Omul care dăruieşte vindecarea


Distribuie articolul

Există oameni, în domeniul medical românesc, care fac minuni în fiecare zi. Dacă ai norocul să-i întâlneşti, te încearcă două sentimente. Pe de o parte, îţi vine să dai de pământ cu toate nedreptăţile îndurate zilnic prin spitalele din ţară. Pe de altă parte, imaginea conform căreia Dumnezeu lucrează prin oameni îţi apare în faţa ochilor ca o icoană în mişcare şi îţi redă speranţa în viitor.

CV Viorel Boncoi
Data şi locul naşterii: 1 decembrie 1969, Câmpulung-Muscel
Ocupaţie: kinetoterapeut/ fizioterapeut/ chiropractor/ maseur la CFR Cluj şi Centrul Olimpic de Judo Cluj
Trecut sportiv: practicant şi antrenor de judo
Studii: Facultatea de Zootehnie-USAMV Iaşi, Facultatea de Kinetoterapie-UNEFS Bucureşti, Master în Kinetoterapie-UBB Cluj, Şcoala de Asistenţi „Sfântul Bartolomeu”
Cursuri de specializare: Londra, Porto, Novara, München, Istanbul
Colaborări profesionale: Atletico Madrid (Spania), FC Genoa, AC Milan, Novara Calcio (Italia)

Partea derutantă e că, în societatea noastră confuză, îi poţi găsi în cele mai diverse sau mai neaşteptate locuri. Unul dintre aceşti oameni care fac minuni în fiecare zi este Viorel Boncoi. Revista SINTEZA l-a întâlnit în vestiarul echipei de fotbal CFR Cluj, campioana României. Oficial este kinetoterapeutul clubului clujean şi al Centrului Olimpic de Judo, dar, în realitate, e un vindecător care îşi scapă semenii de la operaţii, îi repune pe picioare mult mai devreme decât prevăd termenele medicale şi readuce în glorie cariere ce păreau pierdute. Nu sunt doar vorbe sforăitoare.

Viorel Boncoi e şi maseur, şi fizioterapeut, şi chiropractor. Se ocupă de vitaminizarea fotbaliştilor, se implică în toate aspectele medicale, iar în afara programului, cu mărinimia sa caracteristică, îşi tratează prietenii, cunoştinţele şi cercetează piaţa medicală mondială pentru ultimele noutăţi. Sunt cursele lui zilnice pentru vindecarea celorlalţi şi pentru propria instruire. După cum veţi descoperi, faptele sale sunt „minuni” născute dintr-o durere personală, din pasiune şi dintr-o muncă fără pauze. Doar acea picătură de talent i-a picat de undeva din cer. De restul s-a ocupat neobositul Viorel, cel care, cu temperamentul său sangvin, nu se poate opri din muncit nici când se află într-un dialog. Însă prin vreun truc misterios reuşeşte să le facă pe toate. Nu-l poţi opri din alergătura sa permanentă spre perfecţionare.

Am pătruns în intimitatea cabinei pentru a-i afla secretele. Vă puteţi imagina vestiarul ca un spaţiu încins de la efort, de la diverse ambiţii sau pur şi simplu de la aburii calzi ai duşurilor. Un lăcaş în care, uneori, uşile se mai şi lovesc, având urme de crampoane, iar strigătele vin în forma cea mai brută a sincerităţii. Dar e mai mult decât atât. Pentru simplul fapt că în acest colţ tăinuit de pe planeta sportului rege se nasc, de fapt, meciuri legendare şi eroii milioanelor de suporteri. Este locul în care sportivii, împreună cu cei care îi servesc, îşi duc veacul, îşi împărtăşesc suferinţele sau bucuriile, se întremează după bătălii şi se pregătesc pentru următoarele.

Cum a ajuns Viorel medic sportiv? A renunţat la postul de inginer zootehnist şi s-a înscris la a doua facultate, kinetoterapie la ANEFS Bucureşti

În această lume cu atâtea înţelesuri, Viorel Boncoi e un maestru iubit, mereu căutat şi respectat. Un membru indispensabil. Apelativul „Vio” se aude la fel de des precum „bună ziua” şi ţine loc de „ajutor” prin vestiarul CFR-ului, însă suprafaţa în care acesta îşi desfăşoară activitatea face o notă aparte. Vânzoleala ce se petrece printre aparaturile de tratament sau de recuperare e, de fapt, o permanentă atmosferă de lucru care nu afectează cu nimic ordinea, curăţenia şi regulile impuse de acest amfitrion extrem de meticulos. Pentru că, la cât trudeşte, lecuitorul nu-şi permite să zăbovească căutând vreun lucru. De exemplu, geanta cu ustensilele de primă intervenţie e lăsată undeva pe jos, după uşa de intrare în sala de forţă, ca un detaliu ce sugerează graba şi urgenţa permanentă. E trusa cu care Viorel pătrunde pe gazon pentru a-şi salva băieţii, în timp ce priveşte atent duelurile de pe bancă.

