Omul care a traversat Marele Război pe sârmă


Distribuie articolul

Arturo Strohschneider s-a născut în două locuri. A murit în trei. A fost văzut mergând pe sârmă şi mult după ce a murit. A răsărit într-un roman scris undeva lângă Sibiu – dar îl chema Apollo Bonifazius şi era cioclu la o firmă de pompe funebre. La Braşov, prin anii ‘46, s-a prăbuşit în ţărână în faţa unei fetiţe, îl plânge şi astăzi. A fost văzut la Reşiţa, când şi-a rupt o mână, la Rupea dădea autografe fetelor de şcoală, la Bologna trecând pe deasupra pieţei Aldrovandi, la Milano survola Piazza Grande, la Genova în 1915, purtând pălărie şi palton, iar anul trecut, pe 9 noiembrie, mergea pe sârmă între Dom şi Palatul Comunal din Perugia, pe deasupra Pieţei Mari, „alături” de Andrea Loreni în noaptea magică de „Nessun dorma”. L-au „văzut” toţi italienii adunaţi în piaţă. Sau n-a fost aşa?

Adevărul este că acest personaj a existat cu adevărat şi a purtat acest nume, cam bizar ce-i drept, Strohschneider, adică „tăietor de paie”. Şi Artur, desigur. Era austriac, unele mărturii spun că se născuse în Styria, Ausserland, altele că ar fi fost din Trieste, dar cert este, aşa cum singur mărturiseşte într-un interviu acordat ziarului Corriere della Spezia în 18 mai 1912, că locuia la Leitmeritz, în Boemia. Ce-i drept, doar trei luni pe an, când pescuia şi trândăvea, pentru că în celelalte nouă luni locuia pe sârmă. A învăţat acrobaţia de la 9 ani şi a dat reprezentaţii în toată Europa. Era celebru la începutul secolului trecut, un fenomen. Arturo, cum îi spuneau italienii, oferea spectacole în pieţe, peste tot în Europa. Ţinea mii de oameni cu sufletul la gură, îi făcea să uite de război sau de foamete. Îi făcea să creadă că moartea poate fi învinsă. Le dădea curaj.

Din 1910 până în 1934, străbate toate marile oraşe şi sate din Europa. De multe ori, ce câştiga colectând după spectacol dona orfelinatelor, pentru copiii bolnavi de TBC sau Crucii Roşii, în timpul războiului.

În anii 1933-1934 a ajuns în România. A dat spectacole în Sibiu, Braşov, Rupea, Reghin, Saschiz, Mediaş, Sighetu Marmaţiei, Cernăuţi,… dar şi în Munţii Apuseni. L-am zărit într-o fotografie plutind deasupra pieţei centrale din Roşia Montană, într-o zi mohorâtă de toamnă-iarnă.

Şi am pornit pe urmele lui

Arturo Strohschneider, fotografiat în 1910 la Milano, în Piazza Grande

Se spune că Artur sosea în oraş, se oprea în mijlocul lui, în piaţa centrală şi ochea două clădiri. Cam la fel de înalte, aşezate pe două laturi sau în două colţuri opuse ale pieţei. Între ele avea să-şi lege cablurile dacă primăria va învoi spectacolul.

Mirosea aerul să vadă dacă vremea va fi bună şi-l căuta pe primar. Îl găsea pe el sau pe careva dintre funcţionari. Dacă primea aprobare, mergea la gazetă şi dădea anunţ. Trecea în anunţ orele şi locul când va urca pe sârmă deasupra oraşului. Unele orăşele sau sate aveau „doboşar” care anunţa cu „doba” că pe la 3 de-amiază, „strohschneiderul” va urca pe sârmă, deasupra oraşului, în piaţa mare.

În februarie-martie 1910, Arturo Strohschneider dădea spectacol în Piazza Aldrovandi din Bologna (în centru, spre dreapta, în fotografia rămasă de atunci, se vedea partea impunătoare a Palazzo Davia Bargellini). Apoi a ajuns la Modena şi la Perugia.

