Orchestra de lemn. Cum se naște și crește un oraș dintr-o vioară

În anul 1555, pe un pilastru al zidului de incintă a orașului Reghin, a fost dăltuit în germană: „Kein Heil kommt vom Krieg, den Frieden erbitten wir alle” – De la război nu vine nimic bun, ne rugăm cu toții pentru pace. În același an, în Italia, Andreea Amati dăltuia în lemn prima vioară cu patru corzi, cea mai veche cunoscută în lume. În atelierul lui, mai târziu, Antonio Stradivari avea să creeze cele mai bune viori din lume. Printr-o legătură misterioasă, locuitorii din Reghin încep să dăltuiască și ei viori și, încet-încet, orașul lor va deveni o Cremona românească.


Legenda spune că lemnul din care se făceau viorile din Cremona ar fi provenit din Munții Carpați, că turcii l-ar fi dus în Italia, maeștrii italieni i-au descoperit valoarea și au venit să-l caute apoi în Munții Gurghiului, acolo unde și acum locul poartă numele de Valea Italianului.

Nu știm dacă legenda este adevărată, dar, de sute de ani, în Reghin, un orășel de la poalele munților Gurghiului, se fac cele mai faimoase viori din România. Legătura aceasta misterioasă dintre Cremona și Reghin n-ar putea-o dovedi decât, poate, așchia vreunui paltin rătăcitor. Lutierii de aici sunt vestiți în lume, iar lemnul și-l iau și astăzi din Valea Italianului. Ei construiesc viori după modelul Stradivarius fără să fi schimbat nimic esențial din formula maestrului. Greu de explicat cum a ajuns Reghinul să trăiască de pe urma viorilor într-o lume în care lemnul mai degrabă se toacă, se face o pastă și se toarnă în forme, ca untul. Industriile au mers departe, s-au supratehnologizat, piața cere produse de consum în masă. Dar, între munții Nordului, pe malul râului Mureș, câteva sute de constructori de viori rezistă și trăiesc bine din măiestria mâinilor lor. Pentru că munca de lutier se face, în proporție de 95%, cu mâinile.

„Nu e ușor să faci viori. Se lucrează pe bucățile astea de lemn și câte 300 de ore până să le faci să cânte”, spune Vasile Gliga, lutier, fondatorul unei fabrici de instrumente din Reghin. „Sunt mai greu de crescut decât oamenii. Un copil pornește în picioare la un an, o vioară se usucă după cinci sau șapte ani. De când se taie copacul în pădure și până ajunge în mâinile violonistului, ea crește în timp, cam zece ani. Crește și, după aceea, se perfecționează. Maeștrii internaționali nu cântă pe viori mai noi de 50-100 de ani. Dar nici măcar timpul nu e cea mai grea încercare, cât învățarea meșteșugului. Lutierul se «fabrică» și el la fel de greu, poate chiar mai greu decât vioara.”

Vasile Gliga a lucrat, de la 19 ani, în perioada comunismului, la fabrica de viori din Reghin. După ’90, a considerat că poate duce mai departe, pe cont propriu, tradiţia fabricării viorilor şi le-a făcut faimoase în toată lumea

Vasile Gliga a lucrat, de la 19 ani, în perioada comunismului, la fabrica de viori din Reghin. După ’90, a considerat că poate duce mai departe, pe cont propriu, tradiţia fabricării viorilor şi le-a făcut faimoase în toată lumea | Fotografii: Dan Bodea

Labirintul

Maistrul Laurențiu este primul om de care dai cu ochii la intrarea în fabrică. El îi și pregătește pe ucenici. Are în mână un spate de violoncel, îl controlează și-l pregătește ca să-l dea mai departe. „Vedeți burta asta, adâncitura, dacă nu e perfectă, violoncelul va rage, nu va cânta. Toate liniile, curburile și îmbinările trebuie să fie la milimetru, toate trebuie să meargă mână-n mână. Nu este permisă nepotrivirea.” Și taie mai departe mici fâșii din pielea albă a unui paltin creț din Munții Gurghiului. Apoi i se dau găuri de rezonanță, în adâncime, cam cât ar trebui rașchetat, după calcule exacte. Trece din mână-n mână prin vreo 270 de proceduri până când va fi agățat în tavan, la uscat, cu gâtul frumos lăcuit și o etichetă prinsă de-o ureche.

