Pe urmele lui Cristofor Columb: Croazieră în Caraibe


Ai avut vreodată o vacanță pe o croazieră? Vapoarele acelea imense, văzute în pliantele turistice cum străpung întinderile albastre, de cele mai multe ori exotice, ți-au stârnit vreun sentiment aparte? Nu, nu te speria: vremea Titanicului a trecut demult – acum vasele de croazieră sunt foarte sigure (câtă vreme nu se îmbată căpitanul sau nu-și petrece orele de serviciu în compania „folcloristelor”) și, mai mult decât atât, au devenit adevărate hoteluri all-inclusive care străbat mările și oceanele oferindu-le pasagerilor aceleași facilități pe care le oferă un resort cu „de toate”. Ca să n-o mai lungim, nu mai fusesem niciodată într-o croazieră. Așa că vom povesti despre prima. Care s-a nimerit să fie… în Caraibe.

Una dintre cele mai cool croaziere oferite de agenția Agetur la începutul acestui an a avut ca destinație Marea Caraibelor. Un traseu cu punct de plecare (și sosire) Republica Dominicană, opririle vasului Pullman Zenith vizând locuri paradisiace, cu nume de poveste: St. Martin, Antigua & Barbuda, St. Lucia și Barbados. Ideea de Cristofor Columb modern nu are cum să nu te cucerească. În 1492, navigatorul italian pleca din sud-vestul Spaniei, cu trei corăbii și cu intenția de a ajunge în Asia, dar… norocul lui (și al omenirii a fost altul). Nu insist acum pe povestea lui Columb – o găsiți pe internet – dar un lucru e cert: să ajungi prin locurile în care în urmă cu peste 500 de ani un nebun al mărilor a descoperit un continent, e un lucru care m-a emoționat cam ca atunci când m-am urcat pe Acropole și, având Atena la picioare, am simțit că gust un pic din pocalul cu nectar al zeilor.

Dar înainte de a pleca în călătorie, câteva lucruri despre vasul în sine. Compania Pullman își are cartierul general în Madrid, și-a început operațiunile la finalul anilor 90, iar în 2006, divizia de croaziere, Pullmantur Cruises, a fost cumpărată de compania americană Royal Caribbean Cruises, care zece ani mai târziu a vândut 51% din acțiuni unei alte companii spaniole, Springwater Capital. Pullmantur Cruises dispune în acest moment de patru vase de croazieră: Monarch, Sovereign, Horizon și Zenith. Pe aceasta din urmă am îmbarcat și TukTuk-ul, în Republica Dominicană (via Madrid), pentru aventura de șapte zile printre insulele din sudul Mării Caraibelor.

În principiu, a te muta vreme de o săptămână cu tot calabalâcul unui excursionist într-o cabină aparent strâmtă, pe un vas care stă pe mare 80% din timp, îți poate conferi, apriori, un sentiment oarecum cețos. De aceea, voi încerca să redau exact cum stau lucrurile într-o astfel de situație, cu mici ponturi pentru cei care își doresc o vacanță într-o croazieră.

Principalele puncte de atracţie ale unui vas de croazieră sunt piscinele

În primul rând, vasul e imens. Zenith e un vechi „lup de mare”, care străbate apele din 1992, purtând în spate cele patru stele conferite de autoritățile mărilor. Îmbarcarea am făcut-o în portul Santo Domingo, capitala Republicii Dominicană, după un zbor de la Madrid, cu compania Wamos Air, ce operează în cadrul aceluiași grup. Avantajul este că fiind un charter „dedicat” croazierei, predai bagajele în aeroport (Madrid, în cazul de față) și le găsești ulterior în fața cabinei. Procesul e lin și întreaga „linie” de îmbarcare e simplă și bine pusă la punct. Înainte de intrarea pe vas ți se dă un card, care e „pașaportul” tău pentru tot ce ține de croazieră: cu el intri și ieși, și, important, ți-l alimentezi cu bani pentru a plăti absolut orice e nevoie la bord (unde nu se folosește cash, cu excepția cazinoului).

Zenith poate acomoda 1.877 pasageri, pentru care lucrează zi de zi nu mai puțin de 650 de membri ai echipajului, ce provin din peste 30 de țări. Între care și România, desigur, ba chiar am fost surprins să văd că din cei 17 români de la bord, trei erau chiar șefi: la HR, la Spa și la Securitate. Vasul are 207 metri lungime și 29 lățime, 47.255 tone și 12 punți. În fiecare zi primești în cabină un jurnal al activităților care se desfășoară în ziua respectivă pe el, cu toate informațiile de care ai nevoie.

Ce poți face pe un vas de croazieră? Cam ce faci într-un resort all-inclusive, doar că acesta plutește. Restaurante, cafenele, baruri, muzică live, entertainment de calitate în fiecare seară, discotecă, piscine, jacuzzi, animatori, jocuri (pentru cei mari și pentru cei mici), magazine, cazinou, bibliotecă, sală de fitness și… scuze dacă am uitat ceva, dar atâta vreme cât ești un leneș căruia îi place ca în vacanță să stea la soare și să o lălăie în decor marin într-un spațiu (ce-i drept, limitat) în care toată lumea are grijă de tine, o croazieră în decor exotic e curcubeu pe cerul existenței.