Anul 1910 avea să fie un an de mare succes pentru el, un început în triumf. Oamenii îl aplaudau bucuroşi, spectacolul era gratis, copiii, bătrânii şi vagabonzii aveau şi ei parte de o bucurie comună cu ceilalţi. Poate singura distracţie care le era îngăduită tuturor la fel, guvernator sau cerşetor. La sfârşit îl ajutau voluntarii să strângă ceva bănuţi într-un joben, de la oricine ar fi vrut să dea. Păstra pentru el o parte, îşi plătea drumul, sârmele, hotelul şi masa. Era modest. Jurnaliştii care-l vor prinde în 1912 la hotel Concordia din La Spezia, Italia, şi-i vor lua un interviu spun că „nu a pozat la sol într-o figură din numărul său, ci s-a aşezat modest într-un scaun, şi-a aplecat capul cu cea mai aleasă curtoazie într-o atitudine de repaus modest” şi le-a răspuns răbdător la întrebări.

Este fascinantă descrierea pe care ne-o oferă un jurnalist perugian din acele timpuri: „Fiul aerului, eliberat de vertijuri, se aşază pe fir în fiecare seară, se plimbă în sus şi în jos, acompaniat de o mică orchestră, de-a lungul firului întins între Dom şi Primărie: 80 de metri, la o înălţime de treizeci. Oamenii se adună de peste tot. Arturo este, într-adevăr, un bun «dirijor»: la un singur semn al său, se lasă o tăcere absolută, deşi sunt mii de spectatori; de acolo, de sus, conversează, glumeşte, se preface că ar cădea, îi face pe toţi să stea cu sufletul la gură când se sprijină pe un singur picior şi mimează salturi. Uneori se şi deghizează”. La sfârşit, a oferit Primăriei 421 de lire cu care să trimită la mare copiii tuberculoşi, parte din câştiguri le-a donat Crucii Roşii, precum şi voluntarilor care îl ajutau în fiecare seară să strângă ceea ce publicul îi oferea.

Femeile erau topite după el. Lăsau acasă soţii mirosind a cărbune, a rachiu şi sudoare, blestemând în urma lor, şi plecau în piaţă când se apropia ora anunţată, pentru Strohschneider. El era altceva. Avea un curaj nepământesc, străbătea văzduhul pe un fir, dansa deasupra lumii. Îi spuneau „Regele aerului”.

Regele lor mergea în maieu şi chiloţi de pânză pe fir, avea o mustăcioară gălbuie, era subţirel şi vesel. S-au găsit şi reclamaţii ale unor bărbaţi furioşi pentru că femeile lor îi înfruntau pentru acest „vântură lume”. „Publicul feminin care admira” – scria un jurnalist – „îndrăzneala sa sfidătoare, e la picioarele lui”. Un soţ supărat scrie cotidianului local o scrisoare în care povesteşte cum soţia sa nu mai vrea să se întoarcă acasă, ci îi transmite acestuia „Arturo e un erou, iar tu – un prost!”.

Arturo, în 1915, la Faenza

Italia l-a adorat

Dovadă că, un veac mai târziu, la Modena şi Perugia spectacolele lui vor fi replicate şi cu ocazia unui eveniment, „Nessun Dorma” din 9 decembrie 2017, va fi reînviată amintirea sa. „Funambulul originar din Trieste”, relatează Modena Today, „a parcurs prin aer traseul dintre Dom şi Palatul de Justiţie (astăzi înlocuit de edificiul modern ce găzduieşte Unicredit), atrăgând mulţimi uimite de oameni din Modena. Strohschneider a fost un adevărat personaj al epocii. Numerele sale executate pe sârmă în primii ani ai secolului XX au rămas celebre peste timp şi pot fi cu uşurinţă alăturate ca temeritate reuşitelor contemporane: ele însele l-au făcut pe Arturo Strohschneider «Regele aerului» şi i-au adus o aură de legendă, aclamat de mii de persoane de-a lungul turneelor sale.”

„Evenimentul care va avea loc odată cu «Nessun dorma» (Noaptea Albă)”, precizează cotidianul, „reînvie un eveniment de acum 107 ani care a rămas în istoria oraşului, când Arturo Strohschneider a traversat piaţa pe un fir suspendat – echilibristul eclectic a fost o adevărată vedetă a începutului de secol trecut. A mers suspendat deasupra Pieţei Mari. Ceea ce va încerca în seara aceasta Andrea Loreni, ca eveniment culminant al «Nessun dorma», are rădăcini îndepărtate. Această acrobaţie readuce, de fapt, în amintirea oraşului, o altă „traversare” a unui alt echilibrist foarte faimos în 1910: Arturo Strohschneider.”

