Pământul omului vrăjit

Interviu cu filosoful Aurel Codoban


Sărbătorile de iarnă sunt un tărâm al magicului. Sau cel puţin le-am atribuit noi astfel de sensuri. Pornim de aici, ca pretext, într-o poveste cu filosoful Aurel Codoban despre vrăjirea lumii ăsteia, iar trimiterea din titlu la „Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann, nu este întâmplătoare.

Omului îi place să se lase vrăjit. De o idee, de un sentiment, o credinţă, de neînţeles şi de necunoscut. Dar, ca în orice poveste, nici în a noastră nu sunt numai zâne bune. Printre darurile Moş Crăciunului lumii de astăzi e şi mărul care a otrăvit-o pe Albă ca Zăpada. Şi poate că tocmai această otravă este preţul pe care omenirea va trebui să-l plătească pentru cunoaşterea simbolizată de acelaşi măr.

Bio
Aurel Codoban (n. 1948) este filosof şi eseist, profesor universitar, specializat structuralismul francez, în teoria comunicării, relaţiilor publice, filozofie, semiotică gestuală, hermeneutică şi filozofia religiilor. Este membru al mai multor asociaţii şi societăţi de profil, a obţinut numeroase premii şi este autorul mai multor volume, inclusiv traduceri.

Aurel Codoban

Domnule profesor, în această ediţie a revistei Sinteza avem ca temă Moş Crăciun, dar nu neapărat despre el aş vrea să ne vobiţi, eventual doar tangenţial.

Moş Crăciun are daruri multe.

Suntem într-o perioadă a sărbătorilor de iarnă, cu Moş Nicolae, Moş Crăciun, naşterea lui Hristos şi am dori să ne povestiţi despre vrajă. În această perioadă toată lumea se lasă vrăjită şi parcă aşteaptă să fie vrăjită. De unde vine dorinţa, înclinaţia aceasta a omului?

Eliade are dreptate: sacrul este fundamental. Sacrul este pentru noi centrul. Nu poţi trăi dacă pentru tine nu există un centru undeva – propria ta casă, o idee, o credinţă în inima ta. Deci, există mereu un centru, ceva căruia noi îi conferim puteri, îl considerăm absolutul, ceva în care ne încredem, ceva spre care tindem. De data asta m-aş gândi la ceva mult mai precis. Formula aceasta de vrăjit şi de lume vrăjită e foarte bună. E un sociolog german, Max Weber, care vorbeşte despre Entzauberung, dezvrăjirea lumii. Dar asta înseamnă implicit că lumea era vrăjită, că lumea e într-adevăr miraculoasă. Ar trebui să recunoaştem că, într-un fel sau altul, de vreme ce antropologii aşa ne zic, că omul vine de undeva din Africa, iarna trebuie să fi fost şi să fi rămas în raport cu originile noastre africane ceva miraculos. Ţin minte, copil fiind, că pentru mine, pe care foarte adesea sărbătorile mă prindeau la bunici, la ţară, la Bucea, lângă Negreni, mai ales când eram foarte mic, pentru mine deci iarna era miraculoasă. Iarna e miraculoasă din punct de vedere meteorologic, e un fel de transformare stupefiantă a lumii, e altceva decât cu ceea ce suntem obişnuiţi. Pare ceva contrar, pentru că aceste cristale de gheaţă, zăpada, par să fie ceva care e cu totul diferit de viaţă. Şi pentru noi, sacrul este asta: ceva cu totul altceva decât suntem noi, ceva cu totul altceva decât este viaţa. Iarna are aerul acesta de „cu totul altceva”. Cristalele de gheaţă, desenele de pe ferestre din vremea copilăriei şi toate celelalte, ceea ce „desena” iarna cu minunăţiile ei creează un fel de atmosferă vrăjită.

Moş Crăciun şi vraja iernii, a sărbătorilor de iarnă aş vrea să fie doar un pretext, un punct de pornire; ce ne vrăjeşte pe noi acum, în lumea de astăzi? Dacă am trecut de etapa copilăriei proprii şi, prin extrapolare, a copilăriei lumii şi dacă ieşim din zona sacrului, la care vă refereaţi, ce avem acum, ce ne vrăjeşte pe noi, oamenii, de ce anume ne lăsăm vrăjiţi?

