Parcurs istoric. O galerie de „tătuci”


Mentalitatea legată de un conducător providenţial nu este ceva ieşit din comun şi nu este prezentă doar la români. De fapt este o mentalitate comună cam tuturor popoarelor care au întârziat prea mult în eforturile reale de modernizare. Este o mentalitate proprie zonelor în care iluminismul a poposit prea târziu şi adesea incomplet, o mentalitate născută şi din separarea aproape totală dintre popor şi elitele conducătoare. Modelul de tip josefinist „ totul pentru popor, nimic prin popor” folosit în cadrul Imperiului Austriac a dat mitul bunului împărat, prezent încă în unele zone româneşti, după cum modelul domnitorului luptător, cu sabia în mână, apărător al unor valori tipice, a derivat în cel al conducătorului conştient, mereu capabil să răspundă unor solicitări ale „poporului”.

Luând în discuţie doar România Mică ( Principatele U şi mai apoi Regatul României) avem un prim lider providenţial în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Odată ales, Cuza trebuia să se prezinte ca un personaj capabil a împărţi dreptatea, de a se interesa de diferitele segmente socio-economice. Apropierea sa de ţărani ( Moş Ioan Roată), de târgoveţul furat în piaţă ( ocaua-mare, ocaua-mică), de soldaţi, nu a fost lansată întâmplător. Trebuia să fie un mecanism de propagandă opus cercurilor conservatoare care manifestau îngrijorare în faţa unor reforme ce apăreau, vorba lui Titu Maiorescu, drept forme fără fond. În spatele lui Cuza trebuie să-l vedem în mod cert pe Mihail Kogălniceanu şi pe alţii. Tot celor din jurul lui Kogălniceanu li se poate reproşa, probabil, imaginea de „tătuc” al poporului pe care i-au proiectat-o. asemenea, ascunderea gravelor carenţe ale comportamentului lui Cuza, ca „ şef” al Statului. În fond imaginea sa de „bun domnitor” a fost ştirbită de cea mai mare parte a esenţei reformelor promulgate prin legislaţia vremii, cu excepţia celor legate de învăţământ şi celor privind laicizarea statului.

Dar imaginea de „tătuc” se pare că a încins. Cuza este popular până astăzi, iar cei care l-au înlăturat de la vârful puterii sunt catalogaţi drept complotişti, trădători, uitându-se, prea uşor, că aceloraşi „ complotişti”, li se datorează, în ultimă instanţă, însăşi prezervarea unirii şi aducerea pe tron a lui Carol I.

În tragismul său, ca personaj public la cel mai înalt nivel, Cuza apare ca o proiecţie. „Domnitorul Unirii” este o sintagmă postumă. Când M. Kogălniceanu îi transmitea în mesajul de după alegera ca domnitor al Moldovei, că îi doreşze să fie la înălţimea scaunului pe care îl ocupase cândva Ştefan cel Mare, nu făcea decât să pună una dintre cărămizile unui imaginar ce trebuia să se transforme în imaginea părintelui grijului a tot ce mişcă în ţară, cu deosebire a ţărănimii.Nu contează dacă prin acţiunile sale a creat, nu odată probleme serioase în politica internă sau externă a României, contează ceea ce s-a încetăţenit la nivelul populaţiei „ de rând”.

După îndepărtarea lui Cuza, aducerea în ţară a unei personalităţi precum cea a lui Carol I nu a dus la o situaţie prea diferită chiar dacă după 1880 a început să se facă simţită prezenţa unor partide politice şi a unor politicieni remarcabili. Este adevărat că nici un I.C. Brătianu, un P.P.Carp, sau alte vârfuri ale politicii româneşti nu au avut pretenţia şi nici practica prezenţei ca personalităţi providenţiale. Nici măcar la nivelul Coroanei, suveranii care i-au urmat lui Carol I nu s-au manifestat ca atare. Poate să găsim elemente ale paternalismului în anumite gesturi ale unor membri ai familiei regale pe parcursul Primului război mondial, dar acestea au fost legate doar de situaţia deosebit de grea în care s-a aflat România, mai ales în anii 1917-1920. După Marea Unire situaţia se părea că intră într-o stare capabilă să ducă la o modernizare rapidă şi corect înţeleasă, inclusiv la nivelul politicului. Cu toate acestea, la nivelul de jos al marii majorităţi a populaţiei, modelul paternalist a continuat să existe. Ferdinand I este numit Întregitorul chiar dacă regele nu a solicitat acest lucru. Personalităţi importante ale lumii politice, de la Brătieni la Iuliu Maniu, sunt văzute aproape ca salvatori ai naţiunii. Să nu mai pomenim de impactul produs de grupările de dreapta extremă ( legionarii)si de mistica conducătorului providenţial. Cinic, inteligent, lipsit de scrupule, un Carol al II-lea a prins din zbor toate aceste manifestări şi le-a canalizat spre sine însuşi el, regele, devenind un adevărat Pater Patriae. Să nu uităm că a fost ajutat, din plin şi de situaţia generală din Europa dar şi de destule personalităţi locale care au profitat din plin de ego-ul regelui dar şi de roadele pe care le puteau culege pentru a-şi satisface propriul ego.