Fotografiile arată o mulţime încremenită de emoţie sub firul aproape invizibil pe care merge Andrea Loreni. „Gestul walker-ului a atins esenţa” – ar fi spus jurnaliştilor Andrea Loreni – „şi se repetă la fel sute de ani mai târziu, este ca şi cum ar fi existat un singur cablu prin aceşti ani, cablul pe care Arturo a mers şi merg şi eu. Acum este singura dată când vom merge împreună”.

În 1914 şi 1915 îl găsim în Faenza şi Genova. Fotografiile aflate în colecţii private se vând scump la licitaţii şi pe piaţa liberă. Îl vedem deasupra Bolognei îmbrăcat în-tr-un costum alb, cu şapcă în cap. Pantalonii, cam scurţi şi largi, îi flutură pe lângă glezne. La Milano merge pe deasupra de Piazza Grande, la mijlocul firului face o reverenţă publicului, într-un genunchi şi cu o mână ridicată. În Faenza mai duce cu el, în spate, pe fir, un om. Ia masa pe sârmă şi are în faţă chiar o sticlă de vin.

Merge pe bicicletă deasupra Perugiei, dansează deasupra Italiei cuprinsă de război. Un spectacol frecvent în pieţele din Europa la începutul secolului când filmul nu devenise încă popular. Atunci piaţa era locul unde se întâmplau toate, iar funambulii nu ofereau doar o distracţie, ofereau spectacole veridice, probe de curaj şi neînfricare, date pe viu, chiar sub ochii lumii. Erau confruntări cu moartea şi ofereau victoria asupra ei. Lumea se aduna puhoi. Fotografiile de epocă arată mulţimi pe care rareori le vedem astăzi într-o piaţă. El, austriacul Arturo Strohschneider, se ridica deasupra războiului pe care-l purta ţara sa cu Italia. Pe sârma lui nu se duceau războaie.

Arturo ajunge la Roşia Montană

Era în 1933. Silviu avea trei ani şi să se dea în scrânciobul din piaţă era marea lui distracţie. În ziua când a sosit Arturo, acolo l-a prins evenimentul, la scrânciobul din faţa Căminului Cultural. Tatăl lui, Silviu Bocăniciu senior, avea o prăvălie în casa Heltai, casa cu etaj, din piaţă şi-şi instalase aparatul de fotografiat chiar acolo. Aştepta.

Arturo şi-a legat sârmele între casa lui şi casa lui Tomuş. Cum casa lui Tomuş nu avea etaj, le-a legat de acoperiş. Nu era soare, dar nici nu ploua. Cel mai rău ar fi fost vântul, însă nici el nu bătea.

Echilibistrul, deasupra pieței principale din Roșia Montană

„Noi, copiii, eram curioşi, dar şi un pic speriaţi, îşi aminteşte Silviu Bocăniciu acum, ne luase un pic frica. Pentru că acrobatul a urcat pe sârmă şi cu o masă şi un scaun. Eram înspăimântaţi că o să cadă de acolo. Dar nu, el a luat masa pe sârmă, sau doar se prefăcea, nu ştiu, fără să cadă. Eram cu Liviu, prietenul meu, şi el vă poate spune, dacă mai trăieşte, că amândoi l-am văzut. Noi nu apărem în poza făcută de tata, că v-am spus, eram la scrânciob în faţa Căminului Cultural şi poza nu cuprinde şi locul acela. Acrobatul mergea pe sârmă cum mergem noi pe drum, fără probleme. Nu ştiu dacă avea ceva în picioare, dar era cam dezbrăcat, asta se vede şi în poză. Noi aveam haine pe noi, pălăriile pe cap, dar el avea ceva sumar, ca un costum de vară. Era curajos. Când a urcat cu bicicleta pe sârmă, ştiu că n-am mai putut respira de teamă. Dacă eşti copil şi vezi aşa ceva, nu mai poţi să uiţi. Şi mult după ce a plecat, dacă vreunul dintre noi făcea vreo tumbă, îi ziceam «strohschneider».” După reprezentaţie, ne povesteşte martorul nostru care atunci avea trei ani, că un ajutor de-al acrobatului, aduna bani în şapcă, de la populaţia spectatoare. „De la cine avea să dea.”

