Obsesia noastră cu leadershipul


Distribuie articolul

Leadershipul e un concept destul de greu de definit. El există de facto pentru că îl recunoaştem atunci când se manifestă. Provenind din limba engleză, are mai multe valenţe decât ceea ce echivalentul în română, „conducere”, reuşeşte să comunice. În acelaşi timp, este un concept care dă naştere la multe paradoxuri. Aceasta nu înseamnă că nu au fost tentative nenumărate de a-l defini. Dar nu există o definiţie comună agreată de toată lumea, pentru că leadershipul autentic este de multe ori şi circumstanţial. De aici izvorăşte primul paradox: leadershipul se dobândeşte prin practică şi învăţare sau e o predispoziţie naturală a unui individ?

Dacă luăm măsura numărului mare de oferte de cursuri pe leadership şi industria profitabilă (doar în America aceasta valorează 24 de miliarde de dolari) pe care acestea o generează, se pare că oricine poate să devină lider în urma acestor programe educaţionale. De asemenea, leadershipul asimilat prin experienţă de muncă este întâlnit în companii. Organigrama acestora e adesea piramidală şi cei de la baza piramidei, care doresc să urce pe scara ierarhică a structurii companiei, sunt ajutaţi să o facă în baza unor cursuri de pregătire. Această structură încurajează competiţia pentru leadership, care se manifestă prin „promovare”. Mediul în care leadershipul se manifestă în toată plinătatea lui e politica. Aici leadershipul înseamnă validarea de o majoritate de oameni. Carisma, viziunea, iniţiativa, pragmatismul sunt doar unele dintre calităţile pe care un lider politic trebuie să le întrunească.

Leadershipul, între ambiţie şi caracter

Al doilea pas după definirea leadershipului este definirea a ceea ce înseamnă un lider bun şi identificarea celei mai eficiente modalităţii de a deveni unul. Românii au o reţinere faţă de traducerea „conducător” a conceptului în română, pentru că, în comparaţie cu englezescul „leader” care are valenţe intrinseci pozitive, acesta are conotaţii negative izvorâte din memoria colectivă a anilor de comunism.

Leadershipul poate să nască eroi sau monştri, iar diferenţa e dată de ceea ce primează în procesul de devenire a liderului

Aici apare un al doilea paradox. Cu toate că definiţia leadershipul are o dimensiune intrinsecă pozitivă (leadershipul determină un viitor mai bun), în lume apar atât lideri buni, cât şi lideri răi. Se impune întrebarea: Dacă avem la dispoziţie nenumărate oportunităţi de-a învăţa cum să devenim lideri buni, de ce totuşi apar şi lideri ineficienţi şi incapabili? Un articol în revista Forbes din 2014 susţine că acesta e faptul evident, dar nerostit de nimeni: inutilitatea cursurilor de leadership şi fabricarea unei sector fără randament. În toate circumstanţele enumerate mai sus, care reprezintă cadre generatoare de leadership, pe lângă viziune, strategie, inovaţie, lucruri ce pot fi predate în formatul cursurilor, se poate identifica un factor comun care, de multe ori, se evită în a fi inclus pe lista caracteristicelor unui lider: ambiţia personală.

Puterea e inerentă leadershipului. Abraham Lincoln spunea: „Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor, dar dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i puterea.” Leadershipul poate să nască eroi sau monştri, iar diferenţa e dată de ceea ce primează în procesul de devenire a liderului. Dacă un lider dă dovadă de caracter, leadershipul său va fi validat de comunitatea pe care o conduce, iar faptele îi vor valida statutul de lider bun.  Dacă ambiţia personală primează în procesul de devenire a liderului, probabilitatea ca acesta să eşueze este mare.

Între un leadership care serveşte comunităţii şi unul care lucrează împotriva bunului comun este o linie foarte îngustă. Guy Verhofstadt, politician liberal şi membru al Parlamentului European reprezentând Belgia, a punctat foarte bine această distincţie în sesiunea de audiere a lui Mark Zuckerberg, CEO Facebook, în Parlamentul European. Zuckerberg a revoluţionat lumea în ultimii zece ani prin reţelele de socializare pe care le are în proprietate, Facebook, Whats Up, Instagram, Messenger, şi poate fi considerat un lider al lumii contemporane. Verhofstadt l-a întrebat: „Cum doreşti să te amintească istoria: ca unul dintre cei trei giganţi ai Internetului, alături de Steve Jobs şi Bill Gates care au făcut ca lumea noastră şi societăţile noastre să prospere, sau la celălalt capăt, ca geniul care a creat un monstru digital care ne distruge democraţiile şi societăţile noastre? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui tu singur.”

