Obsesia imaginii  frumoase și a brandului luminos


Când se întâlnesc mai mulţi români să vorbească despre ţara lor, cu siguranţă se plâng de imaginea României în lume. Vor spune clar că avem o imagine mai proastă decât merităm sau că media este de vină pentru că nu ne construiește o imagine bună, altfel spus, că difuzează doar stereotipuri negative și imagini false despre România şi români.

Vasile Dâncu

Vasile Dâncu

În aceste zile, ţara se revoltă împotriva filmului de la Channel 4, Ministerul de Externe scrie scrisori și câteva zeci de diasporeni au făcut demonstraţie în faţa sediului televiziunii. Și eu am fost somat, pe vremea când eram ministru în Guvernul Năstase, să protestez faţă de TV5, când postul francez de televiziune a ales să difuzeze o serie de documentare despre România, în cadrul unui program special, pe durata a 24 de ore, pentru că, printre aceste producţii jurnalistice, era povestea unui copil rom de la Pata Rât. Mie însă mi s-a părut un film excelent despre viaţa și forţa supravieţuirii unui copil care răzbește împotriva tuturor piedicilor.

Să facem o pauză din verbiajul acestei imense frustrări și din delirul de discurs autocentrat pentru a analiza cu realism câteva aspecte.

Mass-media din străinătate nu este duşmanul României

Mass-media străină nu este dușmanul României, nu caută să ne denigreze doar ca să confirme un stereotip negativ. Nu mai suntem în epoca senzaţionalismului cu orice preţ sau a unei estetici a urâtului, a lugubrului televizual. Dar contactele mediei occidentale cu unele aspecte ale vieţuirii noastre sunt cu adevărat șocante. Cetele de cerșetori sau hoţi, români sau ţigani, au speriat de multe ori pașnicii trecători din orașele occidentale, iar călătoriile prin România, evident cu excepţiile orașelor mari, Bucovinei, Maramureșului sau Deltei, pot fi adevărate aventuri pentru un european obișnuit cu civilizaţia secolului XXI. Media occidentală nu este mult diferită de cea din România, care arată zilnic lucruri care ne șochează, dar atunci când o spunem noi nu este grav. Spuneţi de câte ori am văzut „moartea Domnului Lăzărescu” în jurnalele noastre de știri? Am văzut de zeci de ori cum ambulanţa lasă un bătrân pe câmp sau cum îl duce acasă împotriva voinţei lui și-l lasă în gradina, pe iarbă.

Apoi, să fim sinceri, imaginea României s-a deteriorat în câteva decenii, din 1990 încoace. După ce am avut o revoluţie entuziasmantă, care ne-a creat imaginea unei naţiuni sărace, dar eroice – am făcut prima „Revoluţie în direct”, occidentalii au observat că nu există teroriști, au constatat că a fost o lovitură de stat, însă nici noi nu le-am spus altceva. Apoi au venit mineriadele, al doilea val de decredibilizare, o barbarie greu de înţeles pentru cei care se pregăteau să intre cu adevărat în secolul XXI.

Nu poţi cumpăra o imagine bună

De vreo 15 ani a început o cursă pentru recuperarea imaginii României. S-au făcut o serie de lucruri, mai ales după 2000, pe fondul aderării la NATO şi UE, am avut strategii și bugete alocate. Dar imaginea proastă nu este doar o problemă de comunicare. Comunicarea este o problemă strategică și ea poate să amelioreze imaginea în mediul politic, diplomatic, în mass-media. Sigur, pentru asta este nevoie de profesioniști și trebuie alocate resurse, dar ea nu poate rezolva tot, pentru că nu poţi să cumperi o imagine mai bună a României prin campanii de PR sau prin privatizări dezavantajoase pentru ţară. Soluţia nu este comunicarea, ci construcţia de civilizaţie. Imaginea pe care o proiectează un guvern, un președinte, este trecătoare. O greșeală a guvernului sau a președintelui poate fi reparată. Ceea ce nu facem noi în societatea noastră și, prin urmare, ajungem să șocăm opinia internaţională cere timp. Când o turistă japoneză este ucisă în pădurea de lângă Otopeni, după ce un turist a fost ucis de câini în centrul Bucureștiului, se distruge imaginea pentru o sută de ani. Apare astfel o imagine de ţară necivilizată, unde delincvenţii sau câinii nu pot fi ţinuţi sub control. Face imagine proastă în afară, nu se poate repara prin agenţii de PR sau articole plătite. Comunicarea este una, civilizaţia este alta.

Rămâne bătălia de modernizare și civilizaţie, o bătălie cu noi înșine. Dincolo de ce spun politicienii, că România e frumoasă ca Elveţia, că avem munţi, ape și câmpii mănoase, noi nu avem infrastructură, iar siguranţa turiștilor
poate fi o problemă. Acest mod de a ne asuma propriul destin este și o problemă de imagine externă. Avem nevoie de politici care să schimbe paradigma culturală, degeaba investim bani în brand. Este nevoie să lucrăm asupra interiorului, pentru a avea un rezultat de imagine externă. Schimbând eticheta, noi credem că schimbăm și conţinutul. Ne plac etichetele frumoase, ne place să ne minţim pe noi înșine, de fapt, vrem o imagine foarte bună, dar ca o formă de contrafacere.

