Paradoxul românesc din 2018


Distribuie articolul

După cum a început, 2018 se arată a fi un an al paradoxului românesc în relaţia cu Uniunea Europeană. Dacă, în aparenţă, ne apropiem de cel mai important rol european pe care l-a avut România în istoria ei, respectiv Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, în realitate România se îndepărtează ţâfnoasă, ostentativ sfidătoare şi cu penalii la putere, sub guvernarea majorităţii PSD-ALDE, de valorile şi practicile europene, precum şi de nucleul politic al ţărilor dezvoltate. Iar lucrul acesta deja se vede, în inimaginabilul (până nu demult) schimb de replici ostile dintre puterea de la Bucureşti şi Comisia Europeană.

Nimic, dar absolut nimic din ceea ce va face România pentru pregătirea preşedinţiei rotative nu va putea fi tratat distinct de încercarea coaliţiei PSD-ALDE de a modifica legile justiţiei şi, cel mai grav, codurile penale, în sensul slăbirii independenţei justiţiei şi, respectiv, în favoarea demnitarilor cu probleme penale. Iar România, în loc să aibă de câştigat de pe urma acestei preşedinţii, alegându-se de pildă cu intrarea în Spaţiul Schengen, cu eliminarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare în Justiţie şi cu o bună imagine europeană în cadrul preconizatei reforme a blocului comunitar, va obţine exact contrariul, adică adâncirea faliei care o desparte de nucleul statelor dezvoltate ale Uniunii şi periferizarea pe termen lung.

Miza pe justiţie

Acesta este, aşadar, primul aspect esenţial – să nu îşi imagineze cineva din guvern sau din coaliţia de la putere că liderii europeni vor face abstracţie de criza legilor justiţiei din România, de protestele din stradă, ale societăţii civile şi ale magistraţilor, şi vor discuta în paralel cu Bucureştiul propunerile de agendă, relaxaţi, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla în Parlament, iar România va putea culege vreun rod al acestei preşedinţii. Dacă atacul asupra statului de drept şi încercarea de salvare a penalilor vor continua în 2018 şi 2019 (iar eu cred că vor continua), anticipez că, de fapt, România nu numai că va rata preşedinţia, dar va avea chiar de suferit de pe urma acestui mandat, care nu va face decât să pună cu şi mai mare intensitate reflectoarele Occidentului asupra unui ţări sărace şi corupte, guvernată de două partide cu lideri având statutul oficial de infractori/inculpaţi, care sfidează valorile fundamentale ale Uniunii Europene şi recomandările Comisiei Europene. Aşa nu o să meargă, iar liderii coaliţiei sunt probabil conştienţi că, dacă îi prinde începutul mandatului cu oamenii în stradă şi în plin război al declaraţiilor cu conducerea Comisiei Europene, Preşedinţia românească va fi un dezastru pentru guvern şi pentru reputaţia internaţională a ţării. Probabil, din acest motiv se şi grăbesc să finalizeze „treburile murdare” şi forţează să-şi rezolve problemele cu justiţia înainte de 1 ianuarie 2019.

Cine ne sunt aliaţii în UE?

Al doilea aspect esenţial este că, în acest moment, România nu mai are aliaţi în Uniunea Europeană, care să o susţină cu adevărat (nu doar de convenienţă), în obiectivele pe care şi le propune. După ce şi-a ostilizat până şi Comisia Europeană, care era cam singurul mare susţinător al admiterii în Spaţiul Schengen şi al ridicării MCV, chiar împotriva voinţei unor state membre importante, Bucureştiul se trezeşte acum faţă în faţă cu percepţia necosmetizată a capitalelor occidentale faţă de deficienţele cronice ale României. Rămasă fără pavăza puternică a Comisiei Europene, România se va confrunta din plin cu poziţiile mai degrabă reci ale unor state fondatoare influente, precum Germania, Franţa şi Olanda, poate şi ale altor state din nordul şi nord-vestul Uniunii, care nu văd deloc cu ochi buni derapajul Bucureştiului din ultimul an şi atacul coaliţiei majoritare PSD-ALDE asupra statului de drept.

Cât de vulnerabilă este România?