M-am gândit la asta, mai ales că, în vară, cineva dintre colegii dvs m-a chestionat în legătură cu filmele la modă, mă gândesc la Game of Thrones, Lord of the Rings, Harry Potter, toate aceste poveşti care circulă. M-am gândit mult la asta, crezând, pentru început – diagnosticul meu era foarte simplu – că lumea în care suntem noi cumva se întoarce spre un fel de ev mediu. Cu asta aş începe şi aş explica atunci ce fel de nevoie de miraculos există în noi sau de ce există miraculosul, mirabilul, misteriosul, tot ceea ce anturează într-un fel sacrul. Ar trebui să o spunem de la început –şi trebuia să o spun în contextul poveştii despre sărbători, unde am invocat doar natura- că primul fel al sacrului, al absolutului de a se manifesta este de fapt în natură, în cosmos. Dar noi suntem într-un alt moment al acestei dialectici a sacrului şi profanului, adică a felului în care sacrul se arată în lume. Cum ziceam, atunci m-am gândit o clipă că noi revenim într-un fel la Evul mediu, numai că am căutat alte explicaţii. Acum am însă o altă explicaţie, care îmi este mult mai clară. Cum noi ne aflăm acum în universitate (la Filosofie –n.r), trebuie să vă spun că la un etaj superior este Fizica. Cândva, când eram mai tânăr, la începuturile carierei mele universitare, îmi plăcea ca din când în când să trec pe culoarele de la Fizică, unde au nişte aparate foarte frumoase din secolul al XIX-lea, nişte aparate extraordinare de fizică şi caracteristica lor e că făceau vizibile fenomenele fizice, electrostatice, electromagnetice etc. Sunt aparate mari, masive, făcute din cupru strălucitor, cu sârmele evidente. Comparaţi o clipă astfel de aparate cu ceea ce este pentru noi toată partea aceasta de electronică a fizicii. Ce avem acum în faţă? Nişte plăcuţe. Diferenţa dintre aceste aparate care îşi etalau măruntaiele şi efectele cu claritate şi plăcuţele pe care le vedem în faţa noastră astăzi, montajele electronice, care par să fie mai degrabă un fel de picturi, desene… E un fel de trecere de la ceea ce putem explica prin cauze evidente, mecanice, la ceva ce pare miraculos. Câţi dintre oamenii care se aşează în faţa televizorului sau a calculatorului sau vorbesc la telefon înţeleg ce anume se întâmplă de fapt din punct de vedere fizic în interiorul acestor aparate? Dintr-o dată, toată cohorta de instrumente, de tehnologie care ne înconjoară pare să ţină de ceva care este magic, care este vrăjit. Într-un fel, paradoxal, ştiinţa şi mai ales tehnologiile ei ne-au readus de pe un tărâm al unor explicaţii cauzale, evidente, pe un tărâm al miraculosului. De fapt, nu înţelegem; suntem nişte apăsători de butoane. Să apeşi butonul e ca şi cum ai face o vrajă, nu vezi ce se întâmplă; ai în faţa ta o plăcuţă care rămâne la fel. E ceea ce efectiv în Evul mediu însemna o vrajă.

Cine sunt proorocii şi magii lumii de azi? Cine şi ce anunţă şi, pe de altă parte, ce daruri ne aduc?

AC: E o magie în ştiinţă şi magii sunt oamenii de ştiinţă. Aş spune ceva care s-ar putea să nu convină. Sigur, există o creştere în nivelul de civilizaţie, lumea în care trăim este, în masă, mai civilizată decât înainte, numărul oamenilor care se spală pe mâini sau pe dinţi a crescut enorm. Însă nu cred că şi inteligenţa a crescut la fel de mult. Am citit de curând nişte studii care ne spun că IQ-ul a scăzut.

Nu tocmai din cauza aparatelor, a tehnologiei de astăzi, care fac lucruri în locul nostru?