„Pe atunci, oraşul nostru, Roşia Montană”, ne explică el, „era un orăşel de munte prosper, perceput ca zonă urbană între comune şi unde exista concepţia de viaţă superioară. Aveam casinou în oraş, cămin cultural, veneau trupe de teatru în turneu, aveam cinematograf, cu filme, mute pe atunci, localuri, prăvălii. Tatăl meu moştenise prăvălia de la bunicul lui. În poză se vede firma sus: «Gheorghe Bocăniciu», fondată în 1884. Tata îşi amenajase şi un atelier de fotografie, făcea poze tip cărţi poştale, cu Roşia Montană. Le vindea la prăvălie turiştilor, ca suveniruri. Aparatul şi-l adusese din Germania, după ce s-a întors din război. Aşa se face că avem fotografii din Roşia de atunci, cu piaţa, cu şteampurile, cu munţii şi cu casele de acolo.”

Silviu Bocăniciu junior s-a născut în 1930, iar ziarele consemnează trecerea acrobatului Strohschneider prin România, în 1933. Recent, el a organizat o expoziţie cu fotografiile făcute de tatăl său în Roşia, iar expoziţia a rămas una permanentă în Turnul Unitarienilor. Acolo, încremenit pe hârtia îngălbenită, Arturo stă sus pe sârmă şi ne aşteaptă.

Sara l-a văzut şi ea

Sara Martini din Criţ avea 16 ani în ‘33. Se născuse în 1917. Era la lucru în Braşov, unde îşi făcea ucenicia, când Arturo a ajuns în oraş. „Prima dată când a venit pe acasă, cam la un an de când plecase, Sara, sora cea mai mică a mamei, ne-a povestit că l-a văzut”, îşi aminteşte acum Sofia Folberth, care are 96 de ani.

Sofia Folberth

„A fost primul lucru pe care ni l-a povestit când a sosit, cum a văzut pe Strohschneider mergând pe sârmă pe deasupra lor în mijlocul Braşovului. Noi nu-l văzusem, nu ştiu cum de nu ne-au anunţat şi pe noi când a fost la Saschiz, sau la Rupea. Dar n-am ştiut. Aşa că o ascultam pe mătuşa Sara povestind despre el şi cât de impresionaţi erau toţi să-l vadă. Era lucrul cel mai neobişnuit care i se întâmplase. Spunea despre el că, orişicât de sus ar fi fost, Strohschneider mergea fără frică şi nu cădea. Toată lumea din Braşov vorbea de el, se adunau la orele când trecea, unul spunea la altul şi aşa se afla, iar prin sate se bătea duba. Nu ştiu de ce poveştile astea despre el s-au întrerupt dintr-o dată. Dintr-o dată, nu s-a mai auzit nimic de el”, îşi aminteşte azi, cu o nouă uimire, Sofia Folberth.

În toamna aceasta, pe 28 septembrie 2018, a murit Jorga Ferenc din Reghin, profesor, sculptor şi artist plastic amator. Se născuse în 10 iulie 1923 în Reghinul Săsesc, comitatul Mureş-Turda. La moartea sa, unul dintre participanţi a pomenit despre cum, cu ani în urmă, îi arătase colecţia sa de pietre adunate din toată lumea, tablourile sale preferate, sculpturile, şi i-a povestit cum s-a întâlnit cu echilibristul mondial Arturo Strohschneider în anii ‘30, la Reghin.

Konrad Klein, proprietarul unei importante fototeci de epocă, publică în mai 2010 un articol în Siebenburgische Zeitung cu titlul „Zu einem Poesiealbumseintrag von «Professor» Artur Strohschneider, 1933”. Autorul pomeneşte mărturia unei săsoaice Meta Phleps, născută în 1920 la Rupea. Se referă la acrobatul Artur Strohschneider, care a apărut acolo în 1933. Era elevă în clasa a şasea când, în timpul unei pauze de la şcoală, a fugit împreună cu un prieten la hotelul „Stern” unde locuia artistul şi a primit de la el un autograf semnat „Profesorul Artur Strohschneider” pe un volum de poezii. „El a moștenit titlul de profesor de la tatăl său, numit astfel după un spectacol în faţa regelui italian Victor Emmanuel al III-lea”, explică autorul articolului.