Zenith a plecat, așadar, din Santo Domingo, mai întâi către La Romana, localitate din Republica Dominicană, și a parcurs vreme de o săptămână un traseu caraibian cu următoarele opriri insulare: St. Martins, Antigua și Barbuda, St. Lucia, Barbados, după care a făcut cale-ntoarsă și a acostat în Santo Domingo, capitala Republicii Dominicane. În fiecare zi, vasul acosta în câte o insulă. Puteai să alegi dintre cele câteva excursii de diverse tipuri ce urmau a se face pe insula respectivă. Acestea durau 4-5 ore, te întorceai la bord și, în scurt timp, plecai către următoarea destinație. Excursiile erau organizate de Pullman Tours, prin urmare nu exista riscul să nu te întorci la timp și să plece vaporul fără tine (din acest motiv, e recomandabil ca, în croazieră, să cumperi excursii de pe vas – sunt excelent organizate și oferă siguranță).

Și acum, să înceapă aventura: impresii din cele cinci insule vizitate în Caraibe, dintr-o inimă de pirat liniștit, care și-ar fi dorit să simtă mai multă vreme savoarea fiecăreia dintre acestea dar, nu-i așa?, viața e făcută ca să călătorești, deci.. ocazii vor mai fi. Să începem cu…

Altos de Chavon, satul medieval creat de un milionar excentric

Să începem cu începutul. Mai exact, cu prima excursie de la sosirea în Republica Dominicană, până la plecarea spre prima destinație. Am ales o destinație în apropiere de La Romana, portul în care a acostat vasul, după prima noapte de călătorie. În Altos de Chavon.

Povestea sătucului Altos de Chavon are un caracter aparte. În puține zone din această lume vezi un lucru creat în mod oarecum artificial, care să se identifice mai bine cu spiritul locului și care să-ți confere o stare de bine, emanând un pozitivism accentuat. Am mai spus-o și o repet oricând: dacă locul în care mă aflu îmi transmite energii pozitive, îl voi iubi toată viața și-l voi recomanda tuturor. În Altos de Chavon e imposibil să nu te simți bine și, chiar dacă pe parcursul scurtei excursii a plouat (motiv pentru care fotografiile pot părea mai întunecate), asta nu a umbrit cu nimic exclamațiile de entuziasm venite din TukTuk.

Pietrele rezultate din explozia unui munte de lângă râul Chavon au contribuit la construcţia unui sat mediteranean medieval

În 1976, Charles Bludhorn, președintele de la Paramount Pictures, milionar american, a avut ideea de a folosi pietrele rezultate din explozia unui munte de lângă râul Chavon (aruncat în aer pentru a se face un drum) la construcția unui sat mediteranean medieval, „decupat” din realitatea secolului al XVI-lea, într-un stil arhitectonic pe care-l văzuse prin capitala Santo Domingo. Părinte iubitor, mister Charles s-a gândit să-i facă un cadouaș fetiței sale, pentru când aceasta va fi mare. Lucrările (realizate de arhitectul italian Roberto Copa) au durat șase ani, iar la final a rezultat o bijuterie de minilocalitate, care include un amfiteatru roman, o splendidă bisericuță (cu hramul Sfântului Stanislav de Cracovia – în onoarea Papei Ioan Paul al II-lea, care a vizitat Santo Domingo în 1979 și a dăruit orașului câteva din rămășițele acestui sfânt), căsuțe pitorești, restaurante, baruri, magazine de artă, un muzeu și alte asemenea minuni amplasate în decorul fabulos străjuit de cursul râului Chavon.

Astăzi, Dominique Bludhorn, fata lui Charles, este președinta Fundației Culturale Altos de Chavon, iar oamenii din La Romana (inclusiv ghidul nostru nebun, cu apucături de pastor exaltat în căutare de roluri mici la Hollywood) par să-l iubească cu desăvârșire pe cel care a creat acest mic univers la a cărui inaugurare a cântat, în 1982, însuși Frank Sinatra, în amfiteatrul de 5.000 de locuri. De altfel, multe nume sonore ale muzicii internaționale au fost aici, de la Pet Shop Boys la Julio Iglesias, de la Gloria Estefan la Sting, de la Carlos Santana la Air Supply.

Altos de Chavon seamănă cu o gură de rai. M-am urcat pe scara care duce către clopotul bisericuței (în care pe timpul weekendurilor au loc numeroase nunți) și am privit de-a lungul râului Chavon, în depărtare, căutând inutil urmele unui trib din populația taino, care popula insula înainte de sosirea colonialiștilor spanioli. Aveam să văd unul, deghizat, o săptămână mai târziu, făcând pe statuia pe străzile capitalei Santo Domingo. Dar dincolo de faptul că am rămas cu imaginația în vânt pentru câteva minute, trimițând-o deasupra acoperișurilor cărămizii, Altos de Chavon mi-a transmis mesajul potrivit căruia nu trebuie să alergi pentru a-ți găsi pacea sufletească. La un moment dat, în doze mai mici sau mai mari, te va găsi ea pe tine.

Am trecut apoi, rapid și prin La Romana, pentru clasica oprire la magazinul de suveniruri, acolo unde ghizii au deal-urile lor, cu comisioanele de rigoare. La Romana e al șaptelea oraș ca mărime din Republica Dominicană, unul fondat la finalul secolului al XIX-lea, în care, de la fereastra autocarului, unicul lucru demn de luat în seamă a fost catedrala Santa Maria La Menor și San Nicolas, construită în secolul al XVI-lea. Altfel, cea mai importantă atracție a orașului este în mod cert Casa de Campo, un uriaș resort superb, inaugurat în 1974, care dispune inclusiv de trei terenuri de golf.

