Oraşe româneşti în declin

Proiectul „Shrinking Cities în România” vorbeşte despre declinul şi contracţia oraşelor româneşti ca fenomen de amploare. Reunind un grup larg de cercetători, artişti şi practicieni şi presărată cu diverse evenimente periodice, „Shrinking Cities în România” reprezintă o premieră în aducerea la lumină a acestui fenomen acut şi omniprezent, pe care îl prezintă sub o formă atractivă şi interactivă, încercând articularea unei percepţii pozitive asupra unui fenomen care pare să aibă, la prima vedere, conotaţii exclusiv negative.


Din 320 de oraşe ale ţării, peste jumătate au pierdut mai mult de 20% din locuitori, iar dintre ele unele s-au înjumătăţit. Vorbim, de exemplu, despre oraşele Bălan (jud.  Harghita) care a pierdut peste 59% din populaţie
sau de Bereşti (jud. Galaţi). Fireşte, aceste scăderi demografice, explicabile şi predictibile, implică o importantă schimbare socială, economică, dar în primul rând, una culturală. Anul trecut, exact pe vremea aceasta, încheiam la Muzeul Naţional de Artă Contemporană  expoziţia „Shrinking Cities. Oraşe româneşti în declin”, din a cărei cutie poştală aflată la finele unui parcurs ce se dovedea câteodată copleşitor, am spicuit mesajele care însoţesc articolul, radiografii personale ale oraşelor natale ale vizitatorilor. Expoziţia vorbea pe larg, răspicat şi documentat despre declinul şi contracţia oraşelor româneşti, privite ca fenomen de amploare.

În drum spre Giurgiu

În ciuda acestor fapte măsurabile şi de netăgăduit, în continuare, deşi majoritatea oraşelor României se confruntă în perioada postcomunistă cu o formă severă de contracţie urbană, pe de o parte ca efect pe termen lung al disoluţiei sistemului centralizat, iar pe de alta, a globalizării, despre shrinking cities nu se vorbeşte ca atare la nivel politic. Pentru administraţiile din România, ignorarea fenomenului de declin sau observarea sa fără a-l accepta sau a lua măsuri cu adevărat sunt generalizate.  Strategiile sunt fie pasive, în care se aşteaptă o planificare regională şi suport financiar, fie active, dar ce vizează de regulă îndeplinirea unor interese imediate. În acelaşi timp, nu numai pentru conducere, dar şi în accepţiunea generală, uitarea este dominantă: magnetul exercitat de oraşele mari ne face să desconsiderăm oraşele mici.

De la început voi spune că perspectiva mea asupra subiectului este una dublă: una de cercetare, care lucrează cu hărţi, statistici, legi, survolând perioadele istorice de decizii majore în privinţa urbanizării, şi cealaltă de pe teren, urmărind amprenta pe care aceste scăderi o au asupra spaţiului urban. Acestor două priviri le-a urmat, în mod firesc, o nevoie de acţiune.

De la distanţă, oraşele româneşti se văd foarte puternic ca un binom creştere-descreştere, cu vârful în 1989. Împrejurările esenţiale care au determinat apariţia procesului de shrinkage vin din două direcţii: pe de o parte din moştenirea comunistă, ce lasă o urbanizare dependentă de industrie (43 de oraşe monoindustriale la finele comunismului, jumătate din populaţie ocupată în industrie) şi diverse hibe şi neterminări în structura oraşelor. Cea de-a doua sursă o constituie intrarea în capitalism, ce aduce mutaţii puternice asupra factorilor determinanţi, economici şi demografici. Restructurarea economică şi descentralizarea, împreună cu modificarea raporturilor dintre principalele sectoare ale economiei, sunt procese complicate, pe termen foarte îndelungat, generatoare de serioase confuzii şi probleme de readaptare. A fi părtaş la o construcţie în numele modernizării e onorant, perceput ca o evoluţie. Adaptarea s-a făcut din mers, pe principiul „learning by doing”. În schimb, mult mai complicată este acceptarea unei de-construcţii şi ajustarea la aceasta. În acelaşi timp, problema demografică (cu toate aspectele sale: sporul natural şi cel migratoriu) este una îngrijorătoare şi prea puţin adusă în discuţie:

