Piaţa armelor

Într-o perioadă atât de complicată din punctul de vedere al securităţii, cu tensiuni în creştere şi confruntări militare de durată, convenţionale şi hibride, interesul observatorilor faţă de dinamica pieţei de echipamente de profil este din ce în ce mai prezent.


Relatările din spaţiul ucrainean ori din Orientul Mijlociu abundă în detalii referitoare la tipuri de tancuri şi de sisteme de rachete, de comparaţii şi, în acelaşi timp, de „opinii experte” referitoare la mecanismele de achiziţionare a acestora de către părţile implicate. În pofida interesului legitim faţă de subiect, consistenţa scăzută a normelor juridice aplicabile, dar mai ales lipsa de date viabile, cauzată de sensibilităţile şi discreţia ce caracterizează acest domeniu, nu permit o perspectivă clară asupra poziţiei actorilor de pe această piaţă – furnizori şi clienţi -, cu atât mai puţin asupra fluxurilor comerciale create între aceştia – unii fiind în principal furnizori sau cumpărători şi, cei mulţi, îndeplinind ambele funcţii.

Cadru normativ internaţional

Complexitatea problematicii schimburilor comerciale licite de armament este susţinută şi de reglementarea sa târzie şi dificilă. Abia la 24 decembrie 2014 a intrat în vigoare Tratatul privind comerţul cu arme (Arms Trade Treaty/ ATT), primul instrument juridic internaţional destinat reglementării comerţului cu armament convenţional (de la arme de calibru mic, la tancuri, avioane şi nave de luptă), elaborat în urma unui proces demarat la finele anilor ’90 şi adoptat de Adunarea Generală a ONU în aprilie 2013. Documentul conţine un pachet amplu de obligaţii ale statelor, inclusiv interdicţii exprese privind transferurile de armament convenţional, care ar încălca obligaţiile internaţionale din tratatele şi convenţiile din domeniul drepturilor omului şi din dreptul umanitar sau care ar putea fi utilizate în comiterea infracţiunilor de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război în toate tipurile de conflict armat.

130 de ţări au semnat deja tratatul, însă printre acestea nu se numără mari producători ori cumpărători de armament precum China, Rusia, India sau Pakistan, iar Statele Unite ale Americii, cel mai mare exportator de armament, deşi semnatare, nu se regăsesc deocamdată printre cele 63 de ţări care au ratificat sau acceptat ATT. La nivelul Uniunii Europene, cu excepţia Ciprului şi Greciei, care doar l-au semnat, toate ţările membre au ratificat documentul.

Caracteristicile pieţei de profil

Oligopolul pare să fie principala trăsătură a acestei pieţe. Puţinele date oficiale şi estimările experţilor care analizează fenomenele conexe comerţului cu armament confirmă faptul că, de foarte mult timp, marile puteri militare, SUA (împreună cu aliaţii europeni) şi Federaţia Rusă, sunt şi principalii furnizori de arme către terţe state.
Un raport privind transferurile de armament la nivel internaţional, dat publicităţii de Stockholm

Fratele mai în vârstă al bombardierului B-2, bombardierul B-1 prezintă un arsenal de distrugere în masă pe care puţine avioane îl egalează

Fratele mai în vârstă al bombardierului B-2, bombardierul B-1 prezintă un arsenal de distrugere în masă pe care puţine avioane îl egalează

International Peace Research Institute (SIPRI) la 15 decembrie 2014, arată că SUA şi ţările occidentale încă deţin două treimi din companiile producătoare de armament (69 din cele 100), totalizând 84,2% din vânzările globale. De altfel, şi primele zece companii din clasament sunt americane sau vesteuropene, împărţind 50,3% din totalul vânzărilor, în scădere cu 1,3 procente faţă de 2012: Lockheed Martin (SUA), Boeing (SUA), BAE Systems
(Marea Britanie), Raytheon (SUA), Northrop Grumman (SUA), General Dynamics (SUA), EADS (transeuropeană),
United Technologies (SUA), Finmeccanica (Italia), Thales (Franţa) – singura schimbare faţă de top 10 al anului anterior, înlocuind L-3 Communications (SUA). Importanţa companiilor americane în coşul firmelor care vând armament este argumentată şi prin faptul că reducerile bugetare operate în Statele Unite ale Americii, dar şi retragerea din Irak şi Afganistan au făcut ca, în 2013, cheltuielile militare la nivel global să scadă cu 1,9%.

Sistemele de armament sau platforme, precum navele de război, vehiculele militare sau sistemele balistice au constituit categoriile afectate de reduceri, la fel şi companiile furnizoare de logistică, mentenanţă, antrenament sau servicii tehnice.

Un alt element important, ce particularizează schimburile comerciale în domeniu este şi faptul că, în multe cazuri, selectarea furnizorului de armament de către cumpărători este o alegere politică. Astfel, doar 15 state au primit armament din partea ambilor mari furnizori, printre acestea numărându- se Brazilia, India, Afganistan şi
Irak, ţări preocupate de o relaţie echilibrată cu cele două puteri, dar şi de diminuarea dependenţei de un anumit furnizor.