Denes are 24 de ani. Majoritatea colegilor lui de liceu s-au făcut cameramani, ziariști, mecanici auto, dar el a venit „la viori” și, după ce a stat o săptămână lângă „nea Laurențiu”, maistrul, a trecut în producție. Mânuiește cu iuțeală „englezul” o rindea mai specială, dintr-un metal dur, de dimensiuni mici. Îmi arată și celelalte unelte de lucru, „țiclingul”, rindeaua mare de interior și rindeaua mică. Poartă un cercel în ureche și ascultă muzică rock. Când se întâlnește cu colegii, le povestește despre viori și violine, cu mândrie. Nu vrea să mai plece din Reghin „deși înainte de viori” se punea și așa problema. Are un copil, ar vrea ca el să știe să cânte cândva la un instrument. Dar, dacă e să viseze la ceva, atunci ar vrea ca o vioară la care a lucrat el să ajungă în mâinile lui Alexandru Tomescu. Nu are decât patru luni de când lucrează în fabrică.

Trecem din încăpere în încăpere, și mâinile lutierilor par toate la fel, iuți, vâgâind amețitor cu glasspaperul de șlefuit sau cu rindeaua, cu pensula sau dalta. Într-o parte se sculptează gâturile, în alta se traforează călușul, în alta se lipește cadrul, se face ansamblarea sau se montează tija de susținere, care nu-i permite lemnului să crape. Strâns în mici menghini, lemnul de paltin creț și cel de molid sunător așteaptă și el să vadă ce soartă i s-a pregătit.

Florina are doar 20 de ani, ea face călușele la traforaj, cam câte 20-30 de bucăți pe zi. Îi place aici, „nu e greu, e lucru ușor în mâna unui om talentat”, spune fata în timp ce-și ia jos masca de praf și-mi caută pe telefonul mobil poze frumoase cu ea la masa de traforaj, postate pe facebook și foarte apreciate de prietene. Obișnuiește să le spună ce face și cât de interesant este, iar programul i se pare permisiv, e o plăcere să lucreze la așa ceva, „nu e o meserie oarecare, te poți lăuda cu ea”, încheie Florina în timp ce trece înapoi la dantelat călușii, ca să nu împiedice fluxul.

Fabrica are minimum10 mii de instrumente începute. La o vioară de serie se lucrează cam 50 de ore, timp de 2-3 luni, dar la una de maestru – 300, timp de un an-doi. Aici se fac și viori pentru copii, de la cele mai mici la cele mai sofisticate. „Am rămas uimit să constat că, în Rusia”, spune Vasile Gliga, „o treime din venitul fiecărei familii se duce pe cultură sau sport. Iar în Viena, pe care am bătut-o cu piciorul când îmi vindeam singur instrumentele, nu este casă care să nu aibă o vioară.”

clipboard02

Lutierii invizibili

„Țiganii și pocăiții mai cântă la viori”, spune Florin, un lutier mai vechi, care lucrează la viorile de maestru,  noi dăm banii mai mult pe fotbal. „Nu cred că școlile din România au toate câte o vioară sau un instrument. Și e păcat, că așa se formează gândirea omului, devine mai complexă. Când asculți muzică clasică, ești mai relaxat, altcumva gândești, altcumva simți, ești mai liniștit. Muzica clasică nu face infractori, agresori, domolește ura și te ridică, de aia se cânta și în biserici”. El lucrează aici de 20 de ani, împreună cu soția, în sectorul viorilor de maestru, au experiență. Niciunul nu este violonist, nu știe să cânte la instrumente. Dar spun că nici șoferii nu știu să facă mașinile pe care le șofează. Au încercat să cânte, așa, „aiurea”, intervine colegul Cengher, „când sunt beat mai îndrăznesc, dar îți dai seama că sună aiurea și te oprești, numai că există dorința asta, recunosc, să o auzi sunând din mâna ta. Te cam prinde meseria asta, e cu cântec”, încheie el râzând.

Fiecare parte a unei viori, viole sau a unui violoncel trece prin mâinile lor și, în chinurile astea prin care trec bucățile de lemn, pe sub rașchete și pile, ceva din porii pielii omului se amestecă cu pielea albă de lemn și împreună merg mai departe.

Li se lipesc limbile de abanos adus din Africa,bărbiile, prăgușul, se lăcuiesc cu pensula cu rășini naturale, se șlefuiesc din nou după fiecare strat, zeci de straturi de rășini… „Nicio mașinărie n-ar putea face asta, numai omul. Vioara e și ea om”, spune Bela în timp ce șlefuiește o vioară aproape gata, aplecată peste gâtul ei grațios. Fata și vioara par totuna.