  • Natalitatea într-o continuă scădere, începând din 1990, drept consecinţă a momentului anulării legii interzicerii avorturilor şi apoi a lipsei unei politici pronataliste, de încurajare;
  • Efectul de îmbătrânire a populaţiei nu a întârziat să apară şi se va accentua. De asemenea, creşterea numărului pensionarilor în anii 1990 şi momentul pensionării generaţiei 1967 (denumiţi peiorativ „decreţei”) vor crea probleme economice, prin depăşirea numerică a generaţiei lucrătoare;
  • Valurile de emigraţie, odată cu abrogarea politicii izolaţioniste în 1990, deschiderea pieţei internaţionale de muncă în 2004, aderarea la UE în 2007, ultimele două deschizând porţile unei migraţii masive a forţei de muncă (categoriile recente de emigranţi sunt pe de o parte muncitori, pe de alta tineri intelectuali, specialişti sau studenţi; merită menţionată problema calificării profesionale şi a educaţiei în România, ambele mai scăzute faţă de alte ţări UE);
  • Migraţia internă: dacă anii 1990 aduc o migraţie puternică dinspre rural spre urban, prin ridicarea interdicţiei privind migraţia spre marile oraşe, aceasta se domoleşte mult în anii următori, ce sunt caracterizaţi (inclusiv prezentul) de permanente întoarceri sau raportări la mediul rural. Petrecută într-o proporţie relativ mică (nu vorbim de un exod), dar constantă, migraţia de reîntoarcere este un proces semnificativ. Acest lucru se petrece pe de o parte pentru că legăturile cu mediul de origine nu s-au rupt în totalitate (amintim că în anii 1970 o treime din populaţia urbană provenea din mediul rural), iar pe de alta drept reacţie la „disponibilizările” industriale, sau la pura sărăcie, pentru practici ale agriculturii de subzistenţă.

Oraşele româneşti au fost, deci, din 1945 încoace, bulversate în primul rând de schimbarea radicală a funcţiilor: din oraşe de servicii sau agrare, în industriale – apoi din nou de servicii (cu proporţii mari de terţiar banal). Inevitabilele şi previzibilele reduceri industriale desemnează o dezindustrializare neîntreruptă, începând în forţă din 1996 şi încă neîncheiată. În declinul industriei, cel care a provocat aceste schimbări, îşi are geneza problema pierderii identităţii urbane, chestiune cu efecte pe termen lung, probleme de readaptare, recalificare profesională, ce rezultă tot din dependenţa oraşelor de industria restructurată. Abandonul industrial, şomajul în creştere, sărăcia, sunt efecte ale involuţiei industriale, ce nu au putut fi compensate integral de alte activităţi. Acestea afectează în continuare profund urbanitatea – înţelegând prin ea atât spaţiul, cât şi comportamentul urban.

Oraşe mici, oraşe mai vulnerabile

Dintre toate oraşele ţării, oraşele mici sunt pe cele mai vulnerabile. Dacă oraşele mari sunt oarecum stabile, se bucură de diversitate şi de mai multe oportunităţi, oraşele medii au suferit mutaţii mari în timpul comunismului, dar în mare parte s-au adaptat, în schimb, baza piramidei urbane este mult mai afectată de shrinkage. Dintre oraşele industriale (1) în general, cele miniere reprezintă o categorie specială: Baia Sprie, Anina, Bălan, Brad, Cavnic, Motru, Rovinari, Moldova Nouă, Ţicleni, oraşele din Valea Jiului – toate au în comun imaginea dihotomică a minerului-erou şi a minerului-şomer, o comunitate foarte diversă, unită iniţial de importanţa şi pericolul lucrului în mină, de practicile şi activităţile din afara minei, azi însă puternic divizată. Cu toate că reprezintă o categorie majoritară, nu numai fostele oraşe industriale sunt cele care se contractă.  O altă tipologie este cea a oraşelor mici cu profil turistic (2), ale căror dotări – unele dintre ele aparţinând patrimoniului architectural – în lipsa unor strategii de regenerare, sunt abandonate temporar sau permanent (precum Băile Herculane, Borsec, Solca, Băile Govora, Techirghiol, Căciulata). Cu toate că revitalizarea lor pare cea mai clară, mai ales datorită capitalului puternic  de imagine pe care încă nu l-au pierdut, ea depinde de decizii administrative şi economice, care, de cele mai multe ori, se lovesc de probleme de proprietate. Deci, în ciuda potenţialului vădit de regenerare, în clipa de faţă, această categorie se află în pericol. Şi porturile la Dunăre (3) se află pe o pantă descendentă (Sulina, Corabia, Turnu-Măgurele, Zimnicea).  Aceste porturi sunt dintre cele mai interesante categorii de oraşe mici sau mijlocii-mici, datorită unui caracter unitar dat de configuraţia urbană (de oraşe planificate în secolul XIX-lea), de poziţia lor teritorială, în egală măsură periferică şi de deschidere, teritoriul profund rural de care sunt înconjurate.  Cel mai puternic posibil catalizator, Dunărea, ocupă un rol prea mic în viaţa urbană. Tot într-o decădere majoră sunt  oraşele agrare (4), acele foste sate sau comune ca Bereşti, Darabani, Babadag, Curtici. Aceste oraşe, situate în zone de câmpie, izolate de oraşe mai mari şi slab conectate la infrastructură, prezintă azi mici construcţii ale finelul epocii comuniste, materializate prin forme de locuire urbană implantată artificial şi mici zone industriale în afară. Din mijlocul terenului, interesante puncte comune şi imagini asemănătoare în toate oraşele atestă ridicarea la rang de fenomen a procesului shrinking. Reiese o gradaţie a degradării, ce poate fi asemănată cu etapele unei maladii:

Harta scăderii demografice

Închiderea instituţiilor legate ombilical de oraş

Prima fază, de la care începe degradarea, este stingerea „motorului”, însemnând pierderea slujbelor şi a sensului oraşului din ultimii zeci de ani, generând probleme de identitate şi apartenenţă. Se creează noua tipologie a familiei care trăieşte pe spinarea cuiva plecat în străinătate.  Închiderile industriale s-au  petrecut brusc sau în etape (1990, 1996, după 2000), uneori cu iluzia unei reinvestiţii. În afara problemelor economice, rareori apare chestiunea reutilizărilor, a valorii acestor situri industriale; de cele mai multe ori se adoptă „ecologizarea” lor, adică demolarea totală şi plantarea terenului. Deşi România are un potential de regenerare uriaş, prin prezenţa unui număr extrem de ridicat de brownfielduri (n.a. terenuri neutilizate, dar care au fost în trecut zone dezvoltate), investitorii preferă să construiască noi situri. Ruinele industriale (într-o stare avansată de degradare, după multiple dezmembrări pentru materiale) reprezintă prezenţe fantomatice, uneori maiestuoase, pe care în călătorii le-am asociat cu ruine antice, precum scheletul Moldomin de pe „acropola” Moldovei Noi sau Combinatul Chimic cu alură de Forum Roman de la Târnăveni. Din experienţa de la Mina Petrila, unde am făcut parte dintr-un grup mai mare de arhitecţi care a clasat pe lista patrimoniului industrial o parte din clădirile minei, intervenţiile sunt îngreunate şi de situaţiile regimului de proprietate greu de înţeles şi de foarte mulţi factori ce ţin de interese politice sau de persoană, ceea ce face ca lucrurile să pară absurde şi mereu imprevizibile.

„Să te ferească sfântul de monumentul istoric”, ne-a relatat într-o convorbire informală un locuitor de la Borsec. În această staţiune, după închiderea „motorului”, adică a bazei de tratament în 2001, clădirile au fost vândute unui grup de investitori care, din cauza „complicaţiilor” date de condiţia de monument, nu au făcut nimic în afara folosirii lor drept garanţie pentru credite bancare nereturnate. Ca urmare, banca le-a scos la licitaţie, cumpărate pe nimic de diverşi oameni de afaceri din toată lumea. Astfel, primăria este blocată în dorinţa de a reda coerenţa vechiului ansamblu şi tihna staţiunii, şi ajunge să construiască o nouă clădire balneară, la marginea zonei de patrimoniu.