St Martin, insula celor două țări

Și-am plecat ușor pe mare, vorba cântecului care n-a fost scris niciodată. Norocul ține cu cei… norocoși, așa că nu am avut parte de o Mare a Caraibelor prea agitată. Și nici de pirați – nici urmă de Johnny Depp, deși unii probabil că și-ar fi dorit să-l întâlnească în carne și oase. Prima oprire din periplul Zenith-ului s-a petrecut în insula St. Martin. Sau… Sint Maarten, depinde de ce parte te situezi: a francezilor sau a olandezilor.

Asta deoarece St. Martin (francofonul din mine o va numi așa) e cea mai mică insulă din lume împărțită frățește de două țări: Franța și Olanda. Nordul e francez, sudul e olandez. Ca să respectăm realitatea, francezii au cam 60% din teritoriul de 88 km pătrați, cu toate că ceva mai mulți locuitori trăiesc în partea olandeză (39.000 față de 31.000). Capitala franceză e la Marigot, în vreme ce capitala olandeză a la Philipsburg.

Divizarea insulei datează de pe 23 martie 1648, în urma Tratatului de la Concordia, iar legenda spune că totul a plecat de la un concurs dintre un olandez și un francez, care s-au întrecut pentru a vedea care dintre ei e în stare să meargă mai mult. Înainte de a începe concursul, francezul a băut vin, în vreme ce olandezul s-a umplut de gin, o băutură mult mai tare. Pentru că francezul a acoperit o distanță mai mare, el a cerut un teritoriu mai vast. Olandezul a pretins că francezul a trișat, dar lucrurile au rămas stabilite și teritoriul a fost împărțit. Însă înainte de a ajunge olandezii și francezii pe mica insulă din Caraibe, cel care a descoperit-o a fost, evident, Columb. Care a proclamat-o teritoriu spaniol pe 1 noiembrie 1493, numind-o Isla de San Martin, după numele sfântului Martin de Tours. Cu toate acestea, spaniolii n-au făcut o prioritate din colonizarea insulei, așa că aproape două sute de ani mai târziu, în 1631, olandezii au fost atrași de resursele ei de sare și au pus bazele unei așezări: Fort Amsterdam. Au numit un guvernator, iar compania Dutch East India a început să extragă sare și s-o comercializeze. Concomitent, pe insulă au început să apară localități fondate de francezi și englezi.

Partea interesantă este că nu există graniță între cele două teritorii. Din punct de vedere geografic, se poate spune că, datorită insulei St. Martin, Franța se învecinează cu Olanda, lucru care nu se întâmplă în Europa. Ambele teritorii au monedă proprie (olandezii folosesc guldenul, iar francezii – euro, după cum în toată insula circulă și dolarul american) și oamenii trăiesc în bună pace, fiecare după regulile lor naționale.

Insula St. Martin, locul unde Franţa se învecinează cu Olanda, în Caraibe

Am ales pentru St. Martin o excursie care implica două ore de soare pe celebra plajă Maho (una dintre cele 37 de plaje cu nisip alb, cu care se „laudă” teritoriul franco-olandez). Așa că nu am vizitat efectiv insula, ci doar am tras cu ochiul, din autocar, la frumoasele panorame de pe drumul până la Maho, care se află în partea olandeză, imediat lângă aeroportul internațional Princess Juliana. De altfel, plaja Maho este celebră tocmai pentru vecinătatea acestui aeroport (al doilea cel mai aglomerat din Caraibe, după cel din Punta Cana).

Mulți dintre voi ați văzut probabil cum avioanele aterizează pe Princess Juliana, sosind dinspre mare și trecând aproape tangențial cu plaja Maho. Unele avioane (în special cele mari) survolează atât de aproape, încât ai impresia că le poți atinge. Asta deoarece pista de aterizare se află imediat vizavi de Maho. Pe gardul care delimitează aeroportul se află inclusiv pancarte pentru turiști, care-i avertizează că e periculos să stea exact sub avioanele care aterizează, deoarece curentul provocat de acestea îi poate lua literalmente pe sus.

Altfel, Maho nu e neapărat o plajă de vis. Desigur, apa de culoare turcoaz și nisipul alb fac oricând deliciul iubitorilor de soare. Însă Maho e destul de aglomerată și, din pricina avioanelor care trec foarte des, e și zgomotoasă. Dacă te saturi de stat cu ochii la orizont, pândind uriașele păsări care survolează cerul albastru, te poți duce la barul Sunset, unde să te bucuri de o bere rece și unde să… continui să scrutezi zările.

Luați în calcul dacă vizitați St. Martin, că insula este considerată capitala gastronomică a Caraibelor, că pe ea se află peste 300 de restaurante și că nu mai puțin de 110 naționalități trăiesc în pace și prietenie într-un decor superb, pe un tărâm denumit, sugestiv, Soualiga – „Ținutul sării”.

Am apucat un superb apus de St. Martin, înainte de a urca din nou pe Zenith și a pleca spre următoarea destinație: Antigua.

Antigua și parohiile ei minunate

Probabil că atunci când auzi de Antigua & Barbuda, gândul te duce către un teritoriu misterios, aflat undeva în mijlocul unor întinderi de apă albastră, pe care nu o poți localiza cu precizie. Antigua & Barbuda e o țară din Marea Caraibelor, care include două insule principale (care-i dau și numele), la care se adaugă alte 35 de insulițe. Vecinii ei cei mai apropiați sunt Anguilla (în nord), Guadelupa și Dominca (la sud), Montserrat (la sud-vest) și St. Kitts și Nevis (la vest) – dar asta am scris-o doar pentru pasionații de geografie sau pentru cei care au de gând să se stabilească acolo, nu că ar conta foarte tare.