Orchestra de lemn

„95% din ce se face aici este munca omului. Ei și-au făcut și fabrica, ei au construit-o. Ei fac și viorile. E o muncă complicată, ca și cum ai dirija o orchestră, poate să și sune prost, de aceea trebuie să fi cântat și tu în ea, ca să știi cum e și s-o faci să cânte bine. Nu i-aș fi înțeles dacă n-aș fi început de jos, am lucrat de la 19 ani în fabrica de viori IPL, cum era atunci, apoi m-am desprins și am început să facem viori acasă, în debara, doar eu și soția. Treptat, firma a crescut și acum suntem prezenți pe toate piețele importante. Avem o mie de produse pe site cu câte zece variante fiecare. Poți să alegi ce vrei, oriunde te-ai afla pe glob. De la 50 de euro la 5.000 de euro, poți găsi vioara sau violoncelul tău, ai de unde alege. Diversitatea este, după părerea mea, secretul, calitatea în primul rând, nu mai zic, dar diversitatea este următoarea condiție a succesului”, spune Vasile Gliga, lutier de meserie.

Expansiunea

Fabrica are în jur de 250 de angajați, lutieri tineri, dar și din generații mai vechi, cu experiență. La început, firma a avut doi angajați, apoi a crescut, cu fiecare an și-a dublat personalul. Dacă în anii ’90, Vasile Gliga vindea viorile în alb, mergând cu ele prin Europa, din poartă-n poartă și alte firme își puneau numele pe ele, după ce și-a creat o marcă a lui,    au ajuns să fie cunoscute și cerute peste tot în lume. Acum sunt prezente pe piețe din SUA, Japonia, Australia,Europa, China.

Ieșirea viorilor și violoncelelor lui pe piața mondială s-a făcut prin intermediul târgurilor de muzică la care a participat, de la Paris la Frankfurt sau Statele Unite. „Nu poți să vinzi instrumente muzicale la poarta fabricii”, spune Gliga, „pentru că nu sunt cumpărători pe toate drumurile, trebuie să te duci tu cu ele la cumpărători. Este o marfă specială, pentru elite. Mâncare cumpără toată lumea, viori mult mai puțini. De 15 ani, fiul meu Cristian prezintă produsele noastre în America, dar și în restul lumii, el face un marketing modern, pe internet, și asta ajută foarte mult. Apoi, garanția calității, reputația. De la noi și maestrul Yehudi Menuhin a avut o vioară pentru care mi-a transmis mulțumiri. Cred că viitorul aparține lucrurilor de calitate, doar ele vor rezista pe piață.”

Una dintre fiicele lui Vasile Gliga este pasionată de dansul sportiv de când era copilă. Ca să performeze în domeniul acesta fără tradiție în România, a apelat la instructori din străinătate pentru ca apoi familia să investească într-o Școală de Dans Sportiv în Reghin, prima de acest fel în țară. Mirona Gliga a avut succes, a fost multiplă campioană națională și internațională, iar investiția s-a dovedit una de succes. „Școala de dans îi educă pe tineri și sportiv și muzical, cei care pleacă de aici devin aproape toți lideri”, spune Vasile Gliga. În acest moment, școala de dans și celelalte firme pe care le-a fondat familia Gliga în Reghin au în total peste 400 de angajați.

Florina a intrat de curând în labirintul cu viori şi nu mai vrea să plece

Florina a intrat de curând în labirintul cu viori şi nu mai vrea să plece

Cum dispare pădurea cântătoare

Nu e legendă. Chiar așa e. Lemnul pentru viori se taie iarna, pe ger. În nopțile cu lună plină. Pentru că atunci are în el mai puțină sevă. Cu cât lemnul este mai dens, cu atât este mai bun pentru instrumente, pentru viori. Este acel lemn pe care meșterii îl foloseau la șindrilă, fără  noduri pe unde să intre apa, neted, apa se scurge lin, ca lacrima pe obraz. Lemnul e cheia. Apoi bușteanul se crapă în patru și fiecare sfert se taie în fâșii, care se lasă la uscat natural. Apoi se iau la lucrat, se lipesc, se găuresc pe zone acustice, se taie și se răzuiesc, până când lemnul pricepe ce formă minunată trebuie să ia și că lui i s-a dat rostul de a cânta.
O vioară este atât de sensibilă, încât și dacă vorbești lângă ea vibrează. Făcută dintr-un lemn bun, el păstrează viață. Dar paltinul creț, cel mai bun lemn pentru sunet, este pe cale de dispariție, se spune că mai găsești unul la o mie. De aceea a ajuns să fie și foarte scump. Se vinde în Vest și cu 2.000 de euro metrul cub. Foarte bun ca marfă de contrabandă pentru hoți. Poliția anunță periodic capturile de lemn rar în zonă. „Și mai grav”, avertizează Gliga, „este faptul că se caută copacii buni făcând o tăietură în carnea lor, care se înnegrește ca o rană și le dăunează. Noi nu facem așa. Am crescut în pădurile din Munții Gurghiului, dar n-am văzut atunci așa ceva. Noi și acum căutăm sub coajă, dăm un pic coaja la o parte cu mâna, nu cu toporul. Dacă se continuă așa, specia aceasta, chiar protejată de lege, va dispărea.”