Da, asta voiam să spun. O parte din sarcinile pe care noi le acordam propriei noastre inteligenţe au fost, ca să zic aşa, externalizate şi conferite unor oameni de ştiinţă din laboratoare. Şi în medicină se întâmplă la fel. Medicii de acum sunt, într-un fel, poate, mai puţin meseriaşi decât erau medicii din urmă cu 50 de ani. Medicul de acum 50 de ani îşi folosea intuiţia, propriile cunoştinţe; acum, o parte dintre diagnostice se rezolvă prin probe de laborator şi procedee cvasialgoritmice pe care le poate rezolva computerul. Atunci, marii vrăjitori sunt oamenii de ştiinţă şi tot printre ei se găsesc şi proorocii. Aceşti magi, care sunt oamenii de ştiinţă, ne aduc cu ei -aşa cum magii aduseseră Pruncului proaspăt născut- tot felul de cadouri misterioase, vrăjite, formidabile, atractive pentru noi, poate că uneori stranii. Aş vorbi despre două dintre ele, care mi se par foarte interesante. Una dintre cărţile mele, Imperiul comunicării, merge pe această idee: eu constat că, pe de o parte, aparatele pe care le folosim devin tot mai digitale, adică sunt legate de formulele acelea numerice O 1, au în spatele lor limbaje de programare, coduri binare. Acesta este un aspect, faptul că tehnologia noastră devine tot mai abstractă, dar conţinuturile ei devin, invers, tot mai analogice. Privim de obicei imagini şi tratăm de obicei imagini cu computerele. Pe măsură ce puterea computerelor a crescut, această putere a crescut mai ales, pentru omul obişnuit şi în viaţa cotidiană, în domeniul etalării şi perfecţiei imaginilor pe care le putem obţine. Sunt nişte scule de comunicat folosind imagini şi prelucrând imagini. Acesta este unul din primele daruri ciudate, mi se pare mie. Seamănă cu un fel de vrajă. Primeşti ceva şi pierzi altceva, într-un fel. Primeşti o extraordinară putere digitală pe care creierul uman nu o are, de a calcula, dar, într-un fel şi pierzi ceva cu asta. Adică, inteligenţa ta devine o inteligenţă mai degrabă de consumator decât de producător. Între producţia aceasta, care înainte aparţinea cu totul omului, şi consum, se interpune tot mai mult calculatorul, să zicem. E unul dintre exemplele pe care vreau să vi le dau. Dar vreau să vă spun o altă poveste, care mi se pare mult mai interesantă şi mult mai stranie şi asupra căreia am de gând să lucrez în continuare. În urmă cu vreo doi ani am primit o invitaţie la un congres internaţional de psihosomatică. Am vorbit acolo despre ceva care i-a interesat pe străini şi pe unii români, dar alţi români au fost un pic derutaţi sau miraţi. E o descoperire pe care am făcut-o, legată de povestea noastră miraculoasă. Am descoperit că se întâmplă ceva –cum sunt interesat de arte- în contextul în care este reprezentat corpul uman. Spre exemplu, sec XIX, sec XX au excelat cumva în continuarea idealului de corp renascentist şi au ezitat să prezinte oameni care aveau diferite handicapuri. Lucrurile s-au schimbat. Există o tendinţă de sfârşit de sec XX şi început de sec XXI de a prezenta corpuri care sunt, într-un fel sau altul, din punctul de vedere al vechiului ideal de frumuseţe, oarecum monstruoase, corpuri care au tot felul de proteze. Numai că, aceste proteze devin un factor de amplificare şi un supliment, o extensie a corpului uman. Spre exemplu, ceea ce ne promite tehnologia de ultimă oră –au încercat-o deja pentru scafandri, pentru astronauţi- este exoscheletul, un fel de carcasă pentru corpul uman, care îngăduie celui care are un handicap motoriu, de exemplu, să se mişte. Aici apare una dintre foarte interesantele modificări pe care magii tehnologiei ni le aduc, anume o modificare a ceea ce este pentru noi omul. Numai că acesta este un cadou foarte ciudat şi oarecum periculos. Povestea aceasta despre schimbarea viziunii corpului uman în picturi şi trecerea de la protezare la extensie şi amplificare a capacităţilor umane îmi îngăduie să vorbesc cumva despre un fel de prolog sau preludiu a ceea ce urmează să fie omul viitorului. Ideea mea e, într-un fel, că avem toate şansele ca omul viitorului să fie un fel de cyborg, un fel de amestec între om şi aceste produse, instrumente electronice.

Vorbiţi de partea oarecum exterioară a omului. Dar partea lui interioară? Şi pentru că sunteţi specialist în comunicare, v-aş ruga să ne vorbiţi despre aceasta. Cum ne influenţează tehnologia de astăzi comunicarea? Aparent cel puţin, comunicăm mai mult. Dar comunicăm şi mai bine?