RMN-ul uman

Rolul său din timpul meciurilor CFR-ului este singurul moment vizibil publicului larg. „«Vio» este omul de primă intervenţie. Intră primul în teren, este primul care pune mâna şi observă despre ce-i vorba la locul accidentării jucătorului. Dă verdicte pe teren şi el decide acolo şi atunci dacă sportivul poate continua. Nu greşeşte niciodată diagnosticele. E un RMN uman. Scanează cu mâinile. Ce spune el la cald se confirmă, apoi, când vin rezultatele finale. Are un simţ şi un talent speciale. Este foarte iubit de băieţi, pentru că pe mulţi i-a ajutat”, spune Iuliu Mureşan, preşedintele CFR-ului şi fost medic.

Într-un sezon de fotbal au loc sute de astfel de momente la antrenamente sau în cadrul partidelor oficiale. În acele secunde de intervenţie se pot decide confruntări sau destine. Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, şi-n primăvara anului trecut, când ardelenii jucau pe Arena Naţională, împotriva lui Dinamo, iar Ciprian Deac, jucătorul CFR-ului, se zvârcolea pe gazon în chinuri, copleşit de cele mai negre temeri. Era spre finalul primei reprize. „Centralul” Alexandru Tudor, renumit pentru caracterul său bisericos şi autoritar, i-a transmis lui Laurenţiu Rus, pe un ton sentenţios, să se roage pentru coechipierul său, timp în care tămăduitorul clubului ajunsese deja la faţa locului. „«Vio, mi-am rupt iar ligamentul!», îmi striga cu lacrimi în ochi. I-am făcut o anamneză. Ştiam că fusese operat în Germania, iar medicul de acolo i-a lăsat ligamentul un pic mai larg. După o examinare rapidă am constatat că nu e rupt. L-am pupat pe cap şi i-am transmis cele mai frumoase încurajări care mi-au venit în minte. N-a mai avut nevoie nici de spray criogenic. De nimic! A continuat să joace. A fost ceva magic”, îşi aminteşte Viorel. „RMN-ul uman” îşi făcuse din nou datoria în una din sutele de secvenţe ce compun viaţa intimă a unei echipe.

„La o accidentare după care, de obicei, stai pe margine o săptămână, cu Viorel te vindeci după două sau trei zile. Am avut accidentări foarte serioase în cariera mea. Uneori, doctorii îmi spuneau că-mi voi reveni după şapte sau opt luni. Cu Viorel mă întorceam pe teren după patru luni! Personal, îl văd la echipe precum Real Madrid sau Barcelona. Chiar la acest nivel! La cluburile mari există astfel de profesionişti care nu se văd. Ştie foarte multă carte şi îi place ceea ce face. Medalia lui de campion valorează enorm”, explică internaţionalul român Cipri Deac.

O pasiune izvorâtă din durere

Însă „minunile” pe care le săvârşeşte Viorel Boncoi trebuie developate pentru a fi înţelese. Ele conţin o doză de har, alături de o cantitate mare de întâmplări, studiu şi eforturi. Povestea acestui om trebuie spusă pentru a afla de unde provin aceste capacităţi extraordinare de a depista mereu sursa accidentărilor sau a bolilor, de a alunga durerile, de a vindeca şi de a întări tot ceea ce înseamnă muşchi, oase, ligamente sau coloană.

Totul a început în copilărie, în sala de judo, cu sportul care te învaţă cele mai preţioase lecţii ale vieţii: cum să cazi şi cum să te ridici. „Pe când făceam judo, şi eram doar un copil de şase ani când am început, mă preocupa mereu durerea altora. Mă pasiona tot ce ţine de musculatură şi sistemul locomotor. Dacă un coleg făcea o luxaţie, voiam să-l ajut, mergeam să văd ce are. Această înclinaţie a apărut din senin, acolo, în timp ce practicam judo”, rememorează Viorel primele contacte cu sportul şi cu viitoarea sa meserie, petrecute în oraşul său natal, la Câmpulung-Muscel.