SUA are contracte exclusive cu 59 de naţiuni cărora Rusia nu le vinde sau nu le trimite armament. Astfel, pentru Washington, principalii cumpărători sunt ţările NATO şi aliaţii din Orientul Mijlociu – precum Turcia, Israel şi  Arabia Saudită – state cu exigenţe ridicate şi potente financiar. În intervalul 2012-2013, SUA a avut cele mai mari contracte cu Emiratele Arabe Unite (3,7 miliarde de dolari), valoarea totală a exporturilor fiind de 26,9 miliarde de dolari. Moscova, în schimb, colaborează cu 15 ţări care nu primesc arme de la companii americane. Este principal furnizor pentru Iran, ţări din Asia de Sud-Est şi Africa de Nord, mulţi dintre clienţi fiind moşteniţi din epoca sovietică ori interesaţi de sisteme de arme la costuri de achiziţie sau de operare scăzute. În 2012-2013, valoarea exporturilor Federaţiei s-a ridicat la 29,7 miliarde de dolari, cele mai importante contracte fiind cu India
(de peste 13,6 miliarde de dolari). Contractele încheiate de firmele din Rusia au înregistrat, în 2014, o creştere de 20%, însumând 31 de miliarde de dolari. Consilieri prezidenţiali de la Kremlin au anunţat şi pentru anul 2014 o cifră a exporturilor de aproximativ 13 miliarde de dolari, iar portofoliul de comenzi al industriei de apărare se ridică la 48 de miliarde de dolari. Guvernul rus a lansat o campanie de modernizare militară, ce prevede investiţii în valoare de 20 de trilioane de ruble (320 de miliarde de dolari) până în 2020. Cel mai semnificativ progres, de 118%, l-a înregistrat Korporaţia Takticeskoe Raketnoe Voorujenie, producător de rachete balistice tactice.

Lupta pentru dominaţie nu este caracteristică neapărat schimburilor comerciale în sfera militară, însă implicaţiile strategice sunt mult mai importante decât pe alte pieţe. Spre exemplu, în 2014, SUA a luat locul Rusiei ca principal furnizor de arme al Indiei abia după îndelungi negocieri cu statul asiatic pentru un acord de cooperare militaro-industrial girat personal, la începutul anului 2015, de Barack Obama şi Narendra Modi şi care urmează să fie semnat în lunile următoare.

În ceea ce priveşte Rusia, aceasta se promovează mai ales prin disponibilitatea de a exporta armament în schimbul unor acorduri „flexibile” şi capacitatea de a fructifica oportunităţi: potrivit lui Mihail Zavalii, reprezentant al Rosoboroneksport, „nu există niciodată goluri pe piaţa internaţională de armament; dacă un furnizor dispare, imediat apare un altul”. Astfel, companiile ruseşti deschid noi pieţe noi – Irak, Africa de Sud, Afganistan, Egipt – şi demonstrează rezilienţă pe cele considerate parteneri tradiţionali. Excepţie de la regula concurenţei directe între cele două state face contractul încheiat pentru asigurarea de asistenţă forţelor afgane de securitate, prin care SUA a achiziţionat, pentru Afganistan, de la Rusia, elicoptere în valoare de 16 milioane de dolari. În fine, opacitatea este o particularitate care nu permite scanarea corectă a acestei pieţe, în condiţiile în care comerţul cu armament include trei categorii: contracte legale, încheiate între guverne şi corporaţii; piaţa neagră a achiziţiilor; o zonă „gri” din punct de vedere legal, a agendelor ascunse promovate de actori statali şi non-statali (grupări armate rebele, paramilitare, miliţii civile, organizaţii teroriste, partide şi grupuri politice asociate, companii de securitate sau militare private).

Uniunea Europeană

În lupta pentru supremaţie dintre cei doi mari competitori s-a strecurat, treptat dar stabil, Uniunea Europeană, care tinde să devină al doilea cel mai mare furnizor de arme la nivel global. Luate individual, statele membre ar sparge cu greu supremaţia americanorusă, însă, promovând colaborarea, stabilind reguli comune şi orientând industria de apărare din principalele ţări europene către echipamente şi sisteme de înaltă tehnologie, se întrevede o posibilă schimbare în dinamica acestei pieţe. Chiar dacă, urmare a crizei economice, în ultimii ani, cu excepţia Germaniei şi Poloniei, s-au înregistrat reduceri ale cheltuielilor bugetare în domeniul apărării, autorităţile europene au încercat să găsească surse alternative de finanţare, prin programe de cercetare în domeniul securităţii interne, precum European Security Research Programme, dezvoltat pentru perioada 2007-2013 în colaborare cu o serie de companii europene, precum EADS, Thales şi Finnmecanica. Două dintre cele mai importante creşteri în 2013 au înregistrat companiile franceze: firma constructoare de nave DCNS (23%) şi cea producătoare de aeronave de luptă Dassault (21%). De asemenea, din 1998, exporturile de armament au fost supuse unei politici comune: pentru echipamentele şi tehnologiile furnizate este nevoie de licenţe de export care să îndeplinească un set de criterii privind drepturile omului, conflictele armate şi situaţia economică din ţara importatoare. The European Union Code of Conduct on Arms Exports (iunie 1998) şi versiunea ulterioară a acestui document, EU Common Position 2008/944/CFSP (care a înlocuit Codul în decembrie 2008), definesc regulile de control asupra exporturilor de tehnologie şi echipamente militare şi detaliază criteriile de evaluare ale exporturilor de arme şi mecanismele de schimb de informaţii şi consultare în vederea armonizării politicilor la nivelul blocului comunitar.