Teoretic, ceea ce se întâmplă este, într-adevăr, o extraordinară sporire a comunicării. Dar aş vrea să o desfacem în bucăţi, să o deconstruim un pic. Atunci când comunicarea intervenea în relaţiile interumane, în contextele arhaice sau moderne, atunci, comunicarea era un pic mai mult decât o simplă transmitere de mesaje. Adică, exista multă semnificare, atunci când comunica, omul, în acelaşi timp, construia semnificaţii, impunea sensuri, ca să zic aşa. Comunica cu celălalt ca să construiască în faţa lui şi între cei doi semnificaţii şi sensuri suplimentare. Asta, pentru omul vechii civilizaţii occidentale, până spre Renaştere. După aceea, în contextul modernităţii, omul comunica în acelaşi timp ca să-şi exprime interioritatea. Dar ceea ce se pierde în comunicarea din clipa de faţă, tocmai pentru ca această comunicare să fie făcută să funcţioneze bine, este această parte de semnificare, de construire împreună de semnificaţii şi sensuri şi această parte de exprimare, când cineva face vizibil pentru tine în mesajul pe care ţi-l transmite ceea ce este în interiorul lui, în interiorul sufletului lui. În clipa de faţă comunicăm mult mai mult şi adevărul e că marele progres dat de computere nu e că ele servesc tehnologiile, faptul că au devenit de masă, ci acestui aspect, că ele sunt instrumente de comunicare. Înainte de a fi telefoanele noastre inteligente, computerul a fost un fel de instrument de comunicare. Sunt două caracteristici care au împins computerul în prim-planul tehnologiilor noastre şi a obiectelor cu care ne întâlnim în viaţa cotidiană. Anume, faptul că se puteau juca pe ele –omul este o fiinţă care se joacă- şi că puteau comunica. Astea au făcut din computer ceea ce e astăzi. Nu utilizăm calculatorul ca să facem calcule, ci-l utilizăm ca maşină de comunicare; procesăm texte, scriem şi trimitem scrisori pe ele, vorbim cu prietenii. Dar, cu toate aceste înlesniri uluitoare în comunicare, cu toată această extraordinară prezenţă a comunicării în viaţa noastră, mai degrabă eu cred că pierdem ceva. Am făcut cândva un elogiu al tăcerii. Am spus că oamenii tăceau mult mai mult. În clipa de faţă nu poţi tăcea. Tăcerea pare să fie o defecţiune în relaţie, pare ca o ameninţare în ceea ce este relaţia dintre oameni. Dacă cineva tace, celălalt se simte stânjenit sau simte ameninţată relaţia. E foarte ciudat cum această impunere a comunicării în civilizaţia noastră, care este probabil cea mai locvace, nu semnifică suficient sau nu exprimă suficient. Câte semnificaţii nu apar în tirada unui actor din personajele lui Shakespeare sau câtă expresivitate nu apare în romantism?! Acum, totul este mult mai la suprafaţă. Comunicăm, dar ne transmitem mesaje care sunt plate, oarecum.

Verbalizăm mai mult…

AC: Verbalizăm foarte mult, dar gândim mai puţin. Exprimarea, expresia, capacitatea de a exprima interioritatea sau semnificarea presupunea o gândire mai elaborată şi mai îndelungă, mai însoţită de tăceri.

Nu ne mai întoarcem nici spre noi înşine, nu mai comunicăm nici cu noi înşine…

Asta cu siguranţă…

Dar mai e şi comunicarea nonverbală. Doi prieteni buni sau doi îndrăgostiţi, mama şi copilul uneori nici nu mai au nevoie de cuvinte ca să comunice, nu mai au nevoie de ambalajul comunicării.

E ceva ciudat. Unul dintre interesele mele accentuate e legat de semiotica gestuală, care se cercetează limbajul corporal. E o notă generală a civilizaţiei noastre, anume că există tentativa de a transforma ceea ce este stimul şi semnal în semn. Ce numesc eu asta?! De exemplu, facem cafea decofeinizată. Asta înseamnă că noi scoatem din cafea ceea ce e substanţa efectivă şi păstrăm doar semnul de cafea. Deci, noi bem semn de cafea. Sau mâncăm iaurt fără grăsime. Vreau să zic că în civilizaţia noastră se întâmplă acest lucru: ceea ce erau stimuli, substanţe de încorporat etc sunt scoase. Şi în viaţa noastră alimentară, noi consumăm mai degrabă semne alimentare.

Ne întoarcem, adică, la o altfel de simbolistică?

Asta vreau să zic: nenorocirea e că şi cu limbajul corporal se întâmplă la fel. Lumea e avizată acum asupra limbajului corporal şi produce semnele, cuvinte de limbaj corporal. Corporatiştii sunt învăţaţi să zâmbească, să zâmbească şi la telefon, deşi se poate diferenţia zâmbetul sincer de zâmbetul obligat. Imaginea a devenit aşa de importantă pentru noi. Atunci când civilizaţia şi cultura erau legate de texte, toată partea de limbaj corporal şi în bună măsură ceea ce era prezent în imagine rămăsese restrâns sau dat deoparte. În clipa de faţă, graţie acestei extrem de largi prezenţe a imaginii, oamenii devin conştienţi de limbajul corporal şi transformă ceea ce sunt stimuli sau semnale ale limbajului corporal în semne. Adică, fac din ele mesaje de comunicat. Prietenul ştie cum să-i strângă mâna prietenului şi i-o strânge în aşa fel încât să fie un mesaj pe care să-l ştie celălalt, care să semnifice ceva. Revenind la partea alimentară. Am fost întrebat în glumă când va fi făcută vodca fără alcool. Ceea ce nu e exclus, fiindcă poţi să-i construieşti gustul şi anumite alte chestii şi să nu-i laşi alcool. Dar există bere fără alcool. E din nou un semn. Civilizaţia noastră e plină de astfel de semne alimentare care nu mai sunt stimuli sau semnale reale. La fel se întâmplă şi cu limbajul corporal. El se mută din zona în care era plasat în comunicare şi devine pentru noi un fel de cod.