Apoi, al doilea pas a fost întâlnirea cu nişte medici incompetenţi sau superficiali, care au transformat deznădejdea lui Viorel în ambiţie şi aspiraţie. „Turnura decisivă spre actuala mea ocupaţie s-a întâmplat în adolescenţă, în urma unor accidentări care m-au determinat să-mi caut singur cauzele şi remediul. Mai întâi, am avut o scolioză, mi s-au luxat nişte vertebre. Ţin minte că m-am plimbat cu părinţii pe la traumatologi, pe la medici specialişti. Plângeam, aveam dureri lombare şi la torace, dar nimeni nu găsea cauza. Apoi, la 14 ani, am făcut o fractură de tibie la schi. Un medic mi-a ţinut piciorul în ghips prea mult timp şi, fiind în creştere, piciorul mi-a rămas mai scurt. Toate aceste suferinţe au trecut prin mine. Mi-am zis, atunci, că eu trebuie să învăţ şi să aflu ce s-a întâmplat cu organismul meu, pentru că nimeni nu-mi dădea un răspuns concret. În timp, aveam să aflu chiar eu, aceste probleme mi-au provocat o hernie de disc şi o afecţiune lombară, pentru că în cazuri precum al meu intervin schimbări de biomecanică, care vin cu dureri mari de genunchi. Asta aveam să înţeleg pe cont propriu! Astăzi, eu ştiu ce înseamnă durerea şi ştiu de unde provine”, dezvăluie Viorel. În această postură de pacienţi disperaţi ne-am regăsit mulţi dintre noi, dar reacţia sa îl face unic faţă de noi toţi. Astfel, în mod ironic, neajunsurile lumii medicale nu doar că n-au reuşit să-l doboare pe eroul poveştii noastre. Din contră, l-au impulsionat să-şi îmbrăţişeze pasiunea cu toată hotărârea, renunţând la prima sa dragoste, judoul, sport în care s-a mai implicat doar ca antrenor.

Astfel, aflat în plină activitate profesională, Viorel Boncoi şi-a luat viaţa în propriile mâini şi a virat brusc spre un vis care a încolţit cândva prin copilărie, a mocnit câţiva ani, dar a reînviat la maturitate. Concret, a renunţat la postul de inginer zootehnist şi s-a înscris la a doua facultate, cea de kinetoterapie din cadrul ANEFS Bucureşti. „Zootehnia am absolvit-o la Iaşi, după care am fost repartizat la Slobozia (n.r. – zâmbeşte). Era o meserie bună în acea vreme. Aşadar, în capitală, în timpul studiilor, l-am cunoscut pe nea Cozma, un fost antrenor de haltere de la Dinamo. Trăia prin Giuleşti şi umbla în cârje de la osteoporoză, dar la dânsul mi-am făcut ucenicia pe partea de diagnosticare, de palpare a muşchiului. Am deprins exerciţii simple pentru reeducarea biomecanicii. Cu gheaţă, cu aspirină, lucruri aparent banale, dar realizate corect devin extrem de eficiente. Mulţi sportivi apelau la nea Cozma în acea perioadă şi dânsul reuşea să-i ajute cu metodele sale empirice”, îşi aminteşte Viorel.

Dispoziţia nativă de a sări în ajutorul celor din jur l-a îndreptat chiar şi spre un post de salvamar în staţiunea Costineşti, unde a activat în timpul vacanţei studenţeşti. „Şi acolo mi s-a confirmat că aveam un dar. Când colegii, diferiţi sportivi sau oricine suferea nişte disjuncţii, eu puneam mâna, simţeam că-i inflamat, fără să cunosc implicaţiile anatomice”, rememorează tămăduitorul CFR-iştilor.

Doctorul lui Bayern, un mentor

La puţină vreme de la aceste întâmplări, Viorel a început un maraton al cunoaşterii pe care îl continuă şi astăzi, dezvăluindu-i natura perfecţionistă. La Londra a urmat cursuri practice de manipulări, masaj sau „deep tissue”. La Novara s-a aprofundat în fizioterapie şi în tot ce înseamnă aparaturi în procesul de reabilitare. Itinerarul său a inclus şi Portugalia, de mai multe ori, alături de Germania, unde şi-a cunoscut unul dintre mentori, ilustrul medic Hans Müller Wohlfahrt, doctorul lui Bayern München şi al naţionalei Germaniei. „De la dânsul am învăţat mezoterapia, o metodă terapeutică ce se bazează pe plante. Mi-a zis că nu voi da niciodată greş cu acest procedeu, fapt care mi s-a confirmat mereu. Doctorul Wohlfahrt nu foloseşte medicamente de sinteză, care grăbesc vindecarea, dar, pe de altă parte, reţin în organism reziduuri ce se pot instala în parenchimul renal, în funcţia de excreţie sau pot dăuna metabolismului. Din cauza metodelor sale a intrat într-un conflict mediatizat cu Pep Guardiola, care se gândea doar ca jucătorii să-şi revină rapid”, explică Viorel Boncoi.