După ce mi-au vâjâit avioanele pe deasupra capului în St. Martin, îmi doream să explorez un pic o insulă din Caraibe, așa că deîndată ce Zenith a acostat, la 7 dimineața în portul din capitala St. John’s (sau San Juan), ardeam de nerăbdare să urc în microbuzul care avea să colinde insula în ceea ce se numește „Historic Antigua… cu relaxare la plajă”. Un traseu care a „tăiat” Antigua de la nord la sud, trecând prin câteva sate pitorești, cu popas în English Harbour și Nelson’s Dockyard, cu un stop pentru fotografii la Shitrley Height’s și, în final, cu o oră de relaxare pe una dintre cele mai frumoase plaje ale insulei – Fort James Beach.

În Antigua se circulă pe stânga şi populaţia de circa 92.000 de locuitori se raportează destul de mult la valorile britanice

Mai întâi, două lucruri pe care le-am învățat despre Antigua. Pe primul îl vezi pe plăcuțele de înmatriculare ale autoturismelor, pe care scrie clar: „Antigua & Barbuda. Land of sea and sun”. Pământul mării și al soarelui. Lucru care, de altfel, ți se sugerează instant doar dacă privești steagul acestei mici națiuni din Caraibe. Apoi, e vorba despre cele 365 de plaje ale insulei, câte una pentru fiecare zi a anului. Prin urmare, nu ai avea de ce să te plictisești dacă ai locui în Antigua, fie și numai dacă ai merge în fiecare zi pe câte o plajă. Pentru că, dincolo de orice, aici e despre plajă.

Antigua a fost descoperită de către același Cristofor Columb, în 1493, navigatorul italian dându-i și numele, în onoarea Fecioarei de La Antigua, aflată în Catedrala din Sevilla. „Antigua” înseamnă „antic” în spaniolă, iar „Barbuda” vine de la „bărbos”. Dar spaniolii nu au colonizat Antigua, în principal din cauza lipsei de apă proaspătă (nu există niciun râu), dar și al faptului că băștinașii de aici erau mult mai agresivi decât cei de pe alte insule din Caraibe. Englezii au fost cei care au făcut-o, în 1632 și au instituit sclavia, pe care tot ei au abolit-o, în 1834. În afară de un scurt interval în 1666, când insula a fost condusă de francezi, englezii au fost la putere până în 1981, când Antigua & Barbuda a devenit independentă, recunoscând-o însă pe Regina Elisabeta a II-a drept prima regină a insulelor.

După atâtea secole de „domnie” britanică, nu e de mirare că în Antigua se circulă pe stânga și că populația de circa 92.000 de locuitori se raportează destul de mult la valorile britanice (de pildă, sportul național e cricketul). O populație care ți se pare, la prima vedere, extrem de religioasă: țara e împărțită în parohii, iar fiecare poartă numele unui sfânt (George, John, Mary, Paul, Peter și Philip). Bisericile și catedralele împânzesc insula – le vezi în orice sat prin care treci când străbați Antigua de la un capăt la celălalt. Drumurile sunt destul de proaste, se vede clar că insula nu e un exemplu de bogăție. Relieful e plăcut, chiar dacă nu există munți – cel mai înalt punct al insulei este Muntele Obama (402 m) redenumit așa pe 4 august 2009, în onoarea (și de ziua) fostului președinte american (înainte se numea Boggy Peak). Oamenii sunt domoli și, ca în orice insulă din Caraibe, timpul pare să se scurgă într-un ritm diferit, încet și fără grabă.

Plecând așadar din nordicul St. John’s, după ce simpaticul șofer de microbuz a luat o amendă stupidă chiar în port, pentru că nu purta centura de siguranță („Nimeni nu poartă centura, uitați-vă! M-a găsit pe mine acum, deși nu mă cunoaște și nu m-a văzut în viața lui!”), am ajuns în cele din urmă în sudicul English Harbour, portul de iahturi care amintește de trecutul colonial al insulei și care înglobează câteva puncte de interes, între care Shirley Heights Lookout (vechiul post de observație, care oferă o panoramă frumoasă asupra portului) și mai ales Nelson’s Dockyard, docul excelent amenajat, unde se află câteva clădiri restaurate, în memoria amiralului Nelson și a marinei regale. Un loc în care s-au purtat multe bătălii din zona Caraibelor, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, transformat acum într-o zonă înțesată de restaurante, magazine diverse și sediu al competiției anuale Antigua Sailing Week Regatta. Nu e greu de imaginat că aici se desfășoară în weekend-uri tot soiul de activități, de la concerte în aer liber la barbecue-uri tradiționale.

English Harbour, portul de iahturi al insulei, care înglobează câteva puncte de interes, între care Shirley Heights Lookout şi mai ales
Nelson’s Dockyard, docul excelent amenajat, unde se află câteva clădiri restaurate, în memoria amiralului Nelson şi a marinei regale

Am lăsat în urmă micuțul port scăldat de o ploaie măruntă, sâcâitoare, dar de scurtă durată, și am făcut drumul înapoi, către Nord, pentru a ajunge rapid la ultimul popas din Antigua: plaja Fort James, aflată la cinci minute de capitala St. John’s. O plajă populară atât printre localnici, cât și printre turiști (în special cei care ajung în Antigua cu croaziera), pe care nisipul alb și fin se contopește cu apa limpede, de o culoare verde-turcoaz și unde vânzătorii ambulanți de nuci de cocos sunt gata oricând să-ți „cioplească” una pentru a-i savura laptele, eventual cu un mic adaos de rom. Soarele era sus, iar ora rezervată plajei a trecut prea repede. Noroc că, la orizont, se ițea o nouă destinație. Una neprevăzut de frumoasă.