Dacă ar fi să trecem la politică, cine sunt vrăjitorii zilei de azi? Cum a reuşit, de exemplu, un Donald Trump să vrăjească o ţară precum SUA?

Mediterana s-a numit aşa, Mediterana – marea de la mijlocul pământului, asta înseamnă- pentru că pământul era între Europa, Africa şi bucăţica de Asie. Atunci exista Imperiul Roman şi el îşi impunea pacea şi ordinea lui în jurul acestei mări. În viziunea mea geopolitică de acum, Oceanul Atlantic este de fapt Marea Mediterană, SUA sunt Roma, Imperiul Roman, iar Europa este vechea Grecie. În clipa de faţă, imperiul e America şi pacea în această lume, pacea romană din vremurile antichităţii a devenit o pace americană. Adică, ei sunt cei care stabilesc, care fixează limitele, regulile. E un text excepţional al lui Culianu, care face această distincţie între statul poliţist şi statul vrăjitor. Ambele tipuri de stat exercită un gen de presiune asupra cetăţenilor lor, numai că maniera în care o exercită este diferită. El vorbea despre statele socialiste de o parte, care erau de tipul statului poliţist, şi cele capitaliste erau de tipul statului vrăjitor. El înţelegea bine că absolutul nu există în această lume, dar observa cu extrem de mare fineţe ceva ce descoperise pornind de la Giordano Bruno, că există foarte multă magie în această lume. „Eros şi magie” se numeşte cartea lui importantă şi el vorbea acolo despre această situaţie, cum că omenii sunt manipulabili, oamenii pot fi vrăjiţi, oamenii pot fi făcuţi să facă lucruri pe care tu vrei ca ei să le facă şi pe care ei nu le-ar face de obicei. Asta se întâmplă peste tot, în orice fel de politică. E situaţia a ceea ce azi e democraţia prin reprezentare. Dar nici democraţia directă, cea ateniană, n-a funcţionat destul de bine, când oamenii se adunau şi-l alegeau direct pe cel care urma să-i conducă într-un fel sau altul. Noi nu mai facem azi asta, e ceea ce s-a văzut foarte clar în alegerile din SUA. În cazul acestei democraţii prin reprezentanţi, există şanse de manipulare incomparabil mai mari. Atenienii cunoşteau ceva despre omul pe care îl alegeau. Dincoace, în democraţia prin reprezentare nu există contact direct cu cel pe care îl alegi. Contactul e unul foarte mult pus în scenă. Atunci, tu alegi de fapt imaginea, care este produsă de nişte tehnicieni ai imaginii.

Sunt prea multe coincidenţe însă. În SUA a fost ales Trump, în Republica Moldova e Dodon, în Bulgaria un alt personaj cu orientare pro rusă, în Franţa e pe val Marine Le Pen. Se întâmplă ceva, totuşi, la nivel mondial…

Da… Aş spune cu cuvintele unui francez, Granel se numeşte; anii 30 sunt înaintea noastră. Anii 30 ai istoriei europene –nimeni nu ştia atunci asta, lumea trăia liniştită-, când urma să urmeze războiul, ca să zic aşa… Noi suntem probabil în aceşti ani 30.

Când Hitler a vrăjit lumea, Europa, Germania…

Sigur. Oamenii pot fi constrânşi sau vrăjiţi. Din păcate, natura umană –regret să recunosc asta- nu este în general, ca urmare a eterogenităţii sale, a inegalităţilor de educaţie, de experienţă şi de credinţe, nu este capabilă să aleagă raţional. E chiar imposibil să faci alegeri raţionale, de vreme ce nu deţii informaţii despre cel pe care îl alegi, nu l-ai testat, ţi se oferă o imagine. Există tehnici speciale şi tehnicieni adecvaţi care ambalează produsul politic, obiectul politic, cel pe care ţi-l vând. Îl ambalează şi îl etichetează, iar tu faci ceea ce noi facem la magazin. Ne-am păcălit cu toţii la magazin cel puțin o data; te uiţi pe etichetă, cumperi şi când desfaci produsul descoperi că nu e tocmai ce scria pe etichetă. Atunci, de ce să ne mirăm dacă în politică se întâmplă exact la fel?! Oamenii cumpără etichete şi cumpără, de fapt, ambalaje. Marele comerţ al secolului nostru e comerţul cu etichete şi ambalaje. Peste tot, în economie, în politică.

Tehnologia ne va ajuta să ne cunoaştem mai bine? Pe noi înşine şi pe ceilalţi. În filme se sugerează –dar cred că e ceva de genul cărţilor lui Jules Verne, anticipativ, care urmează să fie realizabil în viitor- că această tehnologie, telefoanele inteligente, ne vor ajuta să ştim cine sunt cei cu care ne intersectăm pe stradă, de exemplu, şi să ne evaluăm reciproc, să vedem cât suntem de compatibili, urmând să avem fiecare un rating, un fel de statut social pe baza acestor evaluări.