În contrast, un alt mogul al erei digitale, Jack Ma, proprietarul site-ului de e-commerce AliBaba, oferă lecţii de leadership la fiecare interviu pe care îl acordă. El consideră că un lider adevărat trebuie să aibă trei tipuri de inteligenţă: inteligenţă cognitivă, inteligenţă emoţională şi inteligenţa dragostei. Un lider adevărat e orientat spre oamenii din jurul lui şi îi ajută să prospere pe plan material şi emoţional.

Leadershipul şi speranţa

Pentru a face o paralelă între un lider bun şi unul rău e de ajuns să ne uităm în istoria secolului XX, care ne oferă figuri reprezentative de leaderi atât cu valenţe pozitive, cât şi negative. Diferenţa între ei e modul cum apare motivaţia leadershipului lor, ce a stat în spatele poziţiei de lider.

Leadershipul se manifestă cel mai bine pe timp de criză. Filmul „Darkest Hour” (Ziua decisivă) este o lecţie ecranizată de leadership. Timp de două ore, urmărim cum Winston Churchill care fusese recent numit prim-ministrul Marii Britanii navighează conducerea ţării pe fondul unei crize politice interne şi a ameninţărilor armatelor naziste care au cucerit Europa. Confruntat cu adversitate internă şi externă, Churchill reuşeşte să îşi menţină luciditatea şi să ia decizii care mobilizează în favoarea lui opoziţia, propriul partid şi în cele din urmă cursul istoriei. Momentul definitoriu al crizei decizionale cu care se confruntă Churchill este scurta lui călătorie ad-hoc cu metroul. Astfel, cu puţine ore înainte de a lua decizia care va schimba cursul istoriei, Churchill nu se sfătuieşte cu colegii de partid motivaţi de ambiţii personale, ci caută inspiraţie la pasagerii metroului, care reprezintă un bun eşantion al naţiunii pe care el o conduce. Nu e surprinzător că Churchill a fost desemnat cea mai importantă personalitate britanică a secolului XX în urma unui sondaj realizat recent de BBC la nivel naţional.

Un alt paradox care se referă la leadership e că, în ciuda multor miliarde de dolari ce se investesc în cursuri de leadership, şi dezvoltării unui sector foarte prosper de la mijlocul secolului XX, una dintre cele mai mari crize ale lumii contemporane este criza de leadership. Atât lumea dezvoltată, cât şi cea în curs de dezvoltare, trece prin crize economice, financiare, politice, dar nu se întrezăresc acei lideri cu viziunea şi curajul de a naviga această perioadă în folosul celor mulţi, acei Churchill ai zilelor noastre.

Leadershipul în era digitală

Platformele de socializare au schimbat paradigma leadershipului. Un lider nu mai e determinat de deciziile pe care le ia în folosul comunităţii, ci de cât de puternic poate să îşi exprime opiniile în mediul online, astfel încât să atragă numărul cât mai mare de oameni care îl urmăresc. În paradigma reţelelor de socializare, cu cât ai mai  mulţi „followers”, cu atât eşti un lider de opinie mai puternic. Astfel că un lider dat de reţelele de socializare se numeşte „influencer”, adică are capacitatea de a influenţa oamenii care îl urmăresc. Reţelele de socializare au facilitat accesul la a deveni un lider. Mai mult decât atât, poţi deveni un lider neautentic, pentru că poţi să construieşti o identitate virtuală de lider digital prezent pe reţelele de socializare care nu are echivalent în viaţa reală.

Evit să trag o concluzie, însă ideea care se conturează din aceste paradoxuri e că leadershipul are de-a face cu ceva ce depăşeşte acele skill-uri pe care educaţia şi programele le pot oferi. Pe lângă viziune, strategie, inovaţie, carismă, şi toate celelalte calităţi ce pot fi formate şi aprofundate, vedem că proba de foc a unui lider care se doreşte a fi considerat bun este caracterul pentru că acesta se manifestă în relaţie cu oamenii pe care îi conduce. De fapt, acesta e ultimul paradox al conceptului de leadership: toate cursurile de leadership exploatează această ambiţie personală a celor ce doresc să devină leaderi, doar că o vinde sub pretextul strategiei, viziunii, inovaţiei, flexibilităţii şi altor concepte didactice. Descoperim astfel că valorile pe care se bazează această industrie sunt greşite, de unde lipsa unor lideri adevăraţi. Din acest motiv, Jack Ma accentuează atât de mult pe factorul inteligenţei dat de dragostea şi empatia faţă de oameni, elemente intrinseci indispensabile unui lider.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

eleven + 15 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te