Frumoasa St. Lucia

Știți care e unica țară din lume ce poartă numele unui femei? Și sfinte, pe deasupra? Eeexact. Santa Lucia. Se află în Marea Caraibelor și a fost următorul stop al navei de croazieră Zenith. Despre St. Lucia nu știam mare lucru, în afară de imaginea cu cele două stânci ascuțite, pe care din orice parte le-ai fotografia, cu soarele la apus, dinspre mare sau din interiorul insulei, arată într-un mare fel. Pintenii vulcanici se numesc The Pitons – Pitonii (cel mare și cel mic) și, din păcate, nu am ajuns să le fotografiez, deoarece traseul excursiei pe care am ales-o pe această insulă pur și simplu nu i-a inclus. Dar, vă asigur, Pitonii sunt acolo și, în cinstea lor, am băut câteva beri cu același nume. Produsă de Heineken, dar îmbuteliată în St. Lucia, Piton e o bere foarte bună, perfect asortată cu atmosfera celei mai frumoase insule pe care am văzut-o în această croazieră.

St. Lucia nu are o istorie foarte încărcată, dincolo de faptul că a fost colonizată întâia oară de către francezi, care au făcut un pact cu indienii nativi, în 1660, apoi, de-a lungul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, au făcut schimb cu englezii de nu mai puțin de 14 ori în privința posesiei teritoriului, fapt care a făcut ca insula să fie cunoscută drept „Elena Indiilor de Vest”. În cele din urmă, francezii au cedat definitiv în 1814, în favoarea britanicilor, care s-au menținut pe poziții până în 22 februarie 1979, când St. Lucia a devenit stat independent în cadrul Commonwealth, cu Regina Marii Britanii drept șef al statului, care și-a numit un Guvernator (în prezent, acesta e o femeie). Revenind la origini, insula poartă acest nume fiindcă s-a întâmplat ca navigatorii francezi să naufragieze aici fix în ziua de 13 decembrie, care este dedicată Sfintei Lucia, o martiră creștină din Sicilia care a murit în jurul anului 310 d. Hr. și care se convertise la creștinism după ce i-a apărut un înger în vis, iar ea și-a dedicat apoi virginitatea lui Dumnezeu. Din nefericire, a fost denunțată romanilor de către bărbatul la care era angajată iar aceștia au ucis-o.

Desele rocade franco-britanice și-au pus în mod evident amprenta asupra societății din St. Lucia, de la limba vorbită (engleza e limba oficială, dar 95% dintre localnici vorbesc și un dialect numit French creole (Kwéyòl) sau Patois (Patwa) până la gastronomie. Un lucru interesant este că St. Lucia este a doua țară ca „densitate” a câștigătorilor de Premii Nobel, raportat la numărul de locuitori: doi, la 165.000 (primul loc îl ocupă Insulele Feroe, care a dat un câștigător). Sir Arthur Lewis a primit Premiul Nobel pentru economie în 1979, iar poetul Derek Walcott, pe cel pentru literatură, în 1992. E un lucru cu care localnicii se laudă, laolaltă cu faptul că în 1964 au renunțat la plantațiile de trestie de zahăr (care aminteau de sclavagismul abolit în 1834) și le-au înlocuit cu culturile de banane, care reprezintă astăzi principalul produs al insulei, urmat fiind de nucile de cocos, cacaua, citricele, mirodeniile și peștele. Dar, probabil, nimic nu ar fi posibil în St. Lucia fără turism.

Spuneam că St. Lucia e superbă, în primul rând pentru că este cea mai muntoasă insulă din Caraibe, originea vulcanică dându-i un aspect mult mai dramatic și mai spectaculos decât al altora. Peisajele sunt în mod evident mai frumoase, plajele sunt și ele omniprezente, culoarea apei e la fel de năucitoare și, peste toate, domnește o pace aparte, parcă de o sorginte mai vie, mai veselă.

Excursia din St. Lucia a semănat în bună măsură cu cea din Antigua: un traseu „de recunoaștere” a insulei, cu două-trei opriri, încheiat cu o oră pe una dintre superbele plaje caraibiene – Vigie pe numele ei, în cazul de față. Itinerariul a început din capitala Castries, oraș fondat de francezi în 1650, în care trăiesc circa 60.000 dintre locuitorii insulei și care păstrează o moștenire colonială importantă.

Nu am zăbovit în Castries, ci ne-am îndreptat pe un drum mai degrabă de țară către Morne Fortune, un punct de observație aflat la înălțime, care oferă o perspectivă spectaculoasă asupra insulei și în special a portului din Castries, ba chiar la o privire mai atentă se poate zări și insula Martinica, aflată relativ aproape de St. Lucia. Am continuat apoi, pe același drum exotic, printre bananieri și arbori de mango, către Caribelle Batik Studio, o casă în stil victorian, despre care legendele spun că ar fi bântuită, unde după ce am trecut de ritmurile caraibiene de întâmpinare, trimise de un localnic șugubăț din toba lui uriașă, am învățat câte ceva despre boabele de cacao și procesul prin care acestea ajung ciocolată, despre cum se imprimă cu diverse modele coloratele pânze (batik) de Santa Lucia dar și despre uleiul (cosmetic) de cocos, bun pentru tot felul de îndeletniciri feminine.