Al treilea aspect de reţinut se referă la faptul că România este, în realitate, mai vulnerabilă la Bruxelles şi decât Polonia, şi decât Ungaria. Nu numai că situaţia generală a celor două ţări menţionate este mai bună, pe foarte mulţi indicatori de dezvoltare, ceea ce le face mai atractive economic şi investiţional, dar Varşovia şi Budapesta nu au nici handicapul de a avea la putere demnitari cu condamnări definitive şi/sau inculpaţi, aşa cum este cazul României. Or fi naţionalişti, populişti şi eurosceptici, dar Kaczynski şi Orbán nu au probleme penale personale, ceea ce îi face mai puţin vulnerabili şi oricum mai frecventabili pe plan european decât liderii coaliţiei de la Bucureşti, care sunt prost văzuţi inclusiv în partidele europene de care aparţin. Dacă împotriva Poloniei s-a activat articolul 7 din Tratat, ne putem da uşor seama că, mergând pe aceeaşi direcţie cum este cea din ultimul an, România se expune şi ea riscurilor unor sancţiuni din partea Uniunii Europene.

UE în agenda publică din România

Al patrulea plan de discuţie este imposibilitatea de a aduce pregătirea Preşedinţiei Consiliului UE în centrul agendei politice din România. Pe cât de important la nivel european este acest exerciţiu politico-diplomatic, pe atât de puţin importantă pare acum tema în vâltoarea războiului intern pentru legile justiţiei. Tot spaţiul public din România, de la guvern şi majoritatea parlamentară la opoziţie, societatea civilă şi mass-media, are alte priorităţi, decurgând din uriaşa confruntare. Ne vom trezi pe 1 ianuarie 2019, numărând „morţii şi răniţii” din tranşeele Războiului Justiţiei, şi vom realiza că trebuie să prezentăm Europei o agendă pe următoarele şase luni şi să prezidăm sute de întâlniri ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre, fără să ne fie clar mai întâi nouă ce avem de făcut în România şi în ce direcţie am luat-o. Cum o să dăm noi direcţia Uniunii Europene, când pe a noastră nu putem să o clarificăm?

În fine, presupunând, aproape prin absurd dacă vedem cum se ambalează în prezent motoarele politicii româneşti pentru 2018, că toate problemele de mai sus vor fi fost rezolvate favorabil până la 1 ianuarie 2019, deci că asaltul majorităţii PSD-ALDE asupra statului de drept va înceta brusc şi că partidele aflate la putere vor avea lideri fără probleme penale, să vedem cum ar putea decurge pregătirile guvernamentale pentru preluarea Preşedinţiei şi relaţia cu Uniunea Europeană. Nici pe această dimensiune (non-justiţie, să o numim aşa) lucrurile nu arată prea bine.

Sunt două perspective fundamentale (voi reveni asupra lor la final), din care trebuie privită performanţa unei preşedinţii semestriale a Consiliului Uniunii Europene. Şi, oricât ar părea de surprinzător, niciuna dintre acestea nu se referă neapărat la propunerea de agendă, deci la priorităţile Preşedinţiei, aşa cum crede multă lume care priveşte doar „cireaşa de pe tort”.

Ce priorităţi o să propună România, ce agendă va avea Preşedinţia românească?

Conferinţa de lansare a Preşedinţiei bulgare a Consiliului UE, în cadrul căreia au fost prezentate priorităţile mandatului semestrial, la sediul Reprezentanţei Comisiei Europene în România

Nu acesta este lucrul cel mai important. Temele vor fi probabil neutre şi cuminţi, nici prea-prea, nici foarte-foarte, iar peste doi-trei ani nu o să-şi mai amintească nimeni ce a propus România în timpul Preşedinţiei ei, aşa cum, cinstit vorbind, nici din alte preşedinţii de acum câţiva ani nu ne amintim mare lucru. De pildă, Preşedinţia bulgară din prezent are ca priorităţi viitorul Uniunii Europene şi tineretul, Balcanii de Vest, securitatea şi stabilitatea, şi economia digitală. Nu sună rău, dar fie au un caracter de generalitate precaută (pot însemna totul şi nimic), fie de captare a bunăvoinţei publice cu teme soft, asupra cărora abordările sunt deja convenite şi nu prea se mai poate veni cu lucruri noi. În schimb, se prefigurează o Preşedinţie interesantă şi provocatoare a Austriei, în semestrul al II-lea de anul acesta, chiar înaintea noastră, în condiţiile în care foarte tânărul cancelar conservator Sebastian Kurz, aliat la guvernare cu extrema dreaptă, a declarat la începutul lunii februarie că trebuie reduse transferurile financiare către ţările din Europa Centrală şi de Est şi că, în noul buget al UE-post Brexit, ţările care sunt deja contributoare nete nu ar trebui să plătească niciun Euro în plus. Asta ar însemna, evident, că ieşirea Marii Britanii va fi suportată financiar în principal de ţările mai sărace din Est, care vor avea diminuate fondurile pe care le vor primi din noul buget multianual al Uniunii.

