Patapievici: Nu cred în teoria „brandului de țară” construit propagandistic


Lumea în jurul nostru e bulversată, România nu și-a consolidat încă poziția în Europa, dar și Europa e șubrezită de atacuri și conflicte. Ce ar trebui făcut pentru  îmblânzirea relațiilor, pentru împrietenirea culturilor. Cu ce arme putem lupta împotriva armelor?

Împotriva armelor nu se poate lupta cu arma culturii. Spuneți-le ucrainienilor să lupte cu Gogol împotriva rușilor! Când armele trag, cultura tace. Ori de câte ori oamenii sunt uciși, cultura amuțește. Uneori chiar dispare.

Horia-Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici

V-aţi ocupat mult timp de modul în care România putea fi percepută în străinătate, cel puţin din punctul de vedere al culturii româneşti. Cum vi se pare că mai este văzută acum România în lume?
Carte de vizită

Horia-Roman Patapievici s-a născut în 1957, la Bucureşti, este fizician, scriitor, cercetător științific în fizică, cercetător independent în istoria ideilor.

Este membru al Grupului pentru Dialog Social și al Uniunii Scriitorilor, fost membru în conducerea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2000-2005) și fost președinte al Institutului Cultural Român (2005-2012). Membru fondator al Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene (Universitatea București) şi membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises (România). Alumn al Colegiului Noua Europă. A fost corespondent pentru Deutsche Welle (1996-2005) și Europa Liberă (1998-2005), realizator, pentru TVR Cultural, al dialogurilor culturale „Idei în libertate” (2002-2005) și „Înapoi la argument” (2005-2012). Din 2013 realizează dialogurile cu public „Înapoi la argument” de la librăria Humanitas – Cișmigiu. Fondator şi director al revistei ID (Idei în Dialog) (2004-2009). Din 1992, cînd a debutat, și pînă în 2010, cînd s-a retras din publicistică, a publicat în diverse periodice eseuri, poeme, proze, comentarii politice. A publicat următoarele cărți: Cerul văzut prin lentilă (Nemira, 1995; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut); Zbor în bătaia săgeţii (Humanitas, 1995; traducere în limba engleză: Flying against the Arrow, CEU Press, 2002); Politice (Humanitas, 1996; traducere în limba maghiară: Nézz vissza haraggal, Az előszót Konrád György írta, Pont/Kiadó, 1997); Omul recent (Humanitas, 2001; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor, 2001; premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cel mai bun eseist român, 2002; traducere în limba spaniolă: El hombre reciente, Madrid, Áltera, 2005); Discernămîntul modernizării (Humanitas, 2004); Ochii Beatricei (Humanitas, 2004; premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor; traducere în limba italiană: Gli occhi di Beatrice, Milano, Bruno Mondadori, 2006; traducere în limba spaniolă: Los ojos de Beatriz, Madrid, Siruela, 2007); Despre idei & blocaje (Humanitas, 2009; reeditare cu o nouă prefață și sub un titlu schimbat: De ce nu avem o piață a ideilor, Humanitas, 2014); Ultimul Culianu (Humanitas, 2010). A fost vicepreședinte (2008-2010) și președinte (2010-2011) al EUNIC (European Union National Institutes for Culture).

Deține Ordinul Artelor şi Literelor, în grad de Ofiţer (acordat de Republica Franceză).

Nu există o singură imagine a României, iar imaginile asupra țării noastre sunt diferite în funcție de zona lor de întrebuințare. Imaginea politică e diferită de cea administrativă ori socială. În mare, putem spune că imaginea politică domină cancelariile, cea administrativă mediile de afaceri, cea socială publicul larg. Imaginea culturală funcționează în mediile de contact cu actorii și operatorii noștri culturali, și nu e deloc neglijabilă, în funcție de arta de interes. Dar nu cred că se poate vorbi global, fără diferențierile de care am vorbit, de o imagine culturală a României, căci, dacă ar exista, atunci aceasta le-ar domina pe toate celelalte. Or, nu cred că este așa. Imaginea de ansamblu a României e dominată de imaginile noastre sociale și administrative, care sunt proaste.

Care sunt excepționălităţile din cultura românească pe care ar trebui să ne fundamentăm un brand de ţară?