Eu cred că vom ajunge chiar mai departe. Sunt în clipa de faţă reţele de socializare care măsoară compatibilităţile partenerilor care intră pe reţele, bărbaţi şi femei, şi arată cât de adecvaţi sunt unii altora. Erau şi ochelarii Google, care puteau să-ţi spună tot felul de lucruri despre cel la care priveai; înţeleg că au renunţat, pentru că părea să fie excesivă toată povestea sau să creeze complicaţii legale ori de alt fel. Dar e limpede că asta se va întâmpla, asta se întâmplă cu Facebook. Dar mai am un comentariu aici şi poate că asta este partea oarecum de groază a poveştii noastre de astăzi. Pentru mine, atunci când eram mult mai tânăr şi citeam tot felul de poveşti despre roboţi, lucrurile erau clare: roboţii erau făcuţi să-i servească pe oameni, distincţia dintre om şi robot era una categorică. Pe direcţia pe care o invocam anterior, aceea a extensiilor care amplifică unele capacităţi umane, eu cred că va veni o vreme cât de curând în care ne va fi destul de greu să putem distinge în personalitatea celui din faţa noastră cât anume revine părţii computerizate sau cablate din el şi cât revine omului efectiv. Asta mi se pare a fi un viitor foarte previzibil. Dacă nu cumva –şi asta este partea groaznică de care ne putem teme- ca ceea ce este omul, treptat, trecând prin această poveste, să ajungă să fie de fapt numai computerul, robotul. Eu mă gândesc la o astfel de posibilitate.

Ar putea să ajungă şi sufletul să fie robotizat?

Ne putem aştepta şi la o astfel de situaţie, ca într-o bună zi, cineva, să fie capabil să translateze conștiința într-un computer. Aţi văzut ce a reuşit lumea deocamdată?! Noi am căutat un gen de nemurire sufletească. Mitul creştin, mitul platonician, gnostic etc au căutat o nemurire pentru suflet, dar ceea ce am obţinut a fost, de fapt, prin procedeele biologiei moderne, a clonării, o nemurire pentru corp. Practic, noi putem tot clona la nesfârşit corpul cu ADN-ul lui. Putem face cu omul ceea ce se întâmplă efectiv cu viruşii sau cu microbii. Dar nu la asta mă refeream. Aveam o altă poveste, mult mai frumoasă şi pe care am folosit-o ca poveste emblematică pentru ce se întâmplă cu reţelele sociale. E vorba despre romanul lui Bioy Casares, prietenul lui Borges. El are o cărţulie, Invenţia lui Morel, pe care am recomandat-o ca roman de dragoste. Dar în ea e o poveste extraordinară şi o emblemă excepţională pentru situaţia noastră de astăzi. Un sud-american urmărit în ţara lui fuge şi se ascunde pe o insulă cu o reputaţie foarte proastă, toată lumea se temea, nimeni nu mergea acolo. El merge pe insulă şi descoperă cu stupefacţie că insula este vizitată şi se ascunde de vizitatori. Dar vede că lucrurile se repetă, că aceiaşi vizitatori revin şi revin. El se teme că s-a îmbolnăvit, că delirează, dar îi urmăreşte cu atenţie, iar replicile sunt mereu acelaşi. E ca şi cum ar vedea un film, dar e realitate. Se îndrăgosteşte de una dintre eroinele de acolo –de aceea spun că e un mare roman de dragoste- şi o urmăreşte. Ştiind unde se uită ea, se plasează în acel loc, învaţă dialogurile, se integrează realmente în filmul acesta. Făcând asta, descoperă ceva foarte interesant, descoperă punctul de plecare al întregii poveşti. E o maşinărie care produce toată povestea, care funcţionează cu fluxuri şi refluxuri şi care face toată proiecţia. Descoperă jurnalul celui care inventase povestea asta, Morel, care dorise să-i imortalizeze pe prietenii lui şi propria lui iubire etc şi care construise un aparat care semăna un pic cu hologramele şi care lua imaginile, filma. Numai că se întâmpla ceva neplăcut. Pe măsură ce citeşte în jurnal şi face toate încercările şi experimentele, omul nostru află că, faptul că aceste imagini erau preluate, distrugeau organismul uman, pentru că ele foloseau un tip de radiaţii. Toţi cei care erau pe insulă muriseră. Şi el urma să moară. Şi el scrie, la rândul lui, un mesaj destinat celui care va inventa inversul acestui aparat, cel care, preluând aceste imagini, va putea să-i învie pe cei care erau acolo. Eu am folosit povestea aceasta ca să arat că ea este emblematică pentru ceea ce sunt reţelele sociale. Apropo de sufletul nostru.