Tendinţa dictatorială a continuat şi în perioada comunistă, chiar dacă i-a luat timp să se manifeste. Odată ridicat la putere, Nicolae Ceauşecu a avut grijă să se comporte „ pe linie” dar marele prieten de la Răsărit i-a oferit o ocazie unică prin invazia din august 1968 din Cehoslovacia. Acela se pare că a fost momentul decisiv în ridicarea realã la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Abil, chiar dacă lipsit de cultură, el a ştiut să exploateze la maxim aversiunea populaţiei faţă de Uniunea Sovietică şi s-a ridicat pe un aşa-zis anitisovietism punând în faţa „ internaţionalismului proletar” un naţionalism derivat din valorile tipice perioadei interbelice. Senzaţia că România şi-a regăsit un anume drum, pascendentul resentimentelor faţă de faptele comise de către trupele sovietice şi faţă de dominaţia Kremlinului, l-a proiectat pe Ceauşescu drept un „ conducător” apropiat de sentimentele populare profunde. Cei din jurul lui puteau jubila, iar el însuşi, putea să se bucure de recuperarea ideii de „ şef de stat” apreciat, chiar iubit, în propria lor ţară. După manevre abile, în anii 70, Ceauşescu a reuşit să condenseze în mânile sale totalitatea puterilor în stat, mai apoi arâtându-şi adevărata faţă: cea de imitator a lui Stalin. Personaj fanatic în modul stalinist de conducere, Ceauşescu a făcut figură de „tătuc „ adevărat ocupând scena publică în totalitatea sa. Nimic din ce e important din scena publică nu a scăpat atenţiei sale. De la „cel mai de seamă fiu al patriei”, la imaginile de-a dreptul respingătoare cu un gen de „ arbore” genealogic al „şefilor” de stat de pe parcursul istoriei, nimic nu a lipsit. Plăcerea de a se compara cu un Vlad Ţepeş i-a fost îndeplinită şi potenţată la maximum. De unul singur însă n-ar fi reuşit absolut nimic. Ca atare trebuie să vedem şi dincolo de cercul său apropiat, să descifrăm interesele unora sau altora în a se căţăra la putere, a rămâne la putere şia obţine „ fructe” ale puterii. Ceauşescu a fost, indiscutabil, cea mai hilară persoană care s-arputea încadra în modelul de „ tătuc” al poporului, patriei. În prea mulţii aniîn care a rămas la vârful puterii a reuşit să acumuleze o detestabilitate rar de atins. Poate că nu a reuşit să-l depăşească pe Stalin, chiar dacă a fost temut până în ultima secundă. Dar de detestat a fost la fel ca predecesorul şi modelul său moscovit.

După dezlănţuirea furibundă a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu, un personaj a reuşit, prin intermediul „sistemului”, să-şi construiască imaginea comunistului cu faţă umană. Până şi celebrul post de radio „Europa Liberă” ajunsese să-l identifice pe Ion Iliescu drept omul cel mai potrivit pentru a descătuşa ânia din neostalinismul lui Ceauşescu.