Actualul vindecător al clujenilor a ajuns la CFR în 2008, venind de la concitadina „U” Cluj şi luând partea la toate succesele formaţiei din cartierul Gruia. În sezonul trecut, când „feroviarii” au câştigat campionatul, echipa nu a avut emoţii în privinţa fotbaliştilor accidentaţi, deşi media de vârsta a lotului era cea mai înaintată dintre toate grupările calificate în play-off. „Are o rată de recuperare greu de găsit la vreo altă echipă. Nu mi-am făcut niciodată probleme cu o entorsă de gradul I sau II, de exemplu. Viorel pune un pic mâna pe ea şi jucătorul se întoarce la antrenament. Este mult mai competent decât şcoala şi diplomele pe care le are. El şi-a autodepăşit competenţele şi limitele. Citeşte foarte mult, şi-a făcut relaţii medicale la nivel foarte înalt şi cumpără constant aparate din banii săi”, dezvăluie Iuliu Mureşan devotamentul lui „Vio” faţă de profesiunea sa. În afara programului de lucru de la CFR sau din cadrul Centrului Olimpic de Judo din Cluj, Viorel îşi dăruieşte măiestria şi generozitatea prietenilor sau apropiaţilor ce au diverse necazuri, dacă i se cere sprijinul.

CFR, bucuria câştigării titlului

„Omul acesta e mâna lui Dumnezeu!”

Szekely Mariana locuieşte în comuna Aghireşu, judeţul Cluj. Într-o zi obişnuită, când trebăluia prin jurul casei, s-a împiedicat de un utilaj şi a căzut fisurându-şi meniscul. Din cauza greutăţii corporale mari, lovitura femeii s-a agravat. „Nu mă puteam urca în maşină, nu puteam sta pe scaun sau abia reuşeam să mă întind în pat. Am fost la doi ortopezi până să apelez la domnul Viorel. Amândoi mi-au recomandat unguente, calmante, orteze sau cârje şi mă aşteptau la operaţie. Intervenţia chirurgicală era unica lor variantă. Starea mea se agrava când, în disperare de cauză, am ajuns la domnul Viorel. Dânsul mi-a zis să nu merg la operaţie pentru nimic în lume. Să nu folosesc orteze sau cârje pentru că mi se atrofiază muşchii. Apoi, pur şi simplu mi-a luat durerea cu mâna de la prima întâlnire! La o zi după manipulările sale nu am mai simţit nicio durere, iar după încă două şedinţe m-a vindecat!

Omul acesta e mâna lui Dumnezeu! Omul acesta face minuni”, povesteşte doamna Mariana, cea care îşi potriveşte de acum cu grijă fiecare pas doar pentru a nu strica opera celui care a vindecat-o fără „cuţit”, fără cârje sau orteze.
Un alt apropiat care i-a cerut ajutorul se numeşte Mihai Rus, un ofiţer din cadrul Ministerului de Interne. Băiatul său de doar 8 ani joacă fotbal la grupa de juniori din 2009 a CFR-ului, pe postul de atacant. „Se tot plângea că-l doare un genunchi”, îşi aminteşte părintele, care, apoi, de mâna cu fiul său a început cunoscutul periplu românesc prin spitalele noastre de toate zilele. „Am umblat pe la trei doctori specialişti în ortopedie. Trei medici mi-au oferit trei păreri diferite, dar toţi mergeau, într-un final, pe calea operaţiei. Îl terminau pe copil dacă se ajungea acolo! Până la urmă, pentru că este legitimat la CFR, l-am dus la Viorel, pe care îl cunosc personal şi s-a oferit să ne ajute. El a fost singurul care i-a descoperit problema. Avea o deplasare congenitală de bazin, pe care nu a văzut-o nimeni, pentru că toţi vedeau doar rupturi pe la genunchi şi operaţii”, relatează ofiţerul Mihai Rus, un tată de acum fericit care, de la marginea terenului, îşi priveşte din nou cu mândrie fiul, pe Cristian, cum marchează goluri pentru piticii CFR-ului. După multe ore de lucru, Vio i-a îndreptat bazinul, deschizând astfel calea unor posibile performanţe viitoare. Din acest moment, aproape totul depinde doar de voinţa micuţului vârf de atac.