Una dintre superbele plaje caraibiene – Vigie

Periplul a continuat către inima insulei, spre Fond Latisab Creole Park, cel mai bun loc în care să înveți câte ceva despre tradițiile creole ale localnicilor. Am participat la o demonstrație de cum se face pâinea cassava, coaptă pe frunze de Macambou (excelentă, mai ales dacă e „asortată” cu un delicios ketchup de banane), am aplaudat o demonstrație de tăiat cu fierăstrăul pe ritmuri de shak shak și am învățat în mod activ cum se prestează un dans tradițional creol. Ca să nu mai spun de plimbarea prin grădina exotică, în care am descoperit cu uimire cum arată în cadrul lor natural plante care produc nucșoară, scorțișoară, boabe de cacao, grepfrut ș.a.m.d.

Finalul de pe plaja Vigie a însemnat un nou contact cu esența Caraibelor, mângâierea fină a nisipului alb, udat de apa de un albastru special. Nu m-am putut abține să încerc un preparat tradițional, un pește la grătar pe lângă care tipa de la barul de pe plajă a înghesuit o mulțime de lucruri, de la banane prăjite la tagliatele, de la sos de mango la orez, de la cartofi la un soi bizar de vinete. Totul stropit cu berea Piton, de care pomeneam mai sus, pe fundalul unui tablou idilic în care – lucru ce m-a binedispus definitiv – am văzut câteva școlărițe care tocmai își terminaseră cursurile, schimbându-se de uniformă pe terasa barului de pe plajă și aruncându-se în valurile albastre întru consfințirea unei senzații de permanentă vacanță. Ei bine, da, dacă ar fi să aleg una dintre insulele pe care le-am bifat în această croazieră, aceea ar fi unica țară din lume cu nume de femeie.

Care nu este doar o insulă foarte frumoasă ci are și un fel de sat de vacanță simpatic în zona portuară din Castries, cu o atmosferă colorată, la propriu și la figurat, cu baruri și restaurante pline, cu magazine de tot felul, de la cele de suveniruri la cele de obiecte din aur. Au fost ultimele minute petrecute înainte de re-îmbarcarea și pornirea către ultimul punct fix al croazierei: Barbados.

Barbados, dincolo de Rihanna

O nouă noapte pe vas, o nouă destinație, cea mai îndepărtată de punctul de plecare, una ieșită din zona Caraibelor și înconjurată din toate părțile de Oceanul Atlantic. Barbados, o țară care se mândrește cu faptul că a dat lumii o cântăreață de succes – pe Rihanna -, că a fost aleasă drept locul în care și-a făcut nunta celebrul jucător de golf Tiger Woods, în 2004, și, mai ales, că nu a fost invadată niciodată de o putere străină (deși a fost colonie britanică până în 1966, când a devenit independentă).

De altfel, prima oară când britanicii au pus piciorul în Barbados (numele țării provine de la „smochinii cu barbă” – Los Barbados, care pe vremuri împânzeau teritoriul), în anul 1625, au găsit o insulă complet acoperită de junglă și populată din plin cu… mistreți sălbatici. Ei au fondat primul oraș, care inițial s-a numit Jamestown (după numele regelui James Întâiul) dar care a devenit rapid cunoscut drept Holetown, deoarece navele care acostau erau curățate și spălate într-un mic canal din apropierea orașului, o adevărată „gaură” urât mirositoare.

Un lucru interesant despre Barbados este că primii sclavi de aici au fost albi. Erau persoane care, într-o formă sau alta, fuseseră declarate dușmani ai Coroanei și desemnate a fi pedepsite prin „barbarizare”, adică prin deportarea în Barbados. Aceste fapte s-au petrecut între 1640 și 1650, după care sclavia „neagră” și-a intrat în crudele drepturi. De reținut însă că în perioada 1841-1845, Barbados era considerat cel mai sănătos loc din lume în care se poate trăi, mortalitatea fiind de o persoană la 66, în vreme ce, comparativ, în lume se înregistra un deces la 35 de oameni.

Din păcate, în Barbados am optat pentru o excursie care nu a dezvăluit prea multe din frumusețile insulei pentru care americanii, de pildă, au făcut o adevărată pasiune și care și-a câștigat renumele de a fi între primele cinci cele mai dezvoltate țări din emisfera vestică, alături de Statele Unite și Canada. Dar dincolo de faptul că și inspirația joacă un rol în privința lucrurilor pe care le vezi într-o croazieră, e nevoie în mod cert de mai mult decât cele 4-5 ore pentru a simți cu adevărat pulsul și a savura minunile locului în care ajungi.

Am început cu un scurt tur al capitalei Bridgetown, care inițial s-a numit „Indian Bridge” – Podul Indian, datorită podului șubred care fusese construit peste râul Careenage de către indieni. Ceva mai târziu, denumirea s-a schimbat în „Orașul Sfântului Mihail” (”town of St. Michael”) iar numele actual îl poartă după 1654, când a fost construit, de altfel, un nou pod în locul celui inițial.

Capitala – construită în secolele XVII-XIX – nu impresionează prin nimic, însă. Clădirile par mai degrabă neîngrijite, din loc în loc vezi unele construcții cu aspect colonial, aflate în paragină, despre care te întrebi dacă sunt monumente naționale sau au fost lăsate așa din pricina nepăsării. Un fapt notabil despre Bridgetown este că statuia amiralului Nelson, inaugurată în Trafalgar Square (între timp redenumită National Heroes Square) pe 22 martie 1813, este mai veche decât mult mai celebra ei „soră” din mult mai celebra piață londoneză cu același nume.