Falimentul dotărilor şi al centrelor comerciale

Aici există o teribilă varietate de tipologii de spaţii abandonate, care însă au toate premisele unei reveniri. Putem confirma moartea funcţiunii de cinematograf, fie că e vorba de clădiri monument lăsate în paragină, (Cinema Victoria, Slatina, 1933, Cinema Dunărea, din ansamblul Împăratul Traian, Corabia), fie de săli mai noi din anii 1960 (Cinema Central, Caracal, 1961) sau 1980 (Cinema Cozia, Căciulata). Apoi, tristeţea centrelor culturale care abia mai pâlpâie, în care întâlnim biblioteci desfiinţate, cu fişe de lectură şi mii de cărţi rupte şi aruncate pe jos, săli de sport cu spaliere rupte (Turnu-Măgurele).  Câteodată mai funcţionează o mică aripă (Oţelu Roşu) pentru  karate sau dans sportiv, însă rareori ceva educaţional. O categorie specială o constituie spaţiile culturale deschise „la cerere”, în lipsa clienţilor (Solca, Oraviţa).

Foarte interesantă este tipologia dotărilor comerciale foste „de stat”, aproape în întregime abandonate. Toate complexele comerciale de anii 1980 sunt golite (Căciulata, Aninoasa, Babadag, Băileşti, Copşa Mică etc). De asemenea, magazinele de mobile, palate ale telefoanelor, parterele comerciale ale blocurilor,  hoteluri şi restaurante închise sau fără clienţi sunt categorii întâlnite frecvent.

Bloc apartamente Giurgiu

Ponosirea şi abandonarea spaţiului public

Câteva observaţii interesante: deseori, spaţii largi ale centrului râmân goale, întrucât oamenii se adună în spaţii mai informale. Intervenţiile recente în spaţii de reprezentare, deşi tactic foarte bine alese (dovada că „se face ceva”), materializate prin pardoseli tip pişcoturi de beton roşu şi galben, coşuri de gunoi de plastic, portocalii sau verzi, uneori puse din metru în metru, nu reuşesc să „adune”, înconjurate de cele mai multe ori de spaţii comerciale şi culturale închise. „Renovarea urbană este, de fapt, o formă de urbanism care tinde spre o mai bună utilizare a teritoriului oraşului, evitând să înţelegem prin asta o simplă reutilizare a terenului” (Sandu, 2007:223) Am întâlnit însă şi zone efervescente în locuri special amenajate, în oraşele mai mari (Slatina, piaţă centrală cu investiţii mari) sau acolo unde erau conectate la o dotare „vie”. Altminteri, animaţia se petrece în jurul pieţelor alimentare sau a locuinţelor, uneori şi la colţul  străzii, sub forma unei petreceri ad-hoc.

Degradarea şi părăsirea spaţiilor de locuit

Aceasta este ultima fază. Dacă într-un oraş acest segment este vizibil, zarurile Shrinking Cities au fost aruncate. Tipul cel mai  frecvent abandonat, care oferă locuirea cea mai proastă, este reprezentat de căminele de nefamilişti, căminele muncitoreşti. Pentru aceste locuinţe, care nu mai pot fi refolosite şi a căror imagine este foarte nocivă pentru starea de spirit, se impune crearea unui program de demolări controlate.

Există şi categoria de locuinţe colective obişnuite, complet sau paţial abandonate, cu situaţii în care mai există doar câteva familii care locuiesc singuratice (Bălan,  Zimnicea, Moldova Nouă, Anina). Tot ca exponent al sărăciei, ridicăm problema imobilelor deconectate de la reţeaua de termoficare (Sulina, Ştei, Moldova Nouă, Orşova, Călan, Călăraşi, Zărneşti etc.) şi a depozitării lemnelor,  ce deteriorează sensibil imaginea urbană, ocupând zona din faţa casei, casa scării, orice spaţiu depozitare şi, după relatările oamenilor, şi spaţiul de locuit.

Pe lângă locuinţele abandonate, vizibilă este categoria construcţiilor neterminate ale anilor 1980, eterne ruine urbane. În afară de acestea, există şi partea mai puţin evidentă, ceea ce nu-i diminuează câtuşi de puţin gravitatea, anume a locuinţelor închise, însă aflate într-o stare încă bună. De pildă, în orăşelul Solca din judeţul Suceava (fostă staţiune, celebră pentru centrul de tratament de boli pulmonare şi pentru fabrica de bere, toate acum închise) domneşte o linişte incredibilă. Ştiam din statistici că jumătate dintre locuitori lipsesc. În afara unor locuinţe colective abandonate şi a altora deconectate de la termoficare, casele păreau curate şi îngrijite. La o privire mai atentă, se observă că aproape toate casele erau încuiate, magazinele la fel, îndemnând parcă la vorbitul în şoaptă.