Cele petrecute în decembrie 1989 sunt încă dezbătute şi produc prea multe pasiuni. Cert este că Ion Iliescu, odată ajuns la nivelul superior al puterii a avut un comportament de diferit. Trecut prin „şcolile” gorbachioviste, ela folosit tot ceea ce i s-a predat în mod absolut „ original”, precum asa-zisa democraţie pe care a acceptat-o cu oarecare greutate. Ion Iliescu a avut abilitatea de a nu se identifica cu un „tătuc” în adevăratul sens al termenului, având de grijă să transfere o serie de responsabilităţi altor oameni politici. În general a transferat puterea executivă cât de cât vizibilă sau responsabilă în faţa nemulţumirilor generate la un moment dat.Dar Ion Iliescu s-a dovedita fi o „ nucă tare” în faţa adevăratelor tendinţe către democratizare reală, folosind vechi metode, „ verificate” în anii comunismului. Manipulator de forţă, şiret, a reuşit să producă o advărată fractură între categoriile socio-profesionale ale României anilor 1990-2000, cu deosebire prin evenimentele din iunie 1990 ( Piaţa Universităţii), prin cele legate de debarcarea Guvernului Petre Roman şi prin câteva alte manevre p ce au rămas în memoria colectivă drept acte de „ patronaj” politic.

Succesorul său, aflat şi azi în cea mai înaltă funcţie din stat, a reuşit încei aproape zecani de mandat să treacă de la aprecierea unei mari părţi a populaţiei la un sentiment mai puţin plăcut, acela de a fi detestat de o majoritate şi adulat de o minoritate. În ceea ce-l priveşte, prin aproape toate acţiunile politice şi nu numai, Traian Băsescu a dat sentimentul celui care ştie, face, proiectează, rezolvă tot ce se poate, chiar dacă nu admite acest lucru. Mimând o atitudine constituţională a comis, în realitate, o serie întreagă de abuzuri care au produs o reacţie unică în cariera unui preşedinte: două referendum-uri de demitere.

Demolatorii de mituri

Teme în genul „ duşmanuldintre noi”, „dreptate”, „bunăstare”, declamate în public de multe ori, prind în rândul maselor. Desigur, şi anumite acţiuni ulterioare ale liderilor care îşi justifică hotărârile tocmai în vederea atingerii celor promise. Siguranţa liderilor „ providenţiali” că acţionează în numele binelui comun, chiar şi fără aexplica de ce sunt necesare anumite măsuri, este acceptată fără prea multe întrebări.
Unde se greşeşte, de ce se greşeşte în legătură cu „ tă” a toate ş, a liderului providenţial? Poate că ar trebui să ne întrebăm şi de unde trebuie începută demolarea mitului. În opinia mea de la nivelul cel mai important, la care au acces toţi cetăţenii ţării: de la nivelul învăţământului!Priviţi mai atent cum arată manualele şcolare. Cu atenţie sporită spre cele de istorie. Personajele care le populează, de la cea mai îndepărtată şi foarte puţin cunoscută antichitate, până la seria de lideri din contemporaneitate, toate apar în toată „splendoarea” lor. Fie că s-au remarcat prin acte benefice, fie că au fost de-a dreptul malefice. Ei au fost totul sau nimic. Paleta interpretărilor se reduce doar la contrastele maxime: alb sau negru! Ca atare, de la vârste fragede, viitorii cetăţeni ai României au de a face cu un adevărat cult al „tătucului” care a făcut sau nu, care poate face sau nu. Nu contează nici măcar că unele dintre personaje au fost de-a dreptul incorect prezentate. Nu contează că aceleaşi personaje n-au putut exista de unele singur. În acest caz li se „ataşează”, invariabil un termen de mare impact: poporul! Deci liderul suprem şi poporul. Cum să dezvolţi o gândire critică, cum să descoperi o lume în care de cele mai multe ori poporul nici măcar nu ştia cine se află la vârful puterii? Cum să introduci instituţiile, aşa cum au fost ele, cum să evolueze ele pentru a ajunge la normalitatea relaţiei dintre vârful puterii executive şi prezenţa cetăţeanului în viaţa publică?

Mitul conducătorului, paternalismul, prezenţa „tătucului” fac parte, ne place sau nu, din cotidianul nostru. Să nu ne facem iluzii. Nu va dispărea prea curând mai ales âta vreme cât între clasa politică şi marea masă a populaţiei nu va interveni o reconciliere reală, aceea a unei agende comune.

 

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

2 + 19 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te