Nu cred în teoria „brandului de țară” construit propagandistic. Brandul de țară nu se face, îl descoperi că există, după ce s-a făcut. Cine îl face? Istoria, conjuncturile, întâmplarea. Firește, câteva ministere, cu fonduri mari, pot lua măsuri de omogenizare internă și externă a felului în care sunt marchetizate mărfurile românești. Pot face (uneori inteligent) propagandă coordonată unui „brand de țară” (pe bani foarte mulți). Dar efectul e nul sau minim, deoarece ar trebui plătite constant și instituțiile partenere din străinătate să accepte să funcționeze, în raport cu noi, folosind aceleași reprezentări de piață ca acelea pe care noi le-am botezat „brand de țară”. Nu asta e calea. Calea constă în finanțarea acelor măsuri capabile să pună în contact zone punctuale din piața culturală de la noi cu zonele specializate din piețele culturale străine; și în menținerea ani de zile a acestor contacte punctuale, urmată de lărgirea lor sistematică și tenace, în funcție de succese, conjunctură favorabilă etc. Soluția NU constă în propagandă (de stat) în favoarea culturii, ci în formarea legăturilor de piață între cultura noastră (reprezentată de actori și operatori culturali români) și culturile în care vrem să existăm (reprezentate din operatori și instituții culturale). Asta a făcut Institutul Cultural Român pe care l-am condus între 2005 și 2012; asta au decis Guvernul Ponta și Parlamentul României că nu trebuie făcut și totul a fost distrus în cîteva luni, în ciuda succeselor remarcabile care au fost obținute.

Putem fi în continuare ţara lui Mihai Eminescu? Sau avem nevoie de alte axe culturale pe care să le transmitem în exterior, adaptate timpurilor moderne pe care le trăim şi modernităţii în general?

Cum încercam să argumentez, nu „excepționalitățile” sunt axa de promovare, ci „contemporaneitățile”: culturile pot fi în contact de piață numai prin prezentul lor. Am convingerea că singura modalitate realistă, prin care te poți face auzit în străinătate este prin conectarea de piață a vocilor contemporane. Nu propagandă prin instituții, ci conectare de piețe prin acțiunea operatorilor culturali.

Noi nu suntem în contact de piață cu niciuna dintre culturile occidentale de la care vrem recunoaștere. E un fapt: suntem rupți de piețele unde vrem să fim recunoscuți.

Dacă ai reușit să realizezi un contact de piață reproductibil pentru câteva zone de cultură contemporană, atunci poți spera ca pe această punte de contact să poată fi exportate și câteva valori ale trecutului care, pentru noi, sunt valori naționale. Culturile vii respiră prin arta lor contemporană, nu prin muzeele în care și-au depozitat valorile naționale. Așa că, dacă vrei să exiști azi în arta contemporană, trebuie să te prezenți cu arta ta vie, nu cu muzeele naționale.

În fond, ne învârtim în jurul axei noastre tot căutând o față mai bună pe care să o arătăm lumii. Dar avem o față bună de arătat, domnule Patapievici? Una care să nu fie înnegrită de bocancii comunismului, nicio mască a capitalismului, o față vie autentică, avem?

Cultura noastră e toată bună de arătat. Întrebarea e ce sunt dispuși să primească alții din ea, azi. Și răspunsul e unul singur: din punctul de vedere al exportului cultural, cultura română nu are decît o singură față, cultura română contemporană. Ceea ce atrage azi atenția este contemporanul, recentul, nou-apărutul. Numai prin intermediul interesului deșteptat față de cultura noastră contemporană (dacă cumva am reușit să facem acest lucru!), se poate atrage atenția în afară asupra valorilor noastre de patrimoniu, cele care țin de canonul național. Ordinea nu poate fi decît aceasta: ceea ce e contemporan și, pe urmele acestuia, ceea ce ține de trecut. Pe de altă parte, aceasta nu este numai o logică de export. Valorile trecutului există în prezent numai prin intermediul felului în care trecutul trăiește în cultura de azi. Eminescu trăiește numai dacă îl citim și vorbim despre el. Blaga e viu ca poet ori ca gînditor numai dacă ne dă de gândit în continuare, în fiecare zi. Numai prezentul poate face trecutul să fie viu.

Ce ne lipseşte, de fapt, nouă, României? Ne lipseşte identitatea de brand? Ne lipseşte o piaţă a ideilor (asa cum sugerează şi titlul cărţii dvs., De ce nu avem o piață a ideilor) care să genereze în primul rând o solidă autocunoaştere a noastră şi apoi, desigur o adecvată punere în valoare a elementelor care ne definesc ca popor/naţiune?

Am spus mai înainte ce cred despre brand. Ne lipsește, da, o piață culturală internă; în sens larg, o piață internă a ideilor. Ilustrarea cea mai flagrantă a acestei carențe este filmul românesc, care este un succes pe piețele străine și care nu există pe piața românească. E un caz unic: un produs cultural lipsit total de piață internă, care are numai desfacere externă. Nu știu ce cred naționaliștii noștri: mai este cinematografia românească de azi o valoare națională sau nu? Oricum, ceea ce ne lipsește este o piață internă a schimbului de valori, care să funcționeze bine: adică una care să fie capabilă să recunoască singură și să omologheze intern valorile pe care societatea în mod constant le produce. Asta, cum spuneți, ne-ar da o „solidă autocunoaștere” și o „adecvată punere în valoare a elementelor care ne definesc ca popor/națiune”.