Nu avem, desigur, niciun fel de informaţii din interiorul guvernului de la Bucureşti, dar putem anticipa că există tentaţia de a veni cu teme incolore, inodore şi insipide, cu locuri comune, pentru că sunt cele mai confortabile politic şi cu cele mai mici riscuri de imagine, fiind vorba de teme consensuale, în care oricum lucrurile sunt clare, iar direcţiile sunt trasate de alţii, cu ani buni înainte – de exemplu „Europa digitală” (toată lumea merge astăzi pe direcţia asta, iar unii chiar au câştigat un brand în domeniu, vezi Estonia), promovarea femeilor şi egalitatea de gen (mai ales că avem primul premier femeie din istoria României), solidaritate europeană, educaţie, tineret, mediu etc. Cu alte cuvinte, teme în care este foarte greu să spui ceva nou şi credibil, la nivelul şi posibilităţile de competitivitate, de infrastructură şi tehnologice modeste ale României, dar în acelaşi timp teme cu care nu dai greş, pentru că fac parte oricum din „canonul” zilei, iar statele membre ale Uniunii au, cu câteva excepţii, opinii similare. Poate nu ar fi rău să propunem o prioritate pe o temă regională, specifică zonei în care ne aflăm, în locul Balcanilor de Vest ai bulgarilor introducând pe agendă regiunea Mării Negre sau Vecinătatea Estică, deşi situaţia pare îngheţată pe aceste aliniamente geopolitice şi cu un interes în scădere din partea Uniunii Europene, exceptând controversele din relaţia cu Turcia, vecinul din partea sudică a Mării Negre.

Nu cred, totuşi, că vom risca o temă tare şi care creează controverse, deci şi impact public puternic, mai ales ţinând cont de situaţia politică internă. Totuşi, o sugestie: dacă tot avem în prezent caracterul acesta special şi tot mai rar întâlnit în politica externă a ţărilor din UE, cel puţin la nivel oficial, dacă nu şi în practică, de ţară intens pro-europeană şi intens pro-americană în acelaşi timp, de ce să nu încercăm o temă grea, cu impact, de tipul relaţiei transatlantice? Poate că, tocmai fiind un stat din cercul al treilea al Uniunii, care nu intră în competiţie cu niciuna din Marile Puteri, am avea şansa de a fi acceptaţi ca propunători şi de către nucleul franco-german şi de către Statele Unite. Evident că nu este uşor să abordezi o astfel de temă şi că riscurile unor rezultate nule sau foarte modeste în conjunctura actuală sunt considerabile, dar cel puţin ar merita încercat, iar tema ar fi cu adevărat „suculentă”: de la Apărare şi parteneriatul UE-NATO la posibilitatea relansării negocierilor pentru TTIP. Dar, cum spuneam, relaţia transatlantică este o temă hard, aflată într-o dinamică accelerată şi imprevizibilă, iar România se va îndrepta probabil spre teme soft, cu grad mic de risc şi în care toată lumea este de acord.

În fine, spuneam că văd două aspecte esenţiale, care dau performanţa unei preşedinţii semestriale şi niciunul dintre acestea nu este, de fapt, agenda. Primul este susţinerea şi influenţa politică de care se bucură statul care exercită Preşedinţia în relaţiile bilaterale pe care le are la nivelul întregii Uniuni Europene, iar al doilea este capacitatea şi calificarea miniştrilor şi demnitarilor acestui stat de a prezida şi de a se impune în faţa omologilor lor, în reuniunile Consiliului European. La ambele stăm aproape dezastruos în momentul de faţă.

Fără să ne bucurăm de relaţii bilaterale strălucite în Uniunea Europeană şi de ţări care să ne susţină politic cu entuziasm, şi cu mai bine de jumătate de guvern formată din miniştri incompetenţi şi incapabili să prezideze reuniuni europene, având profiluri submediocre din punct de vedere educaţional, profesional şi managerial, ne putem aştepta ca mandatul României să fie o lungă, interminabilă suferinţă. O suferinţă de reprezentare politică şi una de autoritate (credibilitate) europeană, din perspectiva guvernării şi a majorităţii parlamentare. O suferinţă pe care nici măcar interesantul Summit de la Sibiu privind viitorul Uniunii Europene post-Brexit, din mai 2019, care va reprezenta momentul de vârf (şi cam singurul din această preşedinţie) al lui Klaus Iohannis, nu va putea şterge impresia generală de inadecvare a puterii guvernamentale şi parlamentare de la Bucureşti în raport cu rolul deţinut temporar la vârful Uniunii Europene.

Distribuie articolul

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 × 2 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te