Pe plajele din Barbados te poti bucura de cel mai fin nisip si de cea mai turcoaz apă din periplul caraibean

Ne-am oprit pentru câteva minute la Bridgetown Dry Dock, construit în 1887, docul în care erau trimise la reparat în secolul 19 navele care acostau în Bridgetown dar care a servit și pentru reparația navelor britanice în timpul Primului Război Mondial.

Dar cea mai interesantă oprire a fost la distileria de rom Mount Gay, cea mai veche distilerie de rom din lume care are o producție continuă încă din anul 1703. În acel an, în Barbados s-a produs romul numit „kill-Devil” („ucide diavolul”), iar distileria a intrat apoi pe mâinile respectabilului businessman Sir John Gay, căruia i-a fost dăruită de un prieten ce o moștenise (și care se numea, culmea!, John Sober). Gay a preluat rapid frâiele și a început să producă un rom superior, care poartă, încă de atunci, numele Mount Gay Rum. La distilerie am avut ocazia să degust diverse feluri de rom, să aflu cum e maturat, amestecat și îmbuteliat. Un rom excelent, fără-ndoială, parcă mai puțin aromat decât cel pe care-l degustasem în Mauritius, la fermecătoarea distilerie Chamarel, dar diferențele există și pentru că în Barbados romul se produce din melasă, în vreme ce în Mauritius la bază stă trestia de zahăr.

Excursia în Barbados s-a încheiat printr-o scurtă ședere la o plajă publică, acolo unde am văzut cea mai turcoaz apă din periplul caraibean și, probabil, cel mai fin nisip. Am testat berea locală Banks (bună!) și am făcut drumul întors către vasul de croazieră, cu gândul că insula avea mult mai multe locuri frumoase de dezvăluit. Dar, nu-i așa?, viața ți-e dată și ca să călătorești, așa că ocazii pentru scotocit Barbados ar trebui să se mai ivească.

Santo Domingo, locul din care a început Lumea Nouă

Barbados a fost cel mai îndepărtat punct în care a ajuns vasul de croazieră Zenith, plecat în urmă cu șase zile din Republica Dominicană, prin urmare drumul de întoarcere până în capitala Santo Domingo avea să presupună o zi și jumătate de timp petrecut pe mare. Despre ce să faci pe vas atunci când străbați mările ca un navigator modern, am scris la începutul periplului. Nava a ajuns cu bine în Santo Domingo și, înainte de îmbarcarea către Madrid, am făcut o ultimă excursie cu parfum de Caraibe, în capitala uneia dintre cele mai frumoase țări ale acestei regiuni.

Santo Domingo are o istorie aparte și, chiar dacă nu-mi propun să fac aici un curs despre ce s-a întâmplat în trecut pe aceste meleaguri, e imposibil să nu legi o vizită în capitala Republicii Dominicane de istoria ei. Una frumoasă, aș zice, de care dominicanii sunt tare mândri.

Oraș cam de mărimea Bucureștiului (circa 2,5 milioane de locuitori), Santo Domingo a fost fondat în 1496, fiind astfel cel mai vechi oraș din Lumea Nouă, pe atunci proaspăt descoperită de Columb. De altfel, cel care a pus bazele orașului e nimeni altul decât Bartolomeu Columb, fratele celebrului navigator, care inițial l-a „pornit” pe malul stâng al râului Ozama și l-a numit Nueva Isabela, în onoarea Reginei Isabella I a Spaniei (în 1495 a fost redenumit, după numele Sfântului Dominic). Distrus de un uragan, orașul a fost reconstruit în 1502, de către Nicolas de Ovando, pe malul drept al Ozamei și a devenit rapid punctul de plecare al expedițiilor spaniole întru explorarea Indiilor de Vest, cum i se spunea Americii Centrale la acea vreme. Pentru că a fost primul oraș din America, în mod evident, el se poate lăuda acum cu faptul că include câteva dintre cele mai vechi construcții din emisfera vestică: cea mai veche universitate, cea mai veche catedrală, cel mai vechi castel și cea mai veche fortăreață.

Deși era o zi de sâmbătă, am făcut cunoștință din plin cu traficul din Santo Domingo, unul prietenos atâta vreme cât ai nervii tari. Lucrul bun a fost că, de la fereastra autocarului, am văzut câteva crâmpeie din viața unui oraș colorat și pitoresc, ai cărui oameni prietenoși nu par să trăiască în condiții excepționale, ba dimpotrivă, însă par a se bucura de viață mai frumos decât o fac cei de prin alte părți ale lumii care au fost mai binecuvântați material.

Primul stop a fost la Faro al Colon – Farul lui Columb, un monument bizar și aparent urât, a cărui construcție a început în anul 1986, după planurile unui arhitect scoțian care a trăit în perioada interbelică, și care a fost inaugurat în 1992, la a 500-a aniversare a descoperirii Americii. Monumentul din beton, în formă de cruce, lung de 210 m și lat de 59, merită să fie văzut mai degrabă după lăsarea întunericului, atunci când cele 157 de raze proiectate din interior formează o cruce ce poate fi văzută chiar și din învecinata insulă Puerto Rico. În esență, acest omagiu adus marelui Columb este unul dintre cele mai ciudate faruri din lume, care adăpostește inclusiv o expoziție permanentă a unei colecții de obiecte din fiecare țară aflată în America, Europa și Asia – o cerință expresă a fostului președinte Balaguer, cel care a deținut în trei rânduri această funcție.