De fapt, reţelele sociale sunt ca toate celelalte poveşti pe care le-am invocat aici: cafeaua fără cofeină, berea fără alcool, iaurtul fără grăsime etc. Reţele de socializare sunt prietenie fără prietenie. Adică, ai senzaţia că eşti dintr-o dată prieten cu toată lumea, te baţi pe burtă cu ei, ai mesaje, ai acces la viaţa lor, ştii ce gândesc, ei ştiu ce gândeşti tu. Dar este asta realmente o realitate, se consumă asta în realitate? Nu! Asta este doar mesaj. Nu este semnificare, nu este exprimare de sine. Sunt doar mesaje convenţionale pe care le schimbăm între noi şi care sunt la fel de goale de prietenie cum e cafeaua fără cofeină goală de cofeină, cum berea fără alcool este goală de alcool. Acesta este stilul lumii noastre. Lumea noastră transformă totul în semn. Reţele de socializare sunt foarte bine numite aşa, de socializare, pentru că ele sunt numai semnul prieteniei, nu prietenia. Şi noi producem semne ale prieteniei, dar nu producem prietenie. Şi asta spuneam, că reţelele de socializare au toată şansa să scoată de fapt sufletul din noi. Aceste reţele, ca ultimă creaţie a acestei civilizaţii a noastre, care este una a consumului, ne fac să ne consumăm propria noastră viaţă şi propriul nostru timp, aservindu-ne comunicării fără limită.

Referitor la aceste semne pe care le producem, nu vrem, de fapt, să creăm cumva lumi, să fim mici dumnezei? Nu e o asemănare între ceea ce facem noi şi acel cuvânt biblic, „la început a fost Cuvântul”?

Îmi place foarte mult ideea, e o idee frumoasă. Atunci când am scris despre Şora, m-am gândit la asta. Şora punea foarte mult accent pe cuvânt şi eu am zis că, sigur, dialogul poate fi asta, ceea ce-şi doreşte Şora. Numai că pentru asta, cuvintele dialogului trebuie să fie cuvintele lui Dumnezeu, pentru că numai acelea sunt cuvinte care produc realitatea. Mă tem că noi, în clipa de faţă, îl maimuţărim pe Dumnezeu, în sensul că această lume este reală, dar lumile pe care noi le creăm sunt doar virtuale, n-au realitate, sunt lumi de semne. Deci, nu sunt lumi de lucruri. E adevărat că cineva dintre americani a avut această idee stranie că, de fapt, şi lumea noastră nu este decât un fel joc de computer care e caracterizat doar de faptul că se petrece în timp real. Adică, nu lucrează pe timpi de computer, cu viteza aceea uluitoare, ci lucrează în timp real, lucrează pe parcursul efectuării efective a jocului care este lumea noastră. Dar e posibil. Recurg din nou la o povestire, a lui Borges. El ne vorbeşte despre un om care se retrage în pustietate, face yoga şi reuşeşte să creeze o lume paralelă. Într-o bună zi vine un incendiu, descoperă că pe el nu-l afectează şi-şi dă seama că la rândul lui nu e decât construcţia altcuiva. Lumi încutiate, virtuale, paralele…

Cu ce va rămâne 2016 în istorie, dacă va rămâne? În acest 2016 fiind cuprinşi şi anii zilelor noastre de acum.

Sunt foarte curios. Probabil că vor fi diferite detalii. Se poate că istoria cu adevărat tare a lumii noastre este istoria tehnologiei. Ceea ce e Occidentul este consecinţa tehnologiei. E foarte straniu şi într-un fel se leagă cu începutul discuţiei noastre: caracteristica Occidentului a fost că şi-a transformat în tehnologie ceea ce era filosofia lui şi ceea ce era religia lui. Ştiinţa la asta a folosit. Occidentul a reuşit acest lucru extraordinar: n-a rămas prins în religia şi filosofia lui, ci, graţie ştiinţei, a materializat-o efectiv tehnologic. Cred că ceea ce va rămâne este legat mai degrabă de istoria ştiinţei. Pe de altă parte, cealaltă istorie care m-ar interesa şi pe care mi-ar plăcea s-o văd, dacă acest lucru ar deveni vreodată posibil, se referă la o serie de evenimente politice sau sociale care probabil, probabil că au fost, în spiritul discuţiei noastre anterioare, evenimente vrăjite. Vrăjite în ce sens: adică, făcute de un vrăjitor, evenimente supuse unei magii. Şi când mă gândesc la magie, mă gândesc la manipulare şi seducţie, la mase manipulate sau mase seduse, la poveşti despre realitate, care pentru noi devin realitate.