Pata Rât există la Cluj, nu a inventat-o presa străină, sunt sute de asemenea comunităţi de ţigani în România. Noi am cheltuit sute de milioane de dolari sau euro pentru programe de luptă împotriva rasismului și discriminării prin fundaţii și asociaţii, dar nu am făcut programe guvernamentale pentru a construi locuinţe sociale suficiente pentru cei săraci. Mai degrabă am făcut prin ANL (agenţie guvernamentală înfiinţată pentru acest scop) duplexuri pentru demnitari sau alte șmecherii proprii tranziţiei. În 25 de ani puteam să scăpăm de majoritatea coloniilor de ţigani din jurul gropilor de gunoi. Dacă noi nu am fost deranjaţi de soarta copiilor de acolo, atunci de ce ne-ar cruţa media internaţională doar pe principiul că România are și zone frumoase?

Cum să-şi închipuie străinii România?

Așteptăm de la străini să își închipuie o Românie frumoasă. Cei mai mulţi nu au călătorit niciodată în România și doar o mică parte dintre ei vor ajunge pe la noi. Le-am transmis noi vreodată mesaje clare despre ceea ce este România noastră, în afara unor rare imagini publicitare? Unii au auzit de Nadia, de Gică Hagi sau de Ilie Năstase. Dar ei știu că acestea sunt vedetele, oamenii excepţionali care, practic, sunt internaţionali. Le-am arătat bucăţi din viaţa reală, personaje și eroi. Adică tipuri umane, personaje, vieţi românești. Tinerii noștri regizori au câștigat premii la festivalurile de film vânzând personaje ale unei agonii românești: prostituate, familii cu probleme, revoluţii simulate și multe alte lucruri. Noul val al cinematografiei noastre aduce un realism tragic sau comedii negre și este dreptul lor, tipul lor de manifest artistic.

Dar statul român și-a propus vreodată să arate o Românie frumoasă, să arate destine și eroi? Nici măcar copiilor noștri nu le mai povestim istoria sau chipurile strămoșilor. Manualele alternative au căutat să elimine mitologia naţională și valorile culturii dominante prin promovarea unor subculturi alternative. Statul român este, în multe
cazuri, un fel de sponsor neutru al culturii noastre internaţionalizate. Nu căutăm să transmitem un sens colectiv în interior sau o imagine coerentă în exterior despre locuirea specific românească a cosmosului acestor vremi. Cred că am avea multe de spus lumii, nu doar imagini etnografice sau pășuniste.

La teatrul ACT, într-o sală cât biroul unui șef judeţean de la cultură, Marcel Iureș reinventează un storytelling cu matricile stilistice ale narativităţii universale, pornind de la Creangă, Sorescu sau Marin Preda. Nu cere și nu primește bani din bugetele publice, deși caută să păstreze nestins focul sacru al gândirii și reflecţiei strămoşești păstrate în comunităţile rurale. Poveștile sunt universale, iar conţinutul lor concentrează un nucleu de sensuri, emoţii și informaţii care este uşor de transmis dincolo de barierele limbilor.

Nu traducem cărţile noastre în limbi străine decât rar și atunci în funcţie de găști sau cumetrii. Nu dăm patriei noastre un chip uman pe care să-l poată vedea străinii și care să le dea sentimentul că suntem asemănători și diferiţi.

Discuţiile şi polemicile despre strategiile de brand sunt inutile

Ce-i de făcut? Să construim ţara și apoi se vor găsi și strategii de brand. O ţară civilizată, funcţională, europeană. Și încă ceva, mai important decât toate observaţiile semiotice: să facem o ţară care să ne placă întâi nouă, să nu mai vrem să plecăm din ea, să vrem ne dăm copiii la școală aici și să putem spune: „I love you, Romania!” Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alţii să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor dori să vină. O ţară nu doar cu câmpii, munţi, mare, pensiuni sau hoteluri, ci o ţară cu suflet. Cum spune Geo Bogza, să-i ajutăm pe români să-și vadă sufletul. Se vor ridica din această letargie și vor începe să construiască, vor putea fi fericiţi să se regăsească după 25 de ani în care au fugit de ei înșiși, în care au încercat să evadeze din propria lor viaţă, să se îmbogăţească rapid, să-i pizmuiască pe alţii sau să fugă departe pentru a căuta o fericire iluzorie printre străini. Își vor auzi din nou inima bătând și vor căuta prietenii aproape uitaţi și locurile de care au fugit. Vom putea redeveni o comunitate, vom putea gândi la viitor. Atunci și străinii vor observa că ne-am reîntors acasă și că existăm ca egali ai lor. Le vom spune poveștile noastre și ei ne vor spune poveștile lor.

Cu sau fără brand turistic, noi ar trebui să începem să construim ţara. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă, care a uitat de un singur lucru: de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid albumul mult hulit al „Eternei și fascinantei Românii”, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor triști sau la hainele lor ponosite și caut acolo locul bogăţiei pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile și mi-e dragă această ţară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau pajiște, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe un logo așa cum au ajuns frunza, râul, dealul.

Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu vieţile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiţii străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci, degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de ţară luminos.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seven + four =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te