Relatările domnului Klein, preluate din reportajele cotidianului transilvănean-german (SDT) din 3-5 martie 1933, continuă: „La spectacolele lui Strohschneider, în martie 1933, la Sibiu se întindea o frânghie între acoperişul bisericii parohiale romano-catolice şi clădirea comercială. Apoi Strohschneider, cu o masă şi un scaun, a stat pe sârmă, sau a imitat mersul unui beţiv”. Un an mai târziu, menţionează articolul lui Konrad Klein, Strohschneider a suferit un accident, şi-a rupt braţul căzând în timpul unui spectacol la Reşiţa. A pornit, să se trateze, spre Budapesta. Pe drum, s-a îmbolnăvit de pneumonie de care a decedat câteva zile mai târziu într-un sanatoriu necunoscut din Ungaria. (conform Konrad Klein citând SDT din 17 aprilie 1934).

O anecdotă, reprodusă tot de Konrad Klein, din Tageblatt din 6 martie 1933, spune că atunci când profesorul Strohschneider a povestit că strămoşii săi au fost toţi pasionaţi de mersul pe sârmă, deşi fiecare dintre ei s-a prăbuşit şi a sfârşit căzând de pe frânghie, se spune că văduva preotului saxon a observat: „La fel ca în familia noastră. Şi noi ştim de la strămoşii noştri că toţi au murit în pat şi totuşi ne-am pus în pat fără teamă.”

La Cernăuţi, pentru că România era Mare

Arturo Strohschneider, în echilbru deasupra pieței centrale din Perugia

Tot în 1933, ziarul „Der Tag” („Ziua”) din Cernăuţi ne atrage atenţia cu un articol pe coloană în care se anunţa: „O personalitate mondială a performance-ului sportiv, profesor al corpului, va fi aici, continuând un turneu în România şi va sta, nu pentru mult timp, între zidurile oraşului nostru şi îşi va dovedi unicitatea. Va traversa la înălţimea de 30 m pe sârmă şi nu este un spectacol obişnuit de acrobaţie, pentru că este o artă extremă a echilibrului de a merge fără efort împotriva gravitaţiei. Va începe sâmbătă, la ora 4 după-amiază. Sârma pe care va merge acest acrobat care sfidează gravitaţia este aprobată legal de preşedintele Curţii Superioare din Cernăuţi.

Sârma a fost întinsă între casa de pe str. Micklewiczgasse no. 5 (proprietarul casei, dl. Reisch a aprobat, i s-a cerut legal si a fost de acord) şi cornişa Palatului de Justiţie. Se va întâmpla sâmbăta la 4 pm şi la 8.30 pm. Şi duminică la 11.30 am, 4 pm şi 8.30 pm.

Artur va face gimnastică şi va merge şi pe bicicletă, îşi va folosi doar picioarele pentru că mâinile vor fi ocupate în alt mod, va fi ceva deosebit ce nimeni nu a mai văzut. Spectacolul este gratuit şi se aşteaptă o audienţă de mii de oameni la acest spectacol. Profesorul contează, totuşi, pe generozitatea spectatorilor”.

Nemuritorul

„Veneam de la şcoală, cu o colegă”, îşi aminteşte doamna Ursula Philippi din Sibiu, „şi-n piaţa Huet l-am văzut. Avea în mână o bară lungă şi mergea pas cu pas pe o sârmă, pe deasupra capetelor noastre. Avea un costum ca un fel de arlechin, dar în mai puţine culori, cu mai mult negru. Sârma era întinsă de la geamul de jos al bisericii catolice până la geamul clădirii de vizavi, de la geam la geam. Cred că l-am văzut de două ori. Ce m-a impresionat este că avea o faţă încordată, foarte concentrată.Asta ţin minte bine. Nu cerea bani de la nimeni, o făcea din pasiune. Nu cred că oraşul avea bani pe atunci să angajeze un acrobat. Era prin 51-52.” Am încercat să-i spun doamnei Philippi că Artur Strohschneider nu mai trăia atunci, dar mi-a tăiat-o scurt: „Nu se poate, nu e adevărat, l-am văzut cu ochii mei, era Strohschneider!”.

Scriitorul Joachim Wittstock îşi aminteşte şi el de acel acrobat, de „Strohschneider”. „Săracul, din păcate, a decedat la Braşov, prin ‘46-’47. S-a prăbuşit de pe sârmă şi a murit. A avut o moarte tristă. Colegii mei vorbeau de el, toată lumea îl ştia.”