Pe masa medicului, atacantul CFR-ului Alexandru Păun

Lui Radu Pralea scena internaţională a rugby-ului i s-a deschis în toată splendoarea în 2009, când a devenit campion mondial cu naţionala României de sub 20 de ani, fiind singurul clujean din lotul „Stejarilor” mici. Visurile sale din lumea balonului oval s-au risipit în acest mediu atât de vulnerabil al sportului românesc. Naţionala de tineret s-a desfiinţat, iar „U” Cluj, echipa sa, nu mai putea evada nicicum din lanţurile eternelor lipsuri financiare. Dar cel mai bine ne lămureşte Radu, cel care între timp s-a reorientat spre o carieră de instructor de fitness şi culturism. „Am apelat la Viorel după două accidentări, dar la cea mai gravă veneam după o ruptură la ligamentul încrucişat anterior. M-am operat şi am început recuperarea cu cei recomandaţi de club. Însă lucrurile evoluau prost, mi-am înrăutăţit starea. M-am încredinţat lui Viorel, cel care a stat efectiv cu mâna pe genunchiul meu mai bine de o lună, cât timp am lucrat la bazin. Se ştie că o astfel de ruptură se reface după cel puţin o jumătate de an. Cu Viorel mi-am revenit după trei luni! Apoi, mi-am fragmentat meniscul, dar m-a readus pe picioare după doar două săptămâni, deşi la o astfel de leziune se stă pe margine cam o lună”, spune Radu Pralea, un fost mijlocaş la grămadă de mare perspectivă, dar în care conducerea Universităţii Cluj nu a mai investit după accidentarea sa la genunchi. „Salariul pe care mi l-au acordat după recuperare m-a determinat să mă las de rugby, dar azi îi sunt recunoscător lui Viorel. Datorită lui am o altă carieră şi pot să fac sport în fiecare zi. E omul ideal pentru meseria lui, pentru că nu e doar un mare profesionist, ci ştie şi cum să comunice cu tine, cum se te încurajeze când te simţi doborât”, încheie sportivul.

Szekely Mariana, Cristian Rus şi Radu Pralea. O femeie dintr-o comună de lângă Cluj, un puşti ce visează să devină fotbalist şi un sportiv care s-a reinventat. Cei trei au renăscut după întâlnirea cu Viorel Boncoi şi privesc înainte cu speranţă. Cu ei am încheiat povestea noastră. Sunt doar trei fapte măreţe din cele pe care acest metadoctor le plămădeşte în fiecare zi, cu mâinile sale, dovedindu-ne tuturor că minunile au faţă umană. Acestea pornesc negreşit de la o picătură de divinitate, dar înfloresc doar dacă le alimentăm cu muncă, cu perseverenţă, cu pasiune şi cu dragoste. Viorel Boncoi întruchipează toate aceste calităţi de care are nevoie un sistem medical bolnav, precum cel românesc, înaintea oricăror dotări sofisticate. Pentru că, aşa cum spunea savantul Paracelsus, „arta medicinei îşi are rădăcinile în inimă”.

Judoul i-a adus împreună

Înainte de a se dedica actualei sale meserii, Viorel Boncoi a fost, în adolescenţă, un practicant de judo şi, mai târziu, antrenor pe tatami. Această disciplină sportivă i-a modelat caracterul şi i-a influenţat destinul. „Judoul mi-a creat un mod de viaţă. Din prima zi în care am intrat în sală m-am simţit atras de albul kimonoului. Mi-a definit comportamentul şi aspectul fizic. Astăzi, mă descriu ca un om corect. Mi-e frică doar de Dumnezeu. Tot prin intermediul judoului mi-am cunoscut soţia, pe Loredana Popovici, fostă judoka, medaliată naţională, balcanică şi, în prezent, antrenoare. Ne-am întâlnit pentru prima dată la un concurs universitar la Piteşti, unde venise cu profesorul Florin Bercean, iar în vara anului 1998 a sosit cu colegele într-un cantonament la Costineşti, unde eu eram salvamar. De atunci suntem împreună şi, cu această amintire în gând, revenim deseori pe litoral. Datorită ei am ajuns la Cluj, ea fiind de aici. Avem un băiat de 10 ani, Victor, care recent a luat medalia de bronz pe echipe la campionatele naţionale de juniori la judo. Îi place şi fotbalul, e un copil de sport ce ne calcă pe urme”, se destăinuie Viorel Boncoi, cel care, în prezent, se ocupă şi de recuperarea sportivelor din Centrul Olimpic de Judo de la Cluj, colaborând, printre altele, cu mari campioane precum Andreea Chiţu sau Corina Căprioriu.

Distribuie articolul
  1. Nicoleta says:

    Cum dam de acest domn?urgent?

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te