădire din sticlă, foarte modernă, s-ar face așa ceva. Dar nici primăria, nici cei de la ocolul silvic și nici culegătorii n-ar putea spune sigur dacă așa e sau e doar închipuirea dorinței lor.

Trufarii și ciupercarii

Traian a fost tâmplar aproape toată viața, asta însemnând până anul trecut, când s-a lăsat. Nu are decât 39 de ani, dar petrecuți prin pădurile de munte înseamnă mult mai mult. Te trezești bătrân precum copacii din jur, pentru că ți-e dat să vezi și să trăiești multe. O iarnă de la munte face cât două-trei de la oraș.

Povestea lui a început acum 15 ani, când un copac s-a răsturnat doborât de vânt. În pământul răvășit de rădăcinile lui s-au arătat niște gâlme negre cât pumnul, ca niște cartofi, dar cu coaja mai zgrumțuroasă, cu un fel de negi pe ea. Neștiind ce sunt, s-a ferit să le atingă cu mâna. A luat niște mănuși și cu sfială le-a cules și le-a pus într-o pungă. N-a avut curajul să le guste. Puteau fi cine știe ce tuberculi otrăvitori. S-a gândit că o să întrebe el pe cineva și până atunci i-a pus în pivniță. Când s-a mai dus să-i vadă, putreziseră. Erau cam două kilograme de cartofi urâți.

Mai târziu a întrebat și a căutat să afle ce erau. Așa a aflat că erau trufe negre de vară. Foarte căutate și apreciate în lume. Se servesc la cele mai sofisticate restaurante. Romanii şi grecii, în antichitate, venerau trufele pentru calităţile lor afrodisiace şi ca medicamente pentru ochi, iar trufele albe ajung să se vândă la casele de licitații cu sute de mii de euro.

Pe Traian, povestea trufelor nu l-a convins atunci, i s-a părut prea fantezistă, dar s-a întors la ea acum un an, când treaba cu tâmplăria n-a mai mers. A luat cărți, a studiat pe internet și a început să se pregătească să devină căutător de trufe. Trufar. Traian și-a cumpărat și un câine special dresat pentru munca asta, a dat 1000 de euro pe el. De atunci a mai dresat și el câțiva, acum are trei câini.

E în plin sezon, umblă prin pădurile din toată țara, a făcut în cinci săptămâni 10 mii de kilometri numai cu mașina, plus cei făcuți pe jos, cam 35 de kilometri pe zi. Adesea doarme în pădure, unde îl apucă noaptea. „Dacă îți e frică de pădure, spune el, dacă te temi de umbră nu poți să te faci trufar. Asta nu e o meserie pentru oricine. Trebuie să-ți placă pădurea, singurătatea. Stai departe de familie, nu ai condiții, ajungi să uiți glasul de om. Dar merită, mie îmi place, sunt crescut în pădure, pot sta cu ea oricât. Acum știu multe despre trufe, le găsesc cu destulă ușurință. Știu deja cam 200 de locuri în țară unde se găsesc. Anul acesta cele mai multe le-am găsit la teii sălbatici, dar se schimbă de la an la an. Anul trecut au fost puține, colectorii le-au luat și cu 150 de euro kilogramul, dar anul acesta sunt mai multe, le dăm cu 30 de euro doar. Dar și așa merită. Nu știu ce fac mai departe comercianții, unde le valorifică, știu doar că este un domeniu nelegiferat încă.”

Anul trecut, în postul Crăciunului, era în pădure și l-a apucat foamea. S-a gândit să mănânce o trufă și a mâncat-o crudă, mergând prin pădure. Nu avea un gust prea bun. Dar era frig și obosise, ținea postul și nu prea mâncase nici acasă. La scurt timp după ce a mestecat trufa aia a simțit o energie și o putere de a merge, incredibile. De atunci, în fiecare zi mănâncă o trufă crudă mergând prin păduri și de fiecare dată simte că îi dă putere. „Unele trufe au gust de alune”, ne mărturisește Traian, „altele mai parfumate, de ananas, altele un miros mai greu, așa, spre usturoi. Sunt diferite, mă gândesc că are legătură cu copacii pe lângă care cresc. ”

Piaptăn „gheară”, confecţionat special de meşteri locali pentru cules afine şi merişoare. Costă în jur de 80 de lei

Piaptăn „gheară”, confecţionat special de meşteri locali pentru cules afine şi merişoare. Costă în jur de 80 de lei

Trufele se găsesc în pădurile de amestec, acolo unde există fagi, stejari, plopi albi, tei, ulmi, aluni, carpeni, mesteceni. Sunt rare și greu de găsit. Îți trebuie câini special dresați și câinii sunt scumpi. Căutătorii de trufe spun că afacerea cu câini poate e chiar mai profitabilă decât cea cu trufe. Iar riscurile ca trufele să fie tot mai puține sunt enorme. În pădure n-au intrat doar pasionații, fascinați de o descoperire care-i duce mai aproape de vechile culturi țărănești europene, dar și oameni mai puțin instruiți sau responsabili, care le dezgroapă cu sapele și nu mai acoperă gropile. Dezvelesc rădăcinile copacilor, scormonesc pădurea și o lasă de izbeliște. Acolo nu se mai fac trufe. „Noi avem reguli pe care le respectăm cu sfințenie”, spune Traian. „Știm că dacă nu facem asta nu mai avem ce să găsim data viitoare. Pădurea îți dă, dar trebuie să nu iei tot, sau să nu distrugi tot. Așa e și cu lemnul, cu ciupercile, cu toate. ”

 

Afinele pe masa Regală
Cea mai prețuită prăjitură de către Regele Mihai este o prăjitură cu afine. „Tatăl meu a avut, de a lungul anilor, câteva feluri de mâncare pe care le a păstrat printre favoritele lui. Una dintre reţetele lui preferate este New York Cheesecake. Reţeta are o poveste a ei”, mărturisește Principesa Margareta în „Cartea Regală de Bucate”.

„În primul an la Universitatea din Edinburgh, câţiva studenţi am fost invitaţi la prânz de profesorul nostru principal, numit tutor. Profesorul era un american şi a considerat firesc să ne familiarizeze cu reţetele ţării lui. La desert, am gustat pentru prima oară New York Cheesecake. La prima vedere, nu mi s-a părut mare lucru. Am privit prăjitura cu suspiciune, dar, gustând-o, mi-am dat seama că era unul dintre cele mai bune feluri mâncate vreodată. Când m-am întors la Versoix, în prima vacanţă de studentă, am încercat să prepar prăjitura acasă, folosind sfaturile celor de la restaurantul din Edinburgh. I-am oferit tatei o felie, rugându-l să mi spună dacă e bună sau nu. Regele a făcut o mare descoperire culinară: i-a plăcut atât de mult prăjitura, încât a trebuit să i-o gătesc mereu şi mereu, în acea vacanţă.

New York Cheesecake seamănă cu pasca românească cu brânză, dar diferenţa este că, la prăjitura americană, brânza nu e coaptă odată cu aluatul, ci aşezată deasupra, proaspătă. Acest lucru îi dă o notă de prospeţime şi de lejeritate.”

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seven + two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te