Autoarea acestei „morţi triste” este Carmen Elisabeth Puchianu care a scris o povestire prin anii ‘90 după ce o prietenă a mamei sale, Karin Muller, întoarsă din Germania să-şi vadă locurile natale, le-a povestit-o. Le-a spus cum s-a dus atunci când era copilă, împotriva voinţei tatălui care era un sas extrem de exigent, şi de la care a primit pedeapsă, să-l vadă pe Strohschneider mergând pe sârmă. Carmen Elisabeth Puchianu a imaginat în povestire cum acrobatul cade de pe frânghie şi moare chiar în faţa fetiţei, în piaţa oraşului Braşov. Ea singură, fetiţa, îl plânge pentru că doar ea înţelege pasiunea lui, considerată de ceilalţi oameni mari „inutilă”.

„Eu habar n-am avut”, mărturiseşte uluită doamna Puchianu, „că acest acrobat cu numele Strohschneider chiar a existat! Şi-mi faceţi o mare bucurie să-mi spuneţi acest lucru. Pe mine m-a fascinat ideea că o femeie de peste 50 de ani, cam cât avea doamna Muler când ne-a povestit despre el, a rămas atât de impresionată încât a ţinut minte cum l-a văzut pe acel «Strohschneider» mergând pe sârmă. Dar aveam convingerea că acesta este un mod colocvial de a te referi la cei care veneau la bâlciuri şi mergeau pe sârmă, un fel de „cel care taie frunze la câini”. N-am crezut că denumirea „tăietor de paie”, cum se traduce exact cuvântul Strohschneider, e un nume propriu şi i-a aparţinut chiar unui mergător pe sârmă! Mi se pare uluitor ce-mi spuneţi şi mă simt foarte emoţionată pentru personajul meu”. Povestirea doamnei Puchianu a fost transpusă şi-n piese de teatru pentru copii, jucate pe scenă. De atunci, mulţi copii precum fetiţa Karin plâng la finalul tragic al „strohschneiderului” prăbuşit în piaţa mare din Braşov, mult după ce el murise deja, într-un spital necunoscut din Ungaria.

La Sibiu

Strohschneider devine cioclu la Făgăraş

În unul dintre cele mai faimoase romane scrise în Transilvania după 1990, „Cocoşul decapitat” al lui Eginald Schlattner, reapare şi Strohschneider. Acţiunea romanului se petrece în perioada primului război mondial şi imediat după. În carte, fostul acrobat poartă numele de Apollo Bonifazius Strohschneider şi e cioclu la o firmă de pompe funebre. Fusese preferat pentru acest serviciu pentru că doar el, fost artist de circ, putea să ia cu uşurinţă o mimică tristă când soseau rudele decedatului.

„Am folosit numele de Strohschneider, pentru că devenise un substantiv comun, o denumire generică pentru orice acrobat, pentru toată tagma lor. Dar a fost un acrobat la Făgăraş, se vorbea despre asta, a mers pe sârmă între două case. Eu nu i-am văzut niciodată vreun spectacol, încă nu eram născut. Însă, în copilăria mea „strohschneideri” erau denumiţi saltimbancii, acrobaţii, artiştii ambulanţi. N-am ştiut ce s-a întâmplat cu cel real, dar personajul meu asta era un fost artist de circ ieşit la pensie.”

Într-adevăr, în romanul „Cocoşul decapitat”, personajul creat de Eginald Schlattner păstrează ceva din legenda adevăratului Arturo. „Tatăl Strohschneider”, scrie autorul, „era, mai nou, cioclu la serviciul de pompe funebre Theobald Renz pentru că, dintre toţi concurenţii la acest post râvnit, numai lui îi reuşise să-şi compună cel mai trist chip, dar mai ales pentru că putea să verse lacrimi adevărate şi să le oprească la comandă. Renunţase la cariera lui de acrobat pe sârmă deoarece, după o cădere de pe sârma înaltă dintre acoperişurile Casei generale de economii a saşilor şi casa Hauptisch, se prăbuşise cu adevărat şi a trebuit să fie dat jos din jgheabul de deasupra streaşinei.”