În urma acestor investigaţii documentare şi de teren, s-au conturat diverse ocazii de a acţiona în oraşe mici, shrinking. În egală măsură cu faptul că au „căzut” cel mai abrupt, aceste oraşe prezintă, în acelaşi timp, premisele favorabile unor intervenţii. O localitate cu o piaţă imobiliară scăzută, cu loc pentru iniţiative, resurse locale neexploatate poate fi dezirabilă, iar situaţia de criză poate fi privită ca o oportunitate pentru reinventare.

Zărneşti

Nu este aici locul de a descrie aceste proiecte bottom-up, însă de se pot face câteva constatări generale:

  • Activitatea principală a acestor oraşe a fost închisă fără alternative viabile şi fără o preocupare reală a recuperării şi păstrării valorilor materiale şi memoriale. În general, dreptul la memorie şi lupta împotriva tabula rasa este o excepţie a unor grupuri de iniţiativă, nicidecum a administraţiilor locale, aşa cum ar fi firesc.
  • Există certe valori locale şi oportunitatea de a le reconsidera, de a valorifica potenţialul latent. Fie că e vorba de patrimoniul arhitectural, industrial, de peisajul natural, peisajul cultural, resursele oraşului trebuie folosite integral.
  • Conducerea administrativă a oraşelor nu găseşte noul rol pe care aceste oraşe l-ar putea avea, din punct de vedere social şi economic. E nevoie de o guvernare locală, care să facă o planificare pentru redefinirea traiectoriei oraşului.
  • „Implicarea directă este parte esenţială a planificării”, declară cercetătorii fenomenului shrinking, precum Wiechmann, Rink sau Haase. Aceasta înseamnă o înţelegere şi o aplecare a administraţiei asupra vieţii sociale şi a problemelor reale, prin activarea, implicarea cetăţenilor în procesele de guvernanţă şi în economia socială, precum şi crearea de coservicii. Categoriile sociale defavorizate, care se concentrează în multe din aceste zone, trebuie privite ca participanţi activi la procesul de transformare urbană, nu ca „beneficiari pasivi ai milei”.
  • Proiectele care se pun în practică, din bani publici sau europeni, sunt de cele mai multe ori superficiale, temporare, de cosmetizare (tip reabiltare a blocurilor, împânzire cu coşuri de gunoi etc), sau nu se adresează problemelor reale (amenajări de spaţii de joacă în zone părăsite).

Împreună cu grupuri de arhitecţi sau interdisciplinare, în urma mai multor iniţiative, unele moarte din faşă, altele lovite, ca de un zid, de o rea-voinţă mascată în neştiinţă, altele înghiţite de amnezie,  moralul arhitecţilor poate lesne aluneca spre un pesimism cronic. Însă, tocmai pe când scriam aceste rânduri, fiica mea de un an şi două luni mi-a adus, din fundul bibliotecii, o cărticică, „Pagini alese de Morală şi Educaţie”, de J.M. Guyau, editura Minerva, 1909, din care am selectat, pentru încheiere, următorul citat motivaţional: „Promotorul tuturor întreprinderilor, mici sau mari, este entuziasmul.  Entuziasmul presupune credinţa în realizarea putincioasă a idealului, credinţă activă, care se manifestă prin străduinţă. Lumea este a entuziaştilor, care amestecă într-adins şi cu hotărâre pe «încă nu» şi pe «deja», tratând viitorul ca şi cum ar fi prezentul.”

Referințe bibliografice

DUMITRESCU, Bianca (2008), Oraşele monoindustriale din România, Editura Universitară, Bucureşti

IANOŞ, Ioan (2004), Dinamica Urbană, Editura Tehnică, Bucureşti

GHEŢĂU, Vasile (2012), Drama noastră demografică, Editura Compania, Bucureşti

MURGESCU, B. (2010), România si Europa, Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom Historia

OSWALT, P. (Ed.) (2004) Schrumpfende Städte, Band 1. Internationale Untersuchung, Ostfildern: Hatje Cantz Verlag.

PĂUN CONSTANTINESCU, Ilinca, (2013) „Shrinking Cities în România. O abordare contemporană a contracţiei şi declinului urban”, teza de doctorat, UAUIM

Institutul Naţional de Statistică, Recensăminte 1918-2011, Anuare statistice 1990-2016

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

18 − one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te