Este notabil faptul că firmele europene reuşesc să furnizeze echipamente şi armament atât către SUA, cât şi Rusiei. În 2013, statele membre ale UE au livrat către Washington echipamente în valoare de 4,3 miliarde de dolari, iar din relaţia cu Moscova au obţinut 583 de milioane de dolari. Sancţiunile aplicate Moscovei începând din 2014 au presupus interzicerea unor viitoare importuri şi exporturi între UE şi Rusia, însă au existat dispute cu privire la cele existente, precum contractul cu Franţa referitor la livrarea de nave Mistral. În cazul Marii Britanii, premierul David Cameron a dispus, în iulie 2014, verificarea licenţelor de export către Federaţie (în valoare de 132 de milioane de lire sterline), după ce parlamentarii britanici au avertizat că 251 dintre acestea au rămas în vigoare în pofida semnalelor referitoare la înarmarea rebelilor ucraineni de către Moscova.

Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), TOP 100 ARMS-PRODUCING AND MILITARY SERVICES COMPANIES, 2013, publicat la 15 decembrie 2014, disponibil pe www.sipri.org

Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI), TOP 100 ARMS-PRODUCING AND MILITARY SERVICES COMPANIES, 2013, publicat la 15 decembrie 2014, disponibil pe www.sipri.org

Actori emergenţi

În ultimii ani, pe piaţa de profil au căpătat vizibilitate şi alţi producători: companii din Brazilia, India, Coreea de Sud, Singapore şi Turcia se află printre primele 100 cele mai mari producătoare din lume, chiar dacă vor ocupa, pentru multă vreme de aici înainte, o mică parte din piaţa de armament. Motivul principal îl reprezintă faptul că acestea intenţionează în primul rând să asigure dezvoltarea capabilităţilor de producţie de armament pentru uzul naţional.

În ultimii ani, şi China şi-a diminuat importurile în favoarea producţiei interne, concomitent cu promovarea ca furnizor de armament pentru tot mai multe state. În 2012, a devenit chiar cel de-al cincilea mare exportator global. Cheltuielile militare ale Chinei au crescut de patru ori în intervalul 2000-2012, iar consolidarea industriei proprii a vizat preponderent dezvoltarea de tehnologie militară, în competiţie directă cu Rusia, SUA sau ţările europene.

Producţia companiilor chineze este destinată atât pieţelor civile, cât şi celor militare, iar principiile pe care le aplică în relaţia cu potenţialii clienţi sunt justificarea necesităţilor de apărare, menţinerea păcii, securităţii şi stabilităţii regionale şi globale şi neamestecul în treburile interne ale altui stat.

Şi în cazul ţărilor din Asia de Sud–Est s-a înregistrat un avans al cheltuielilor militare, care s-au dublat în ultimele două decenii, ajungând, în 2013, la 35,9 miliarde de dolari şi fiind estimat la 40 de miliarde de dolari până în 2016.

Dintre ţările care şi-au consolidat cheltuielile în acest sector în intervalul 2004-2013 se remarcă Vietnam – cu 113%, Cambodgia – cu 105%, Indonezia – cu 99% şi Thailanda – cu 85%. Investiţiile majore în sectorul de apărare vizează fie consolidarea capacităţii de reacţie faţă de China, fie reducerea dependenţei de anumiţi producători.

Concluzii Transferurile de armament convenţional şi tehnologii asociate reprezintă una dintre temele mai puţin „transparente” şi mediatizate în ceea ce priveşte securitatea internaţională. Informaţii referitoare la comerţul cu tehnică militară pot fi regăsite în spaţiul public, însă o analiză comprehensivă este greu de realizat din cauza fragmentării lor, a specificului ce nu poate fi înţeles pe deplin decât de cei familiarizaţi cu detalii ce nu sunt întotdeauna vizibile, precum şi de dificultatea de a distinge între realitate şi marketing. Schimbările majore sunt rare în cazul comerţului cu armament şi al ţărilor exportatoare: cea mai mare parte a armelor este încă produsă de aceleaşi mari puteri, chiar dacă, de la an la an, pot apărea noi „actori”, iar puţine state deţin capacităţi proprii de
dezvoltare şi producţie în domeniu.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

seventeen + 3 =

Edițiile Sinteza
x
Aboneaza-te