În paginile cărţii, scriitorul îi păstrează şi însuşirile de acrobat: Strohschneider apare fantomatic dintre tufe cu un cap ca un lampion, în timp ce vorbeşte, face acrobaţii pe zidul verandei, iar la plecare se îndepărtează într-o roată a ţiganului, iar jobenul, când acrobatul se rostogoleşte deasupra şoselei, îi rămâne, ciuda lipită pe cap.

Nu demult, Helmut Wolff publică pe o reţea de socializare o fotografie făcută de Emil Fischer în 1933 în Piaţa Mică din Sibiu, cu Artur Strohchneider pe sârmă, plutind în văzduh pe deasupra capetelor celorlalţi. Comentatorii care intervin spun, la rândul lor că-l ştiu, că l-au văzut şi ei.

„Prin anii ‘50”, spune cineva, „bunicul meu mă ducea să-l văd.” Şi-n Mediaş a fost. „Pe 14 aprilie 1934 are un accident în Sighetu Marmaţiei: cade de la 20 m, dar supravieţuieşte, se pare…”, scrie cineva. Apar fotografii cu el şi mărturii că ar fi fost văzut în multe locuri, mulţi ani mai târziu.

„Probabil că Strohschneider este un vis”, conchide altcineva.

Vorbește Arturor Strohschneider însuși

În decembrie 2013, un cititor din Italia, Adriano Porcu, trimite publicaţiei „Corriere della Spezia” un text care este publicat cu titlul „Pe când Strohschneider mergea pe sârmă în Piata Brin”. Este vorba de un interviu făcut lui Arturo în 1912, care povesteşte de pasiunea lui moştenită de la taică-său şi care a început când el avea doar nouă ani. Spune că locuieşte în Boemia doar trei luni pe an (restul pe fir). A şi căzut de pe sârmă şi şi-a rupt braţul de 11 ori. Cu toate că se află mult timp pe fir, nu uită de sărăcia lumii şi face şi opere de bine.

La Mediaș

„Am găsit, din întâmplare, justifică Adriano Porcu intervenţia lui, o copie a unei fotografii vechi făcute în Piaţa Brin, care m-a impresionat suficient cât să fac o cercetare istorică cu ajutorul periodicelor locale publicate de Biblioteca Ubaldo Mazzini; am avut un pic de noroc şi am descoperit un articol rescris integral mai jos (nu se menţionează autorul) care relatează evenimentul impresionant.”

Se spune că un englez, pentru a-şi produce emoţii puternice, a urmărit pentru un timp un îndrăzneţ îmblânzitor de lei; dar, dacă fiul lui Albion l-ar fi cunoscut pe Artur Strohschneider, şi-ar fi schimbat subiectul de interes imediat. În toată acea mulţime care se adună în fiecare seară în piaţa Brin ca să îl vadă pe aşa-zisul om al sârmei – e ceva din excentricul englez, în toţi se află dorinţa emoţiei vii.

Strohschneider şi-a aşezat lumea deasupra, pe un cablu de oţel întins peste acoperişurile caselor. Pe fir merge, aleargă, stă jos, se îmbată, trage la ţintă, face jocuri pirotehnice, face ture cu bicicleta, se dezbracă, face salturi – şi face bani pentru sine şi pentru instituţii de caritate.

Noi am făcut mai mult decât a făcut excentricul englez – am vrut să îl vedem în hotelul său la Concordia si l-am potopit cu întrebări într-un interviu adevărat.

Curajosul om – curajos literalmente – fără să ia vreo poză în ceva echilibru dificil, cum fac adesea pământenii când se află între patru ochi, este probabil cel mai modest reprezentant al celei de-a patra dimensiuni – şi-a aplecat capul cu cea mai aleasă curtoazie într-o atitudine de repaus modest.

– Trăiesc pe fir de 24 de ani – începe el într-o italiană frumoasă cu accent străin – datorită tatălui meu care m-a făcut să văd lumea de la înălţime de când eram la o vârstă fragedă – m-a aşezat deasupra de când aveam nouă ani şi jumătate.

Doar trei luni pe an păşesc pe pământ şi trăiesc în vila mea de la Leitmeritz în Boemia şi îmi petrec timpul pescuind şi vânând, fac chiar şi câteva afaceri cu peştişori aurii.

De pe fir am trecut de câteva ori la minge, dar, într-o zi nefericită m-am rostogolit într-un lac de la o înălţime considerabilă şi m-am ales cu o fractură a osului occipital.