Paltinul de munte (Acer pseudoplatanus) este un arbore din familia aceraceelor cu frunze groase, palmate și cu lemnul alb, foarte rezistent, elastic și fin, folosit la fabricarea mobilei și a instrumentelor muzicale. În șamanism, paltinul este considerat ca arborele cu cea mai înaltă vibrație sonoră. Denumit și „paltinul care cântă”, arborele matur având mare căutare printre lutieri. Paltinul creț este paltinul de munte cu fibra ondulată, iar acest defect dă lemnului  o rezonanță specială și de aceea este foarte căutat pentru fabricarea instrumentelor.

 

 

Și lutierii dispar

Nu există nicio școală de lutieri în România. Nici meseria nu era inclusă în nomenclatorul de meserii, până ce n-a umblat Vasile Gliga pe la ministere ca să o omologheze. Dar nici după ce a fost inclusă în nomenclator, nu a putut face o școală de lutieri, pentru că din nou, meseria nu era inclusă în specializările pe care se putea face învățământ profesional. Așa că nu s-au putut înființa clase pentru lutieri nici până azi. Dar firma Gliga poate oferi meșteri care să țină cursuri ad-hoc pentru doritori. „Încet-încet se va stinge meseria asta. E trist, dar în Germania un muncitor care pleacă de aici câștigă de patru-cinci ori mai mult. Deși aici s-au mărit salarile cu 30% în ultimul an, tentația de a pleca e tot mare.”

„Instrumentele muzicale de Reghin sunt bune pentru că au un lemn bun. Este crescut pe versanții unui munte care adăpostește copacii de vînturi, iar lemnul crește liniștit, netensionat. Inelele sunt dense, de aceea scot cele mai frumoase sunete.” Arnulf Eischenk, lutier din Brașov, continuator al unei traditii de 120 de ani

clipboard04

Viorile Gliga

Un exemplar din Special Antonio Ceruti (Maestru) costă 10.200 lei, iar categoria aceasta de viori maestru este prezentată astfel: „Viorile sunt executate manual cu fața din cea mai bună calitate de molid de rezonanță, din zona munților Carpați, iar spatele, eclisa și gâtul din cel mai creț lemn de paltin, bine ales, cu fileu încrustat pe față și spate, asigurând atât rezistența corpului și prevenirea crăpăturilor de-a lungul fibrei, cât și o notă de distincție si eleganță. Sunt disponibile cu spate din doua bucăți, însoțite de un inel de abanos introdus în corpul instrumentului dându-i o notă mai aparte, diferențiindu-se prin aceasta de celelalte calități de instrumente. Detaliile fine și munca precisă fac ca aceste instrumente să atragă mucizienii profesioniști. Instrumentul este conceput sub marca inregistrată, reprezentată prin melcul specific Gliga, având o adâncitură elegantă, dând un aspect aparte, unic.

Intregul proces de lăcuire este executat manual cu lac de spirt, antic brun. Instrumentele Maestru Gliga au accesoriile de cea mai bună calitate (chei, pragus, limba, cordar, barbie, buton) din nuc, adecvate finisajului. Instrument executat manual, montat profesionist gata pregatit pentru cantat.”

 

 

Istoria fabricării unei minuni

Documentele consemnează că cea mai veche vioară cunoscută cu patru coarde, așa cum au viorile moderne, a fost construită în 1555 de către Andreea Amati. Viorile care au precedat-o aveau doar trei coarde. A devenit imediat un instrument răspândit atât printre muzicanții din stradă, cât și printre nobili; spre exemplu în anul 1560, regele Carol IX al Franței i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai veche vioară, care există și în zilele noastre, a făcut parte din acest lot, fiind construită de Amati în 1564, la Cremona: Charles IX. Primul instrument cu coarde și arcuș, numit „ravanastron” (întâlnit pe meleagurile Indiei), are o origine populară străveche (5000 ani i.e.n). Acest strămoș al viorii a fost răspândit în China cu denumirea de „vioară” sau „vielă chineză”. Prima perfecționare a ravanastronului o fac arabii și perșii numind instrumentul „kemang a Guz”, care mai târziu a pătruns în Europa evoluând în „rebab” (rebeb sau rebab, robab, kemants).