În anul 1509, și-a făcut apariția în Santo Domingo Diego Columb, fiul lui Cristofor, la rândul lui amiral, explorator și navigator portughez (spre deosebire de tatăl său, Diego s-a născut în Portugalia). El fusese numit guvernator al Indiilor, post preluat de la tata Cristofor, și, după ce a ajuns în Capitală, Diego a ordonat construcția lui Alcázar de Colón, palatul aflat în Zona Colonială a orașului (în Patrimoniul UNESCO, din 1990), practic un „Centru Vechi” superb, a cărui vizită am început-o tocmai cu această remarcabilă clădire.

Alcázar de Colón, construit în stil gotic mudejar, tipic pentru secolul al XVI-lea, a servit nu doar ca reședință pentru Diego, ci a ocupat un loc important în istorie, în el punându-se la cale planurile multor expediții care au dus la cucerirea unor teritorii importante, precum Mexic, Puerto Rico, Guatemala, Cuba, Peru, Florida, Columbia și Jamaica. În 1586, piratul-navigator Sir Francis Drake a devastat palatul care avea să fie renovat în anii 50 ai secolului XX. Am făcut un tur ghidat al palatului, admirând colecția de mobilă, dar și priveliștea către râul Ozama, de dincoace de zidurile fortificate ale Zonei Coloniale, în care, apoi, am continuat plimbarea pietonală către un alt loc de referință din Santo Domingo: Panteonul Național.

Panteon Nacional a fost ultima clădire ridicată de către spanioli în Santo Domingo, între 1714-1748, inițial aceasta servind ca biserică, apoi ca depozit și ca teatru. Dictatorul Rafael Trujillo a transformat-o, în 1958, într-un adevărat altar al personalităților dominicane, cu speranța că el însuși va ajunge, după moarte, acolo. Mormintele eroilor dominicani sunt „vegheate” de un imens candelabru – dar din partea unui alt dictator, generalul spaniol Francisco Franco, dar și de către o flacără aprinsă permanent sub candelabru. Am asistat amuzat la o schimbare de gardă făcută în fața Panteonului de către câțiva soldați extrem de tineri, ce păreau că mai degrabă execută o joacă serioasă. Am aflat că Panteonul e una dintre clădirile cele mai respectate din țară și am constatat o dată în plus, plimbându-mă apoi pe străzile din apropiere, că steagul dominican e la mare preț, localnicii nescăpând niciun prilej de a-l afișa.

Distrus de un uragan, Santo Domingo a fost reconstruit în 1502, de către Nicolas de Ovando, pe malul drept al Ozamei, şi a devenit rapid punctul de plecare al expediţiilor spaniole de explorare a Indiilor de Vest

Drapelul Republicii Dominicane e secționat în patru părți egale (două roșii și două albastre) de o cruce albă. Culoarea roșie reprezintă sângele vărsat de eroii dominicani pentru eliberarea țării, iar albastrul – protecția Domnului asupra țării. Crucea simbolizează pacea și unitatea dintre dominicani. Steagul e atât de prezent pe ziduri și la balcoane, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva în Santo Domingo e o sărbătoare națională continuă. De altfel, până și una dintre mâncărurile tradiționale dominicane se numește La Bandera (Steagul) și constă din 3 ingrediente de bază, frumos așezate unul lângă celălalt: carne, fasole roșie și orez alb.

Foarte aproape de Panteon, după ce am trecut pe lângă El Reloj de Sol, cel mai vechi ceas solar din America (1753), am ajuns la Catedrala Santa Maria la Menor, evident cea mai veche catedrală de pe continent. Construcția ei a început în 1512, s-a terminat în 1540 și combină frumoase elemente în stil gotic și baroc. În interior se află o vastă colecție de artă, ce însumează tablouri, picturi, mobilă, monumente, morminte și multe altele. O vreme, ea a adăpostit inclusiv rămășițele lui Cristofor Columb, care acum, oricum, fac obiectul unei controverse legate de locul în care se află cu adevărat.

Catedrala e de o frumusețe „liniștită”, mai degrabă suavă, lipsită de epatarea surorilor europene, dar în același timp bine definită printr-un ansamblu perfect închegat și, lucru mai puțin obișnuit, printr-o așezare ușor stranie, intrarea și ieșirea făcându-se separat, prin lateralele ei. De altfel, la ieșire nimerești într-un parc (Parcul Columb, în mijlocul căruia tronează statuia navigatorului), practic cea mai importantă piață din centrul capitalei Santo Domingo. Piața e mărginită de Palatul Municipal, de Palatul Borgella (în care a funcționat cândva Parlamentul țării) și de alte clădiri istorice. De aici pornește și Calle del Conde, artera pietonală și comercială, mostră de viață dominicană colorată, cu dansatori ad-hoc, cu clasicele „statui” umane, cu expozanți de artă stradală și cu localnici ieșiți să joace șah sau să piardă vremea privind turiștii care nu știu ce să fotografieze mai întâi.

Am luat masa într-un restaurant de tip hacienda, în care câțiva dansatori și-au etalat talentul într-ale ritmurilor locale, am admirat frumusețea Zonei Coloniale și am plecat cu regretul că nu am avut mai mult timp la dispoziție pentru a explora mai adânc un oraș colorat și fierbinte, la propriu și la figurat, în care merită să-ți petreci câteva zile pentru a-i absorbi vibrația și a te bucura de adevăratul spirit de Caraibe.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

17 + 18 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te