Pentru că tot ceea ce ar trebui să subîntindă toată discuţia noastră de astăzi este ideea extraordinară că în clipa de faţă şi pentru noi, comunicarea construieşte realitatea. E una din ideile mele la care ţin foarte mult. Pentru modernitate, cunoaşterea construia realitatea. Ceea ce omul cunoştea impuneau şcolile, gânditorii, savanţii, elitele de atunci care erau legate mai ales de ştiinţă şi de cunoaştere. În clipa de faţă sunteţi voi, gazetarii, cu toate variantele de media. Voi sunteţi producătorii de realitate, revistele voastre, ziarele, televiziunile, radioul sunt marile fabrici ale realităţii. Ele produc realitate în chip cotidian. Am înţeles că şi Trump a câştigat de altfel ajutat foarte mult de voi, ca realizatori de realitate, ca să zic aşa. De unii dintre voi.

Un ultim lucru, vă rog, dacă tot sunteţi interesat de pictură: trasaţi câteva tuşe pe o coală albă a viitorului.

E ceva care o să sune un pic ciudat şi o să meargă un pic împotriva narcisismului nostru. Noi, cum ne contemplăm pe noi şi cum ne vedem aşa de puternici, ni se pare că suntem centrul lumii şi al istoriei. Mă îndoiesc că este aşa. Părerea mea oarecum personală şi apocaliptică este că avem toate „şansele” ca această civilizaţie căreia îi aparţinem să înceteze să existe. M-am iluzionat mereu şi am crezut mereu că această civilizaţie este cea care se extinde şi este nemuritoare. E un pic fals. Unde sunt aztecii, mayaşii etc? Noi nu suntem decât Imperiul Roman. Europa din clipa de faţă e doar una dintre ultimele faze dintr-o evoluţie îndelungă a Imperiului Roman, care a trecut printr-o fază de barbarizare, şi-a revenit şi aşa mai departe şi care, în clipa de faţă, probabil că e în declin. Declinul acesta e unul al populaţiilor. O să-mi spuneţi că nu contează declinul populaţiilor. Vreau să dau această replică: într-adevăr, tehnologiile şi cunoaşterea ştiinţifică sunt uşor de transmis, graţie a ceea ce sunt ele. Un experiment făcut aici, poate fi uşor făcut şi la Tokyo sau în America de Sud sau în Papua Noua Guinee. E la fel. Experimentul ştiinţific e la fel, dar simbolurile, obiceiurile, ritualurile, poveştile sunt diferite. Şi aceste poveşti contează mai mult decât ne imaginăm noi. Şi, dimpotrivă: nu ştiinţa foloseşte aceste poveşti şi le domesticeşte, ci, mai degrabă, aceste poveşti şi simboluri pun ştiinţa şi tehnologia în slujba lor. Şi dovada peremptorie e cu piloţii aceia care au condus avioanele împotriva Turnurilor Gemene, care erau oameni şcoliţi de occidentali, oameni la curent cu tehnologia occidentală de vreme ce puteau pilota. În acest caz, toată tehnologia şi tot învăţământul ştiinţific şi raţional pe care teoretic ei l-au primit în Occident, nu i-au transformat şi simbolurile în care ei credeau, legendele, miturile au preluat tehnologia şi toate cunoştinţele şi le-au întors împotriva sursei lor. Eu mă tem de acest lucru, că alte civilizaţii, alte simboluri, alte legende, alte mituri vor fundamenta civilizaţiile viitoare. Asta, dacă omenirea va continua să existe.

Hawking tocmai spunea că nu crede că vom mai putea supravieţui 1.000 de ani pe această planetă…

Îmi place şi Hawking şi, de asemenea, îmi place paradoxul Fermi, care zice că lucrurile s-ar putea să nu dureze. Fermi are ideea aceea uluitoare, spusă la o cafea, că Universul există de atâta vreme şi cum se face că până în ziua de azi n-am primit nici un semnal de la o civilizaţie extraterestră? Ipoteza lui, foarte interesantă, e că există un prag în faţa noastră ca civilizaţie, aşa cum a existat un prag în faţa oricărei alte civilizaţii, pe care civilizaţiile nu l-au trecut. Pentru că ar fi trebuit să existe civilizaţii mai avansate decât a noastră, în sisteme solare şi sisteme galactice care au evoluat înaintea noastră. Şi nu avem nici un semnal, de nicăieri.

Poate că nici nu avem receptorul potrivit…

E posibil şi asta…

Dacă aţi fi vrut să spuneţi ceva despre ce nu v-am întrebat…

Nu ştiu, sunt foarte multe. Ar trebui să spun povestea cu rabinul din Buhuşi: în ce mă priveşte, eu mai am răspunsuri, dacă aveţi întrebări…

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 5 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te