– De pe fir aţi căpătat vreo fractură?

– Braţul ăsta ştie – şi, zicând asta, ne arată braţul stâng care nu mai este bine articulat cu mâna – acesta a fost rupt de 11 ori, dar acum am şters acel număr din programul de seară şi l-am substituit cu acela în care mă arunc călare pe firul meu şi mă agăţ cu un picior.

În acest punct face o pauză şi pare să vrea să înlăture melancolia cu un pahar de bere. Omul sârmei a fost de mai multe ori subiect de studiu pentru miraculoasa sa capacitate de a-şi păstra echilibrul şi, dacă ar fi fost italian, nu i-ar lipsi speranţa de a ajunge într-o înaltă poziţie politică. Prof. D`Agostini e de părere că, alături de minunata capacitate de a-şi menţine echilibrul – devenită automată datorită exerciţiului -, mai posedă şi abilitatea de a se autosugestiona sau de a influenţa prin voinţă execuţia perfectă a exerciţiilor. (Articol preluat din Corriere della Spezia din 18 mai 1912 şi tradus de Alina Staicu.)

„Strohschneiderii”

La 7 august 1974 – cu o zi înainte ca Richard Nixon să-şi anunţe demisia din funcţia de preşedinte al Statelor Unite – un acrobat francez i-a surprins pe newyorkezi cu o traversare la mare înălţime între cele două turnuri gemene ale World Trade Center, care erau aproape finisate şi doar parţial ocupate. Pietonii grăbiţi s-au oprit din drumul lor ca să se uite în sus. Ei au văzut imposibilul: un om dansa pe cer, aparent plutind în aer, fără niciun sprijin.

2015. Patruzeci de ani mai târziu, Zemeckis face un film după povestea lui, îi pune pe spectatori în postura lui Petit. „The Walk – Sfidează limitele” dă spectatorilor ocazia să ajungă acolo unde numai unul dintre oameni a putut ajunge – la etajul 110, suspendat în aer, mergând pe o sârmă între cele două turnuri ale World Trade Center. Filmul este emoţionant şi foarte veridic. Se spune că au existat spectatori cărora li s-a făcut rău în sălile de cinematograf.

Regizat de Robert Zemeckis, după un scenariu de Christopher Browne şi Zemeckis, filmul The Walk este o dramă biografică bazată pe povestea lui Philippe Petit, francezul care a traversat pe sârmă distanţa dintre cele două turnuri gemene World Trade Center din New York, pe 7 august 1974. Doisprezece oameni au ajuns pe Lună, dar unul singur – Philippe Petit – a traversat pe sârmă imensul hău care era între cele două turnuri ale World Trade Center din New York. The Walk a avut încasări de 13,5 milioane de dolari doar în primele 10 zile, se spune în prezentarea filmului.

În 2013, are loc un eveniment transmis de televiziunile din 217 ţări. Temerarul Nik Wallenda, care are deja trei recorduri mondiale înregistrate de Guiness Book, a reuşit să-şi mai înscrie încă o dată numele în istorie, după ce a traversat pe un cablu de oţel Marele Canion. De numele lui Wallenda se leagă mai multe recorduri, cum ar fi traversarea Cascadei Niagara pe sârmă, în 2012, aventurierul intenţionând să parcurgă, tot pe sârmă, şi distanţa dintre Empire State Building şi Chrysler Building.

Presa internaţională a descoperit recent că există o localitate din Rusia, unde populaţia face echilibristică de mai bine de 50 de ani. Încercând să păstreze obiceiurile din bătrâni, sătenii din Tsovkra, indiferent de vârstă, practică zilnic mersul pe sârmă şi au transmis tradiţia cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Bătrânii satului povestesc că mersul pe sârmă a fost practicat la început din dorinţa de a parcurge mai uşor distanţele. Astfel, tinerii care doreau să peţească fetele din satele învecinate au întins o sfoară peste văile care legau comuna lor de localităţile vecine, evitând astfel o escaladare anevoioasă a dealurilor. La început, ei mergeau în mâini pe sârmă. Apoi, din dorinţa de a impresiona fetele, au început să facă echilibristică pe ea, ajutaţi de o prăjină. Acum, mersul pe sârmă a devenit un lucru absolut obişnuit pentru orice familie din zonă.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te