Componentele unei viori sunt :

  1. corpul viorii (fața sau tăblița; eclisele; spatele; bara de rezonanță; popic)
  2. gâtul (capul; gâtul propriu-zis; limba; prăgușul)
  3. părți independente (călușul; coardele; cordarul; bărbia)

Arcușul are următoarele părți:

  1. bagheta
  2. garnitura de păr (din coadă de cal)
  3. scaunul sau capra
  4. dispozitiv mecanic (șurub)

 

Mistere

De ce sunt viorile Stradivarius cele mai bune din lume? În literatura de specialitate există mai multe teorii care încearcă să explice sunetul unic al instrumentelor Stradivarius. Potrivit unui documentar descopera.ro care identifică mai multe variante găsim că, prima teorie, elaborată de echipa omului de știință american Henri Grissino-Mayer, expert în dendro-cronologie, știința care studiază pattern-urile de creștere ale inelelor anuale ale arborilor, spune că lemnul folosit de Antonio Stradivari ar avea o serie de caracteristici unice, datorate perioadei numite „Mica Glaciațiune”. Între 1645 și 1715, temperaturile globale au scăzut, într-o perioadă de activitate solară mai redusă decât normalul. În această perioadă, ritmul de creștere al arborilor a încetinit, rezultând într-un set de inele de creștere mult mai dense decât cele întâlnite astăzi, explică Mayer într-un articol din revista National Geografic. Lemnul folosit de către lutierul italian provine, în cea mai mare parte, de la arbori care au crescut în această perioadă, iar natura extrem de compactă a materialului ar fi responsabilă pentru sunetul viorilor Stradivarius. Deși plauzibilă, teoria nu a putut fi confirmată până acum. O altă teorie spune că lemnul folosit pentru unele componente ale viorii ar fi paltin de munte din nordul Croației, o zonă recunoscută pentru creșterea lentă și uniformă a inelelor arborilor. Lemnul de paltin de munte din această regiune era recunoscut în acea perioadă, fiind o marfă importantă pentru negustorii venețieni și este folosit și în prezent pentru producția de instrumente muzicale.

Omul de știință de origine maghiară Joseph Nagyvary, conform descoperă.ro, pune sunetul special pe seama tratamentelor care au fost aplicate lemnului. În zona din nordul Italiei, unde este situat și orașul Cremona, climatul umed impune metode speciale de conservare a obiectelor din lemn, care altfel ar avea o durată de viață foarte mică. Pe lângă problema umezelii, cariile de lemn sunt o altă problemă importantă. Multe dintre artefactele din lemn din perioada lui Stradivari au suferit foarte mult de pe urma acestui dăunător, dar, în mod spectaculos, instrumentele celebrului lutier nu au fost afectate deloc. În mod evident, asta indică utilizarea unui tratament insecticid artizanal pentru conservarea instrumentelor, spunea Nagyvary într-un interviu publicat de revista Scientific American.

Denes este cel mai proaspăt angajat la fabrica de viori, iar meseria a învăţat-o la locul de muncă de la „nenea Laurenţiu”

Denes este cel mai proaspăt angajat la fabrica de viori, iar meseria a învăţat-o la
locul de muncă de la „nenea Laurenţiu”

Conform cercetărilor făcute, lemnul a fost impregnat cu o substanță numită borax, care, pe lângă că este un insecticid foarte eficient, are și efectul secundar de a face lemnul și mai uniform, prin umplerea tuturor porilor. Boraxul ia naștere prin secarea prin uscare a lacurilor sărate, care sunt numite și lacuri de borax, de unde poate fi foarte usor colectat. În afară de borax, în zona Cremonei oamenii foloseau diverse materiale pentru a proteja lemnul de umiditate și de mucegai. Printre aceste materiale se numără și o substanță secretată de pomii fructiferi primăvara, bogată în zahăr și de consistența unei rășini. Atunci când se usucă, această substanță are o consistență foarte dură, dar și ușor casantă.

Ultimul ingredient chimic adăugat, conform lui Nagyvary, este o pulbere cristalină extrem de fină, obținută fie din cristale de quartz, fie din sticlă venețiană măcinată. Combinând aceste trei ingrediente, se obține un amestec care dă viorilor Stradivarius unicitatea de care se bucură. Procedeul a fost reprodus de omul de știință cu un grad destul de ridicat de acuratețe, el fiind la ora actuala unul dintre principalii producători de viori de înaltă calitate inspirate de Stradivarius.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × two =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te