În ce măsură credeţi că noi, ca naţiune, stim încotro ne îndreptăm ca să ştim unde sau în ce direcţie vrem să ajungem?

Cine este națiunea? Guvernul? Academia? Autoritățile? Societatea? ONG-urile? Partidele politie? Scriitorii și artiștii? Sau, dintre aceștia, numai cei de geniu? Sau poate poporul? Cine este poporul? Țăranii, citadinii? Sau poate Biserica? Greu de spus, nu? Cu toate acestea, există o direcție. Deși Ion Iliescu nu a fost pro-occidental, iar guvernul Roman a vrut în 1991 să semneze cu URSS un tratat de colaborare care ne interzicea o alianță militară cu Occidentul, totuși România, sub toate guvernele și sub toți președinții, și-a urmat cursul aderării la NATO și la UE, iar alianța noastră externă cea mai importantă a devenit parteneriatul strategic cu Statele Unite. Asta este o direcție. În rest, cred că scopul unei societăți este să fie o societate decentă. Adică o societate în care viața fiecăruia să fie respirabilă, decentă, în care bucuria (de sine și de alții) să fie posibilă.

Credeţi că suferim noi, ca popor, de un anumit narcisism?

Categoric. Suntem preocupați numai de chestiuni domestice, numai de politica mică. Știrile externe sunt întotdeauna, în presa noastră, anemice ori inexistente. Interesul față de lumea din afară nu apare decât tot când e vorba de noi (de pildă, reacția de indignare față de filmul transmis de Channel IV, „Vin românii”). Interesul nu apare nici măcar atunci când securitatea națională este direct amenințată, cum e acum cazul cu războiul hibrid declanșat de Rusia în Ucraina. Da, suntem preocupați narcisiac numai de noi; și, în același timp, așteptăm ca alții, și anume toată lumea, să știe de noi, să ne admire și să ne iubească.

Da, suntem preocupați narcisiac numai de noi; și, în același timp, așteptăm ca alții, și anume toată lumea, să știe de noi, să ne admire și să ne iubească

Care credeţi că este rolul diasporei în construcţia percepţiei pe care străinii şi-o fac despre România? Şi în acest context, putem vorbi despre o dispora românească sau doar despre indivizi care transmit identităţi?

Neglijabil. În străinătate, românii nu formează o diaspora percepută ca atare de societățile în care trăiesc. Noi o percepem ca diaspora, nu străinii. Când sunt percepuți ca români, de regulă e vorba de probleme sociale ori infracționale. Altminteri, sunt percepuți ca străini care s-au integrat și funcționează bine. Din nefericire, paradoxul nostru este acela că românii sunt identificați ca purtători de identitate atunci când sunt percepuți negativ, și ca non-purtători, atunci când sunt percepuți pozitiv.

Paradoxul nostru este acela că românii sunt identificați ca purtători de identitate atunci când sunt percepuți negativ, și ca non-purtători, atunci când sunt percepuți pozitiv

În privința „indivizilor care transmit identități” sunt sceptic. Am întâlnit destui români stabiliți în străinătate care nu își mai învață copiii limba română, ca să nu le stânjenească integrarea. Pe cât de concentrat-nombriliști suntem în țară, pe atât de diluați-național suntem odată stabiliți în străinătate.

Ce părere aveți despre incidentul diplomatic din Franța? De ce credeți că apar stângăcii de felul acesta și ce efecte au ele pentru diplomație și imaginea României? Sunt ambasadorii noștri culturali și politici pregătiți pentru misiunea care le este dată?

Lipsă totală de profesisonalism. Oamenii trimiși în străinătate nu sunt selectați pentru calitățile necesare misiunii lor, ci în funcție de logica bazinului de cadre din minister. Suntem una dintre țările în care configurația umană a reprezentării externe nu reflectă interesele noastre naționale, ci politica de cadre a ministerului.

Domnule Patapievici, v-ați retras o vreme din viata publica. La ce lucrați acum?

Tocmai am încheiat, împreună cu Radu Vancu, primul volum dintr-o ediție Ezra Pound în patru volume, care va apărea la Humanitas.

  1. Pingback: Horia-Roman Patapievici: Când armele trag, cultura tace. Uneori dispare | caleaeuropeana.ro

  2. Pingback: Adevărul privit în ochi | Trufe și Aguride

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

two × one =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te